marți, 29 martie 2016

Curajul de a fi tu însuți

Am încercat prin această formă revizuită să elimin acele fluctuații de ritm și vibrație mult prea exagerate pentru obișnuințele creierului uman, întru înțelegerea unui public mai larg, interesat poate nu numai de spiritualitate, ci și de literatură.



***



Cauza

Dacă cineva mi-ar fi cerut să vorbesc despre felul cum am ajuns la cel care sunt acum cu ceva timp în urmă aş fi făcut o grimasă de nemulţumire, eschivându-mă de la un răspuns tranşant. Dar astăzi nu-mi mai este frică să mă arăt, am căpătat forţă şi încredere prin fiinţa care a crescut în mine - eu sunt acesta şi nu am nimic de ce să-mi fie ruşine! Poate persoana mea a rătăcit prin locuri şi lucruri discutabile, poate unii ar vrea să-mi reproşeze anumite nereguli în comportament, să-mi spună că nu am procedat bine acolo şi atunci, că trebuia să fac asta sau cealaltă, dar dacă era aşa cum mai ajungeam la mine însumi?! Calea mea trebuia să treacă prin experienţele mele, iar greşelile pe care le-am comis erau necesare precum pământul de sub picioare. Fără ele aş fi fost acum lipsit de orice învăţătură, şi este posibil că dacă am ajuns să ştiu mai mult este pentru că am greşit mai mult. De fapt, şi nu este un secret, eu cred că spectrul experienţelor unui om se extinde pe mai mult decât aceşti 70-80 de ani, la care putem spera cel mult pe această planetă. Nu aş vrea acum să mă implic într-o discuţie pe tema reîncarnării, este un subiect prea sensibil şi prea vast ca să-i găseşti definiţii mulţumitoare, mă voi ocupa doar de întrebarea ce mi-a fost pusă de curând: „Ce lucruri nevăzute şi extraordinare pot să-l facă pe un om să ajungă la viziunile acestea despre viaţă?”
Așa cum am mai spus-o: „omul şi toate fiinţele vii sunt un sistem mobil şi perfecţionabil până la limite de neînchipuit!” Există îmbunătăţiri care pot fi văzute în scurtă durată, de exemplu într-o viaţă fizică, dar există şi îmbunătăţiri care nu pot fi urmărite niciodată. 
Cred că e timpul să ne deschidem mintea şi să înţelegem că niciodată nu există „Nu pot”, ci numai „Nu vreau”. Unii oameni se tem de schimbări substanţiale, alţii sunt mulţumiţi de confortul lor vremelnic şi relativ, cert este că sunt foarte puţini care îndrăznesc. Îi înţeleg şi totuşi îi deplâng. Vor trebui să sufere foarte mult până se vor cunoaște pe Sine. Uneori îi văd ca pe nişte copii, aş vrea să le dau tot ce le trebuie pentru a-i scuti de suferinţele care se arată la orizont, dar aşa cum nu am putut să-i scutesc pe copii mei fizici de durerile şi dezamăgirile inerente trecerii prin etapele vieţii, tot aşa nu îi voi putea ocroti pe oamenii pământului de loviturile care trebuie să le trezească conştiinţa şi înţelegerea. Unii deja se află pe calea lor, alţii suferă numai din cauză că nu le ajunge avuţia şi banii, sunt etape şi etape, dar cert este că nici unui om nu-i este interzisă realizarea vieţii prin propria sa suferinţă. Nu este posibil să trecem doar prin lapte şi miere de la naştere până la moarte, căci dacă ar fi aşa ce motivaţie ar mai fi pentru îmbunătăţire, ce sens ar mai avea viaţa dacă nu şi-ar căuta maximul posibilităţilor sale?…
Revenind la condiţiile şi motivele ce au acţionat pe materia individualităţii mele, îmi amintesc de câteva lucruri care ar putea fi relevante. În primul rând vreau să spun că nici un lucru nu vine la noi dacă el nu face parte din calea noastră. Doi oameni pot avea acelaşi şir de contacte cu obiectele exterioare, dar rareori se întâmplă să tragă aceleaşi concluzii. Sigur, când e vorba de generalităţi vorbim aceeaşi limbă, dar când încercăm a ne exprima fiorul interior resimţit după o anume experienţă ne lovim de dificultăţi insurmontabile. Lucrurile care mi s-au întâmplat şi care cred că m-au determinat pot fi doar aparente, poate m-am născut cu predispoziţii activate în altă viaţă, poate sunt cel care sunt prin intervenţia unor lucruri care depăşesc percepţia şi înţelegerea mea. „Cine ştie căile Domnului?”, înţelegând prin acest termen mult mai mult decât o persoană, o putere sau o voinţă. 
Îmi amintesc că pe la opt ani bunicul şi bunica mea îmi cereau să le citesc Biblia. Mă aşezam la o masă pe un colţ de pat cu mindir şi citeam tacticos din această carte minunată. Ei erau numai ochi şi urechi, iar atenţia lor m-a ajutat să devin conştient şi să-mi pun primele întrebări existenţiale. 
Apoi îmi amintesc de un moment de boală, probabil o gripă severă, care m-a ţinut la pat vreo două săptămâni în chinuri şi dureri insuportabile. De asemenea, îmi amintesc de conflictele cu tatăl meu care îmi cerea mereu să acţionez împotriva firii mele, înclinată spre contemplare şi meditaţie, punându-mă la munci grele şi fără finalitate în viziunea mea. Acest conflict m-a închis şi mi-a alungat pentru foarte multă vreme curajul de a comunica cu cei din jur. La treisprezece ani, îmi amintesc, de dureri severe în zona inimii, luate probabil de la eforturi exagerate pentru vârsta mea. Mama mea, care fără îndoială a fost o mamă bună ca orice mamă, văzându-mă atât de suferind şi de slab, dând frâu parcă legilor naturii care nu permit decât exemplarelor puternice să trăiască, mi-a spus că: „mai bine aş muri decât să fiu atât de nevrednic”. Acestea şi alte lucruri m-au marcat substanţial şi m-au făcut să-mi pierd încrederea în lume şi în mine. 
Este curios cum mai ales bolile şi suferinţa au săpat în mine pentru a trezi acel simţământ ascuns al Conştiinţei de Sine şi al întrebărilor existenţiale. Azi le consider atât de necesare evoluţiei umane încât parcă le iubesc şi le preţuiesc la fel de mult ca sănătatea şi fericirea. Îmi e clar că boala şi sănătatea, fericirea şi nefericirea, suferinţa şi plăcerea fac parte dintr-un cod binar esenţial pentru viaţă, un element venind mereu după celălalt. 
Pe la treizeci de ani, îmi amintesc, un om a venit la mine pretinzând că este vânzător de cărţi. Spun acest lucru pentru că niciodată până atunci şi niciodată după aceea prin locul unde trăiam atunci nu am mai văzut un vânzător ambulant de cărţi. Îmi amintesc, parcă ca într-o poveste, cum mi-a pus în mână o carte voluminoasă cerându-mi pentru ea doar câţiva bănuţi, atât de puțini încât nici nu te apleci după ei dacă îi vezi pe stradă. Deşi am încercat de multe ori să-mi amintesc chipul acelui om nu am reuşit niciodată, a venit ca o umbră şi a dispărut ca o umbră. M-am trezit doar cu acea carte frumoasă şi grea în mână, în jur de opt sute de pagini tipărite în condiţii grafice excelente. Pentru moment nu i-am dat nici o însemnătate şi am aruncat-o acasă într-un raft laolaltă cu alte cărţi, din care citeam foarte puţin. Dar într-o zi ea mi-a atras atenţia şi am început să o frunzăresc. Numele ei era „Bhagavad gita aşa cum este ea de Bhaktivedanta Swami Prabhupada. Felul cum erau transcrise versetele, în română şi apoi în sanscrită, au plăcut sufletului meu şi am început să le citesc cu interes. Explicaţiile lui Prabhupada de după fiecare verset m-au făcut să iubesc şi mai mult înţelepciunea şi religia. Bhagavad gita, s-ar putea spune,  m-a marcat la fel de mult ca Biblia, dar iarăşi spun că dacă nu eram pregătit pentru aceste cărţi ele ar fi putut trece pe lângă mine fără să lase nici o urmă. Insist mereu să cred că eu le-am chemat la mine, iar dacă vieţii din mine nu i-ar fi trebuit ele nici nu s-ar fi creat. Desigur această afirmaţie poate stârni strângeri din ochi în semn de nemulţumire, dar cum au apărut ele, fără a fabula pe căderea lor din cer cu poze frumoase şi cerneală uscată?... Ce a fost întâi, omul sau cartea? Dacă omul a creat cartea a fost pentru că a ştiut că într-o zi ea îi va trebui, chiar dacă nu va mai şti că el a scris-o, deoarece azi poartă alt nume şi are altă formă. La început el nu s-a simţit atât de divizat de timp şi de spaţiu ca acum, ştia că ce face pentru oricine face pentru sine, că viaţa sa călătoreşte printr-o multitudine de forme şi situaţii, având cale lungă de străbătut, cu suişuri şi coborâşuri, până să ajungă la scopul final.
Pe la treizeci şi trei de ani s-a făcut iarăşi că m-am îmbolnăvit de acea boală ciudată pe care o avusesem în copilărie, aş putea spune un fel de gripă mistică, extrem de lungă şi dureroasă. Atunci am devenit mai mult ca niciodată conştient de durerea fizică, şi din acel moment nu am putut să mai mănânc carne niciodată. Mi-am zis că dacă eu pot simţi atât de ascuţit durerea şi suferinţa cu atât mai mult trebuie să le simtă un animal care este tăiat sau de multe ori chiar mâncat sau jupuit de viu. Acea compasiune pentru durerea fiinţelor vii m-a determinat să renunţ la carne mai mult decât dorinţa de a avea o sănătate fizică acceptabilă.
Toate acestea şi multe altele par să fi fost determinante, dar e posibil să fie doar nişte explicaţii, adică niște efecte. Cauza am fost eu, şi înclin să cred că tuturor oamenilor li se întâmplă ce li se întâmplă numai pentru că ei sunt cauza, şi nu pentru că lucrurile vin asupra lor cu energii negative. Eu cred că asta au vrut ei, şi din eroare asta vreau şi acum. Putem activa posibilităţi de o frumuseţe rară, dar ne mulţumim încă să stoarcem plăceri din aceste simţuri obosite. 
Mai înainte când eram pus într-o dilemă spuneam: „trebuie să rezolv lucrul acesta!”, apoi am îndrăznit să spun: „vreau să fac asta!”, simţind că am evoluat puţin, acum spun: „pot să fac asta!” şi mă simt foarte aproape de capătul rătăcirilor mele. Încep să-mi activez posibilităţi pe care mai înainte le socoteam incredibile, de exemplu în ultimul timp toţi oameni îmi par cunoscuţi şi mă uit în sufletul lor cu aceeaşi grijă cu care mă uit într-al meu. Am început să nu mai reacţionez cu pasiune şi împotrivire la faptele altora, să fiu capabil de acţiune conştientă şi să nu-mi mai fie frică aproape deloc de moarte. Pot să rabd insulte şi să fiu binevoitor cu cei care mi le adresează, pot să tac atunci când mai înainte nu mă puteam abţine să-mi strig în gura mare dreptatea închipuită.
Dar cel mai mult mă bucur atunci când închinându-mă divinităţii nu mai spun:  „Doamne, dă-mi asta!” sau: „Doamne, fă asta!”, ci spun:  „Doamne, pot să fac asta!” pentru că tu deja mi-ai dat toate posibilităţile, iar activarea lor stătea numai şi numai în sarcina mea.
Atunci divinitatea devine un prieten, şi ca să închei într-o notă plăcută, mergem împreună la o ceaşcă de ceai ca să ne depănăm amintirile. Nu îl bea nimeni pentru că era doar un pretext să ne vorbim într-un cald monolog interior după o lungă, prea lungă despărţire…

*

Încep cartea de față cu acest fragment scris cu patru ani în urmă, prin toamna lui 2011, fiindcă el coincide cu primele semne ale trezirii curajului de a fi eu însumi. Analizând-i conținutul astăzi, din perspectiva unui om cu mai multă experiență, aș remarca câteva lucruri care s-ar părea că nu sunt chiar la locul lor.
 „S-ar părea”, fiindcă este imposibil să se demonstreze vreodată că există vreo  realitate independentă de om, în afara celei pe care el o percepe. 
Care sunt acele „lucruri ce s-ar părea că nu sunt chiar la locul lor?” Aș putea aminti printre ele două care din poziții diametral opuse sunt discutabile. Primul ar fi opinia mea de atunci cu privire la vinovăția părinților la crearea psihologiei individuale, iar al doilea este legat de iluzia pe care, într-o oarecare măsură, o mai aveam cu toți în ce privește posibilitatea ca Dumnezeu să fie o persoană din afara noastră. Sunt poziții diametral opuse, fiindcă prima aparține moralistului și eventual bigotului care afirmă că totul este stabilit de o ființă superinteligentă și evident exterioară, pe care el o numește Dumnezeu, iar a doua aparține tocmai celui care contestă acest lucru și îl vede pe Dumnezeu doar ca Sine. Nici unul, nici celălalt, și nici măcar eu, cel de astăzi, nu au dreptul să emită vreo judecată asupra celui care a scris acest fragment, fiindcă cu adevărat nu există nici o realitate independentă de om, ci există doar acea realitate pe care el o percepe, fiindcă a creat-o el însuși! Cine ar putea afirma contrariul și pe ce s-ar baza opinia lui? Vă asigur că doar pe o sumă de concepte, mai mult sau mai puțin benefice omenirii, pe care el în naivitatea lui le numește Adevăr. 
Ca opinie din perspectiva înțeleptului care a remarcat cu oarecare luciditate ce este și ce nu este benefic pentru fericirea omului, inevitabil, de-a lungul acestei cărți veți fi informați cu privire la realitatea pe care eu mi-o creez acum, dar nimic nu va putea demonstra vreodată că realitatea mea ar trebui să fie asumată de orice ființă, și ea ar trebui să înceteze să-și mai creeze propria  realitate. 
În această carte eu îmi dezvălui realitatea mea, ca exemplu de informație pe care o puteți primi din afară, dar realitatea în care voi trăiți este dreptul vostru, iar realitatea mea este doar pentru orientare.   

*

Ce este binele și ce este răul? Ce este viața și cine suntem noi? Iată doar câteva întrebări care ne preocupă natural de la cea mai fragedă vârstă. Căutăm răspunsuri, căutăm și căutăm, dar avem vreun punct fix prin care să știm că ele sunt adevărate?! Analizând toate posibilitățile pe care le avem la îndemnă am ajuns la concluzia că acest punct fix nu poate fi decât Conștiința. Ea niciodată nu ne va îndemna spre binele personal în detrimentul binelui general! Iar binele general este totul în comparație cu fragmentul. Când veți vedea un fragment care poate să se susțină singur atunci se va putea spune că și binele individual se poate susține singur.
Ce mai rămâne de stabilit este felul prin care ne vorbește Conștiința, ce glas are și cum eventual arată, cum am putea să știm că ne vorbește ea și nu Iluzia și Falsul care ne înconjoară? Răspunsul este: curajul de fi tu însuți și asumarea responsabilității care decurge din faptele tale. Răspunsul este hotărârea nestrămutată de a deveni propriul tău stăpân!
De mici copii observăm însă că fericirea este un lucru, iar legile societății sunt altul. Mereu de la cea mai fragedă vârstă o forță complexă și ciudată se opune tuturor încercărilor noastre de a ne simți în largul nostru. Constrângerile apar ca un potop nesfârșit, iar la un moment dat nu mai înțelegem nimic, terminând prin a ne supune.  Cei din jurul nostru devin satisfăcuți și ne comunică că: am crescut mari și educați. Dar ceea ce ne caracterizează cel mai mult, esența noastră, ce părere are?
Eu am fost unul dintre aceia căruia atât părinții, cât și societatea, nu prea au putut să-i comunice: ai crescut mare și educat! O revoltă continuă cu privire la metodele lumii de a mă constrânge m-a însoțit în permanență. Dar pe cine să acuz?! Oare dacă am câștigat cu adevărat ceva prețios nu este tocmai pentru că toată lumea mi s-a opus?! 
Această concluzie ar putea duce la gândul că suferința este singurul mijloc prin care se poate ajunge la tine însuți, dar de ce să fie așa?! Doar educația prin suferință poate educa?! De ce nu ar putea să educe și educația prin fericire?! De ce nu ar putea să ajute educația prin Conștiență de Sine, de exemplu?!
Educația prin suferință nu poate să inducă decât teoria fatalismului și susținerea conceptului religios: „Nu putem!” Ar fi împotriva Sinelui, pe care eu îl recunosc, să afirm că aceasta este singura posibilitate! Ar fi o apologie adusă limitării și concepției absolut greșite, după părerea mea, că legile universului sunt deja trasate, și noi doar trebuie să ne supunem. Cine să le fi făcut?! Cu ce motiv și de dragul cui?! Ce ar fi putut câștiga acel cineva trasând unele legi în care suferința să fie apologiată?! Ori dacă suferința este lăudabilă acum, de ce nu ar fi veșnic?! 
Dragii mei, oare cum am căzut noi oamenii în asemenea iluzii? Cum am putut să ne torturăm atât timp unul pe altul când am fi putut fi cu adevărat fericiți, luându-ne de mână și trecând împreună peste orice prăpastie?! Ce câștigăm cât ne căutăm doar binele propriei individualități? Ne mirăm că nu durează?! Dar cum ar putea să dureze  când prin sabia falsei înțelegeri ne separam unul de altul printr-o incizie adâncă și dureroasă?!
E de la sine înțeles că formula „Nu putem” este inadmisibilă pentru mine, și cu tot curajul și încrederea pe care ar putea să le aibă un om, în cele ce urmează vă sugerez câteva soluții.

***

Energia Kundalini

Este de la sine știut că orice acțiune presupune o energie necesară. Ca să miști un pai e nevoie de o anumită energie, ca să scrii o carte e nevoie de alta. Dar ca să devii conștient de Sine oare ce cantitate și ce fel de energie trebuie să folosim?! Răspunsul meu este: toată energia care e în posibilitățile lumii tale până la ultima picătură! Dacă ar trebui să macini un munte de piatra fărâme ca să mai obții încă o picătură de energie necesară realizării Conștienței de Sine, nu ar trebui să te dai în lături, gândind cumva că nu merită. 
Poate pe parcursul acestei cărți voi reuși să vă fac să înțelegeți ce înseamnă Conștiința de Sine și ce oportunități inegalabile de împlinire și fericire poate ea să ofere. Dar când la îndemâna ta este cea mai puternică sursă de energie care poate fi folosită de ființa omenească ce te împiedică să o folosești? Iată răspunsul: informarea greșită, frica, lașitatea și interpretările religioase.
Energia Kundalini a fost extrem de nedreptățită atât de dogmatica religioasă cât și de știință. Mare păcat pentru om, fiindcă neprimind o informare corectă asupra fenomenului el a pierdut o ocazie magnifică de a se debarasa de iluzie, devenind propriul său stăpân!
Monahii au confundat-o cu „satana”, iluzie cu care ei au „binecuvântat” umanitatea, oamenii de știință nu au putut să o treacă prin aparatele lor ca să le miște acele, psihiatrii au considerat-o un pericol pentru minte deoarece indivizii care o atestau aveau tendința să iasă din turma oilor, încercând să devină ei înșiși stăpânul. 
Nici unora nu le-a convenit! Cum ar fi o societate alcătuită numai din stăpâni?! În ea fiecare ar trebui să-și „tragă ciubotele” și să-și semene câmpurile. Fiecare ar trebui să consume doar atât cât produce prin muncă cinstită, și nu prin înșelarea aproapelui.
Ei, cum vă închipuiți o asemenea lume? Corectă pentru oamenii care muncesc cinstit, dar inacceptabilă pentru șarlatani! Ce s-au gândit aceștia?... Tot ce ar putea să-i mulțumească pe oameni reieșind din sine, fără intermediari și taxe aferente, să fie declarat că vine de la „satana”, și numai ce trece prin fața altarului (pardon, prin fața măsuței de colectat taxe de fraieri) să fie declarat că vine de la Dumnezeu.
Vedeți ce influență poate să aibă o reclamă de treizeci de secunde asupra minții voastre? Aproape că acceptați de bunăvoie să fiți prostiți, știind că este cel puțin pe jumătate mincinoasă, cumpărând produsule respective. Dar cum s-ar fi putut să nu cumpărați produsele „sfintei biserici” când de milenii „televizorul” vostru este pe un singur canal și vă difuzează aceeași reclamă?! Că ați ajuns să o visați și noaptea, iar uneori să plăsmuiți efectiv cu mintea voastră câte un „crocobaur” prezentat acolo nu mai e nici un secret. 

Dar să trecem la lucruri mai serioase, lăsând deoparte falsul și minciuna, care nu îmi fac deloc bine atunci când mi le reamintesc…
Nu de mult la o universitate americană s-a făcut un experiment, oarecum ciudat, menit să-i ajute pe cercetători să-și explice ce anume îi determină pe oameni să se comporte ca niște brute atunci când au putere totală asupra aproapelui. Motivul exact al experimentului a fost relatările din media americană cu privire la comportamentul inuman al gardienilor asupra condamnaților produși de războiul din Irak. 
Astfel profesorii și coordonatorii proiectului au ales două echipe alcătuite din cei mai serioși și mai educați studenți, împărțindu-i în două tabere; una trebuia să joace rolul condamnaților, iar cealaltă a gardienilor. Tuturor li s-a sugerat să-și joace rolul conform naturii lor reale și să nu facă rabat de la nici o manifestare  instinctuală. A fost căutată o locație cât mai potrivită proiectului, dacă nu mă înșel o fostă închisoare, și cele două echipe au fost izolate de tot restul lumii, pentru o perioadă nedeterminată de timp. Cercetătorii și responsabilii proiectului s-au îndepărtat hotărând să urmărească comportamentul celor două echipe prin metoda Big Brother. S-au înarmat cu multe foi de scris și cu mult spațiu în hard-discuri așteptându-se la o vară lungă. Dar spre stupefacția lor, după câteva zile au trebuit să oprească „filmul” fiindcă cei care fuseseră desemnați să fie gardieni își intraseră atât de bine în rol, încât acțiunea lor asupra celor desemnați să fie prizonieri devenise de-a dreptul inumană. 
Vizionând materialul înregistrat cercetătorii s-au văzut obligați, mai înainte de toate, să se întrebe ce i-a determinat pe acei tineri educați, serioși, crescuți într-un mediu corect, în familii fără traume și probleme materiale, să ajungă la acel comportament practic animalic. Până atunci comportamentul gardienilor torționari se explicase prin „teoria merelor rele”, adică se considerase că o persoană needucată, crescută într-un mediu primitiv și violent, devine exemplu negativ pentru colegii neutri. Dar de această dată cercetătorii s-au pus în situația de a respinge teoria, luându-se în calcul mediul din care proveneau studenții și mai ales excesul de zel al fiecăruia în parte, care nu părea deloc să fie împrumutat de la ceilalți.
După lungi deliberări ei au ajuns la concluzia că o dispoziție mult mai puternică decât educația lor recentă i-a îndemnat să se comporte precum au făcut-o, și au pus toate deviațiile lor pe seama subconștientului. Dar nu pe seama a ceea ce noi în mod fals numim subconștient individual, ci pe seama subconștientului colectiv al omului, coborând până în negura timpului.
Interpretând la rândul meu acest eveniment, consider că ar fi fost minunat dacă inițiatorii proiectului, după ce le-ar fi pus în față celor care au jucat rolul gardienilor materialul înregistrat, i-ar fi îndemnat să participe la un alt proiect prin care, într-o izolare totală, să se scoată la iveală acel subconștient, spre a fi ars, aducându-l în Conștiență. Ce surpriză ar fi avut atât studenții cât și profesorii!
Iată la ce mă refer.
Acel subconștient pe care l-au manifestat studenții se află în toți atomii corpului omenesc, dar mai cu seamă la baza coloanei vertebrale, loc unde se află în terminologia mea depozitul de animalitate al omului. Admit că această localizare este un pic forțată, dar o consider mulțumitoare, fiindcă astfel se explică ceea ce au observat yoghinii din cele mai vechi timpuri. 
În ceea ce ei au numit chakra muladhara  se strâng toate instinctele de bază ale vieții, în cea mai mare parte a lor inconștiente, în față cărora de cele mai multe ori individul nu are nici un control. Dar tot yoghinii au observat că în această chakră stă un potențial energetic aproape nelimitat, pe care ei l-au numit Kundalini. Ca o descriere suplimentară s-a spus despre acea energie că este forța nestrunită și originală a materiei, o energie care poate crea  galaxii și sisteme solare dacă Sinele, identitatea acelei persoane, devine conștientă de posibilitățile ei. Formularea nu a mai fost niciodată făcută în acest fel, după știința mea, așa încât îmi asum toată răspunderea asupra ei și vă comunic că prin intermediul ei omul nu numai că își poate construi o planetă efectiv nouă și un mediu propice în care să se dezvolte și să trăiască, dar poate chiar recrea universul în totalitate. Dacă veți replica că acest lucru nu poate fi decât o schimbare a percepție pe vechiul suport, vă voi cere să mă lămuriți cu privire la începutul sau sfârșitul absolut al tuturor lucrurilor. Le puteți concepe dacă afirmați că suverană este doar percepția?! Cine să fi născut universul și unde e acea sursă?! 
Deși sunt conștient că această înțelegere este accesibilă numai Conștiențelor extrem de dezvoltate, vă voi spune că universul se naște din și dispare în Sinele Observatorului/Cititorului prezent aici de față. Că acest proces de apariție și dispariție a universului este unul inconștient, nu e un secret, dar nu am să fac un secret nici din a vă comunica că toate splendorile universului pot fi la îndemâna voastră dacă deveniți conștienți de acest Sine. Doar iluzia care v-a indus o stare de letargie și frică perpetuă vă împiedică să vedeți asta, altfel ca și mine, și nedespărțiți de mine, voi sunteți Sinele.
Curajul de a fi tu însuți presupune recunoașterea Sinelui și eliberarea posibilităților imense care există în tine chiar în această clipă. Nu e nevoie să te îngrijorezi cu privire la condițiile propice și cunoștințele avansate pe care va trebui printr-un efort suprauman să le dobândești, trebuie doar să te recunoști prezent în această clipă și să înveți cum să folosești energia ta personală, energia Kundalini.
Haideți acum, înainte de a vă dezvălui două din cele mai puternice exerciții de ridicare al lui Kundalini, să aflăm mai multe despre această energie. 
Nu e un secret pentru nimeni că, în lipsa unei informări corecte, Kundalini poate să devasteze sau să vă trimită pentru o scurtă perioadă  la spitalul de nebuni. Relatări de acest gen pot fi găsite în număr mare pe internet, de aceea înainte de a dobândi puterea supremă pe care o poate avea omul este bine să vă înconjurați  de prieteni adevărați și, dacă e posibil, de cunoscători ai fenomenului, capabili să vă sfătuiască atunci când lucrurile tind să scape de sub control. 
Personal eu nu am avut la primele semne de trezire al lui Kundalini nici cea mai bună informare a fenomenului, nici prieteni care să mă poată ajuta în mod direct. Am avut doi prieteni care m-au ajutat indirect, fapt pentru care țin să le mulțumesc.
M-au ajutat fiindcă, realizând inutilitatea discuțiilor dogmatice, am văzut unde e greșeala și ce trebuie să fac ca să o evit. Am aflat așadar ca dialogul filozofic este reductibil și în cele din urma te limitează. Am aflat, de asemenea, că pentru a avea puncte de referință comune participanții la un astfel de dialog trebuie să accepte ca fiind complete și indiscutabile un șir de dogme asupra cărora în prealabil au căzut de acord, precum cele prezentate în anumite codurile de legi, pe care ei le numesc scripturi. Ori cel care devine atașat de anumite dogme, pe care în naivitatea lui le numește „Adevăr”, și-a anulat o mare parte a posibilitățile libere de evoluție. 
Până ce nu îți devii singur lege te vei simți mereu ca un străin în propria  casă! A medita asupra Sinelui este un lucru, și a conversa pe seama unor idei care au devenit dogme este altceva.
Iată ce vreau să le comunic tuturor celor aflați în această situație. Mesajul vostru extras din scripturi este critic, limitativ, disprețuitor și descurajant în cea mai mare parte al lui. „Nu poți/ Nu putem!” este expresia pe care o folosiți cel mai des. Nu numai ca nu vă ajutați interlocutorii, dar vă faceți foarte mult rău vouă înșivă devenind pe nesimțite intoleranți, vicleni, ipocriți și mai ales mândri de ceea ce nu vă aparține. Toate adevărurile voastre sunt semiadevăruri, sunt minunate și funcționale oriunde, mai puțit aici și acum. Vă rog să înțelegeți că oamenii se autocreează și nu pot fi creați de alții. Ei nu se pot schimba sub ochii voștri, de aceea trebuie să fiți blânzi și toleranți cu ei, să-i încurajați și mai ales să-i iubiți așa cum sunt. Amintiți-vă că nu există „Nu pot!” pentru un Om adevărat. El îi poate iubi pe oameni pentru ceea ce sunt, și nu se poticnește în fața aparențelor. 
Răspunsul meu la toate întrebările este iubirea. Ea este forța magică care poate schimba toate percepțiile întunecate în realitate luminoasă. Iubirea nu poate deveni niciodată dogmă fiindcă ea există prin ceea ce simți acum și aici. 

Așadar haideți să ne reamintim ce nu trebuie să faceți atunci când începeți ridicarea lui Kundalini. 
Este foarte important ca în acea perioadă să evitați discuțiile filozofice, fiindcă procesul de ridicare a lui Kundalini vă secătuiește la început de toate capacitățile intelectule, sau poate, fiindcă percepția se schimbă, vă vedeți în situația de a exprima un lucru, iar ascultătorii să înțeleagă cu totul și cu totul altceva.
Este foarte important, de asemenea, să nu deveniți sclavii unor teorii formulate în anumite cărți sau scripturi. Mai ales nu trebuie să intrați pe teritoriul teoreticianismului spre care unele persoane vă îndeamnă, recitând dintr-o carte precum ar fi Biblia sau Coranul, de exemplu. Eu am avut parte de o scriptură mai modernă numită „A patra cale”. Deși asemenea scripturilor mai înainte amintite, ea conține o mulțime de idei corecte, când e vorba să dai piept cu monștrii subconștientului universal, ele nu vă mai pot ajuta deloc. Cărțile acestea conțin idei care resping încă din fașă existența lui Kundalini și vă pun în fața unui dezavantaj, care vă amplifică frustrările. În cazul meu rigiditatea unui sistem prea teoretic care afirmă supremația lui „Nu poți” (cei care vor citi această carte să observe cât de des vorbind cu elevii săi Gourdjieff spunea: „Voi nu puteți/ Noi nu putem”) m-a făcut să mă simt abandonat și fără speranță. Nu vreau să mai reamintesc aici alte neajunsuri ale acestui sistem, dar pentru mine, în condițiile de atunci, a fost o calamitate. În mod paradoxal însă eu îl găsesc util, (dacă Gourdjieff s-a gândit la asta cu adevărat a fost un om extrem de inteligent,) căci pe mine apologia lui „Nu poți/ Nu putem” m-a enervat la culme, și iertând și iubind deopotrivă, mi-am jurat: eu voi arăta că pot!
Deopotrivă, dacă veți decide să intrați în acest război aspru cu inerția și să schimbați cu adevărat ceva semnificativ în viața voastră, trebuie să știți ce înseamnă chakrele, ce trăsături principale reprezintă, ce culori au, cum se rotesc și care sunt semnele că v-ați făcut bine treaba. Nu mi-am propus încă să scriu un studiu exhaustiv al fenomenului, și nici nu cred că la scopul și  dimensiunile acestei cărți se justifică, dar eu vă recomand să-i citiți pe cei care au făcut-o precum Motoyama , Swami Shivananda, Gopi Krishna, Cyndi Dale s.a. Mai nou, oameni care cunosc fenomenul precum Karena Virginia, Louis Yagera, Dominique Harrier și alții, vă oferă câteva videoclipuri foarte interesante pe Youtube.
În ce mă privește, nu am discutat niciodată cu un cunoscător al fenomenului pe această temă, doar am citit câteva lucruri, și restul le-am scos din Sine, de aceea nu mă îndoiesc nici o clipă că ceea că vă las scris este autentic și folositor.
Așa cum v-am mai spus problema principală pe care o provoacă ridicarea energiei Kundalini este că odată cu ea în drumul său în care străbate chakrele, le deschide și le dinamizează, ia cu sine și duce în conștient, adică în creier, toate mizeriile subconștientului omenesc. Eu aș afirma chiar mai mult decât atât, anume că Kundalini duce în Conștientul individului nu doar Subconștientul omenesc, dar și Subconștientul tuturor formelor de viață de pe Pământ de la crearea lui și, de ce nu, întregul Inconștient al universului. Înțelegeți așadar de ce ridicarea lui Kundalini este o provocare atât de mare, fiindcă instinctele tuturor fiarelor care locuiesc universul pot ajunge în conștientul vostru ca și cum v-ar aparține. Adăugați la toate acestea frustrările mai recente depuse în fiecare chakră  (foarte puternice tocmai pentru că sunt recente), și veți avea o viziune cât se poate de corectă a bagajului potențial exploziv pe care trebuie să-l ardeți în Conștiință. Această Conștiință când devine eliberată de conștiința morții și a neputinței ia numele de Conștiință de Sine. Dar până ce va fi a voastră, așa cum e în drept să fie, va trebui să vă puneți furnalul Conștienței, al Discernământului și al Rațiunii serios la treabă și să ardeți galaxii de iluzii și frici nenumărate. Veți avea senzația la început că Kundalini vă dă mult mai mult material decât puteți voi să ardeți și veți fi pe punctul de a claca. Atunci să vă ridicați în picioare, să strângeți pumnii pe lângă corp și să strigați pe frecvența voastră, pe care nu o aude nimeni, tare încât să se cutremure universul: Eu sunt Sinele și nici o iluzie nu va mai trece vreodată de mine! Eu sunt Puterea Vieții! Eu sunt! 
Să chemați în ajutor forțele pure ale dragostei, bucuriei, iertării, frumuseții și înțelepciunii! 
Puteți mai mult decât credeți! Încingeți furnalul Conștienței și ardeți toate iluziile, fiindcă voi sunteți forța supremă a acestui univers, voi sunteți Sinele! 
Iată în continuare cele două exerciții, regretând că deocamdată nu am suficiente mijloace tehnice să vă ofer și o diagramă a lor.

Din cele mai străvechi timpuri oamenii înțelepți au observat existența în corpul uman a unor centre de forță pe care ei le-au numit chakre. Ei le-au văzut asemenea unui nod sau zăgaz care împiedica energia să urce în Conștient, transformând creierul. Dincolo de orice reprezentare, mai mult sau mai puțin simbolică, care merge până acolo încât să plaseze sediul Conștienței deasupra corpului, în realitate nu e vorba decât de transformarea instrumentului de comandă central al ființei omenești, numit creier. 
După ce v-ați parcurs seria minimă de mișcări fizice, poziții statice și exerciții de respirație, care pot să varieze foarte mult funcție de timp, senzații și cerințe interioare, primul lucru pe care îl veți face în prima zi a săptămânii – luni, este să vizualizați în voi prima chakră  din corpul uman, pe numele ei muladhara. Este reprezentată de un lotus cu patru petale de culoare roșu intens. Este sediul elementar al subconștientului și al instinctelor de supraviețuire. Vitalitatea este calitatea ei primordială, și va fi benefic pentru voi să-i asociați forma și culoarea acestei trăsături. Energia Kundalini se află chiar în interiorul ei, fiind reprezentată de un șarpe încolăcit de trei ori și jumătate. Desigur nu e vorba de nici un șarpe, dar reprezentare este foarte reușită fiindcă această energie, ca de altfel întreaga energie a universului, fiind vibrație, nu se mișcă în linie dreaptă, ci în sinapse și ondulații specifice. Ideea de șarpe este reușită și prin faptul că atunci când nu e ridicată corespunzător ea poate produce neajunsuri cel puțin echivalente cu mușcătura unui șarpe veninos.
Așadar luni vizualizați prima chakră și rugați-o să se deschidă și să lumineze. Simțind energia Kundalini care se mișcă în ea spuneți-i: strălucește chakră a mea cu bunăvoință și putere, strălucește și cuprinde tot mai mult în jurul tău, crești și bucură-te de sărbătoarea vieții!  Vorbiți-i întotdeauna prin cuvinte calde și drăgăstoase ca și cum ar fi o iubită, deoarece ea are conștiența ei și va aprecia cu siguranță blândețea și sinceritatea. 
După acest preludiu, care poate să dureze în funcție de timpul pe care îl aveți la dispoziție, de la câteva secunde până la câteva minute, începeți exercițiul propriu-zis. După ce ați trecut în vedere frumusețea și strălucirea neasemuită a florii de lotus cu patru petale, creați din sine o mișcare de rotație în direcția acelor de ceasornic, în care cele patru petale să devină patru elice ale unei turbine. Rotiți-o mai repede și mai repede până spre punctul de a face să tremure axul care o susține, ca și cum ar fi în pericol să se rupă, și atunci cu o respirație scurtă și puternică ridicați energia și conștiența în a doua chakră, numită svadhisthana, localizată în corpul uman un pic deasupra organelor de reproducere. Aici veți vedea o minunată floare de lotus cu șase petale de culoare portocaliu deschis. Ca și mai înainte, după ce veți avea în ochi lumina și strălucirea ei, reîncepeți acea mișcare de rotație în direcția acelor de ceasornic, în care cele șase petale să se transforme în șase elice ale unei turbine. Când viteaza ajunge la un punct maxim acceptabil, iar lumina portocalie devine orbitoare, cu aceeași inspirație scurtă și puternică intrați cu energia și conștiența în chakra a treia, numită manipura, așezată în mijlocul abdomenului, deasupra ombilicului. Aici veți vedea o minunată floare de lotus cu zece petale de culoare galbenă. Ca și mai înainte, după ce veți avea în ochi lumina și strălucirea ei, reîncepeți acea mișcare de rotație în direcția acelor de ceasornic, în care cele zece petale să se transforme în zece elice ale unei turbine. Când viteaza ajunge la un punct maxim acceptabil, iar lumina galbenă devine orbitoare, cu aceeași inspirație scurtă și puternică ridicați energia și conștiența în chakra a patra, numită anahata,aflată în corpul uman în centrul pieptului, un pic la dreapta inimii fizice. Aici veți vedea o minunată floare de lotus cu doisprezece petale de culoare verde deschis, asemeni vegetației primăvara. Ca și mai înainte, după ce veți avea în ochi lumina și strălucirea ei, reîncepeți acea mișcare de rotație în direcția acelor de ceasornic, în care cele douăsprezece petale să se transforme în douăsprezece elice ale unei turbine. Când viteza ajunge la un punct maxim acceptabil, iar lumina verde devine orbitoare, cu aceeași inspirație scurtă și puternică intrați cu energia și conștiența în chakra a cincea, numită vishuddha, situată în zona gâtului unde e localizată tiroida și mărul lui Adam. Aici veți vedea o minunată floare de lotus cu șaisprezece petale de culoare albastru celest. Ca și mai înainte, după ce veți avea în ochi lumina și strălucirea ei, reîncepeți acea mișcare de rotație în direcția acelor de ceasornic, în care cele șaisprezece petale să se transforme în șaisprezece elice ale unei turbine. Când viteaza ajunge la un punct maxim acceptabil, iar lumina albastru celest devine orbitoare, cu aceeași inspirație scurtă și puternică ridicați energia și conștiența în chakra a șasea, numită ajna, situată între sprâncene, dar în strânsă legătură cu glanda pineală. Aici veți vedea o minunată floare de lotus cu două petale de culoare albastru închis, spre indigo. Ca și mai înainte, după ce veți avea în ochi lumina și strălucirea ei, reîncepeți acea mișcare de rotație în direcția acelor de ceasornic, în care cele două petale să se transforme în două elice ale unei turbine. Când viteaza ajunge la un punct maxim acceptabil, iar lumina albastru închis devine orbitoare, cu aceeași inspirație scurtă și puternică intrați cu energia și conștiența în chakra a șaptea, numită sahasrara, așezată acolo unde de regulă părul capului face un vârtej, dar în strânsă legătură cu glanda pituitară. Aici veți vedea o minunată floare de lotus cu o infinitate de petale de culoare violet deschis. Este oarecum impropriu să numești sahasrara chakră, fiindcă aici ai senzația că ai ajuns în acel loc liniștit din tine însuți, pe care l-ai căutat întotdeauna. Te simți pur și simplu acasă în uniune indestructibilă cu Tot Ce Există. Este senzația pură a divinității în toată gloria înțelepciunii. Nu mai ai nici o întrebare de pus și nici o dorință de îndeplinit. Ești doar Conștient de Sine în adevăratul sens al cuvântului. 
După câteva secunde cât vei sta deocamdată în acest loc inegalabil, cu aceeași mișcare de rotație în direcția acelor de ceasornic, dar de această dată blând și relaxat, treci prin fiecare chakră de sus în jos, îmbogățindu-le cu noi puteri și cu mai multă lumină. După ce veți ajunge iarăși în prima chakră, reîncepeți urcarea în sus, dar de această dată fără frenezia de mai înainte. Vizualizați doar cum energia urcă și coboară prin fiecare chakră, dinamizându-le. Nu e nevoie să vă mai țineți de reguli stricte, puteți de acum să vă lăsați conștiența și energia Kundalini cu preponderență în anumite chakre, pe care voi simțiți că trebuie să le energizați  mai cu seamă. Determinați energia să urce și să coboare timp de câteva minute, putând să o duceți până în centrul Pământului, moment când din muladhara veți vizualiza cum coboară ceva asemănător unui jet scurt de lumină neagră. Nu are sens să vă consumați energia cu vizualizarea acestei lumini, care pare să facă un drum foarte lung până în centrul pământului, stabiliți-o ca fiind energie și lumină pură, invizibilă. Tot așa, din sahasrara puteți vizualiza uneori cum urcă ceva asemănător unui jet scurt de lumină albă ca laptele. De asemeni, nu are sens să vă consumați energia cu vizualizarea acestei lumini care pare să facă un drum foarte lung până în infinitul necunoscut, stabiliți-o ca fiind energie și lumină pură, invizibilă. 
Când lumina fiecărei chakre devine foarte puternică nu veți mai simți că energia și conștiența urcă și coboară pe același traseu, ci se va crea un cerc sau o elipsă cu atât mai extinse cu cât energia voastră este mai mare. De la capacitatea de a cuprinde în ea toate lucrurile și persoanele cunoscute puteți ajunge până acolo încât să cuprindeți tot universul. Nu e nici o exagerare, căci ce îi este cu neputință Sinelui?! 
Reveniți în timpul zile cât mai des în sahasrara, simțindu-vă deasupra, de neatins de grijile lumii acestea.
Este de la sine înțeles că în a doua zi a săptămânii – marți, veți începe acest exercițiu cu vizualizarea celei de-a doua chakre - svadhishtana, rugând-o să se deschidă și să lumineze. Vizualizând energia Kundalini care se mișcă în ea spuneți-i: strălucește chakră a mea cu bunăvoință și putere, strălucește și cuprinde tot mai mult în jurul tău, crești și bucură-te de sărbătoarea vieții!  Vorbiți-i și ei cu aceleași  cuvinte calde și drăgăstoase ca și cum ar fi o iubită, deoarece ea are, de asemenea, conștiență și va aprecia cu siguranță blândețea și sinceritatea voastră. Rând pe rând, miercuri - manipura, joi - anahata, vineri - vishuddha, sâmbătă - ajna și duminică - sahasrara, înaintea exercițiului propriu-zis , vizualizați fiecare chakră în parte, tratând-o ca pe o iubită. Realizând propria ta unitate vei realiza desigur și unitatea lor. 
Să ne mai reamintim încă o dată trăsătura principală a fiecărei chakre, ca și cum ar fi un supranume. Toate aspirațiile noastre se substituie unor proprietăți sau subproprietăți ale lor. Deschisă și dinamizată muladhara ne oferă vitalitatea. Sănătatea fizică și instinctul de supraviețuire se supun forței vitale. Svadhishtana
este responsabilă de creativitatea noastră. Valoarea obiectului reieșit din mintea sau mâinile noastre este direct proporțională cu gradul de iluminare a lui  svadhishtana. Cea mai prețioasă operă de artă a omului – copilul, este născut din acțiunea și forța acestei chakre. Cei doi poli ai creație se întâlnesc cu precădere aici, fapt pentru care uneori este numită chakra sexualității. Manipura este sediul puterii personale. O materie fără putere personală se dezintegrează. Moleculele unui corp sunt ținute împreună de forța de coeziune obținută din activitatea acestui nod energetic. Anahata este sediul iubirii. Mila, compasiunea și blândețea sunt coordonate de aici. Atunci când anahata este deschisă și dinamizată lumea devine un loc prietenos. Fiecare om este împânzit de o rețea inimaginabilă de senzori care ne pipăie sentimentele atunci când ne apropiem de el. Dacă căldura inimii nu lucrează,  între noi și el se va ridica un perete de gheață care va împiedica comunicarea. 
Vishuddha este responsabilă de expresivitate. Puterea de convingere pornește de aici. Când vishuddha este deschisă și dinamizată cei din jur devin receptivi la ideile noastre și au răbdare să ne asculte. Un procent semnificativ din răspunsul unei persoane la cerințele noastre constă în felul cum punem problema. Jobul pe care îl căutăm va fi obținut  cu ușurință dacă vishuddha este plină de energie și lumină. Mai este denumită și chakra purificării  deoarece ea are capacitatea de a transforma o paletă largă de exprimări grosolane în exprimări subtile.
Ajna este responsabilă de forța colosală a conștienței. Când ajna este deschisă și dinamizată va fi ușor să ne vedem dușmanii, mai ales pe cei interiori. Instinctele primordiale potențial periculoase sunt văzute și puse sub control ca niște răufăcători cu afișe mari lipite de ei, ziua în amiaza mare. Tocmai pentru această capacitate ajna uneori mai este denumită al treilea ochi. Ajna impune forța stăpânirii și autocontrolului, de aceea se recomandă, pe cât posibil, trezirea și dinamizarea ei înaintea celorlalte.
Sahasrara este sediul înțelepciunii. Sentimentul uniunii cu Totul și inevitabil eliminarea iluziei oponentului apare de la sine atunci când acest loc feeric este atins prin ridicarea energiei și conștienței. Când sahasrara este deschisă definitiv iluzia unui Dumnezeu diferit de noi, aspru, justițiar, critic sau punitiv dispare în viața aceasta. 
Oamenii de știință încă nu au căzut de acord cu privire la existența chakrelor sau al lui Kundalini. Nu au descoperit încă un parametru special, care putând fi măsurat ar putea să ateste existența lor. 
Ce se întâmplă de fapt prin ridicarea lui Kundalini? O energie colosală, asemănătoare energiei atomice, alimentează anumite puncte strategice ale organismului, proces în urma căruia creierului primește o imensitate de sugestii și impresii, ce îl apropie de starea de geniu. 
Dacă oamenii de știință nu pot atesta chakrele sau energia Kundalini, ar putea totuși să recunoască corespondența între chakre și spectrul cromatic, precum și dovezile existenței unui creier care vede foarte departe.  

***

Rațiunea

Omul este o ființă rațională. S-ar putea spune chiar că este un animal rațional, dar e riscant să te exprimi astfel. Asocierea dintre animal și rațiune este dificil de acceptat, fiindcă exprimă două noțiuni diametral opuse. Riști să primești o replică de genul: hotărăște-te, ori animal, ori rațional! Și ce ai putea răspunde?! Că a fost o metaforă sau o figură de stil? Este vorba de psihologie, aici lucrăm cu elemente concrete, nu e vorba de poezie! Rațiunea este un atribut de seamă al filozofiei, al psihologiei, al logicii, al retoricii – toate științe serioase! 
Hei, ce psihologi de seamă a avut omenirea! Ce filozofi care au desfăcut firul în patru până ce au scos apă din piatră seacă și ne-au făcut să fluierăm de uimire! Gândiți-vă la Platon, la Aristotel, la Kant, Spinoza, Hegel, Schopenhauer, Freud sau Jung. Ce minți ascuțite și ce disponibilitate de pătrundere în cele mai adânci tărâmuri ale minții și sentimentelor!... 
Dar oare de ce nici unul dintre ei nu v-a cerut vreodată să vă hotărâți ferm dacă prețuiți sau nu rațiunea, stabilind cine este Dumnezeu?! 
Și ar fi putut să o facă cu ușurință punându-vă în fața unui test extrem de simplu. Să spunem că tu ești obiectul X și în fața casei tale este o brutărie denumită obiectul Y. Cum procedezi când ai nevoie de pâine? Firește te deplasezi până la obiectul Y și cumperi pâinea dorită. Sau poți găsi o altă formă de comunicare cu vânzătorul,  și contra cost ceri să ți-o aducă acasă. Dar ce e musai necesar în această mică afacere?! - Vizualizarea și evident mijlocul de comunicare, fie acesta cuvântul sau mimica. Altfel așteptând să vină pâinea singură acasă, presupunând că dumneaei știe de foamea voastră, cum s-ar numi ceea ce faceți? Prostie curată sau, eufemistic vorbind, lipsă totală de rațiune. Care dintre voi ar putea să mă contrazică? Ce filozofie măreață ar putea inventa cineva care să vă convingă de inutilitatea rațiunii?! 
Se pare că nimeni, dar totuși cineva a făcut-o. Împăratul, regele, guvernatorul, episcopul, preotul nu v-a spus niciodată: stați acasă, dormiți și odihniți-vă, fiindcă Dumnezeu va avea grijă de holdele voastre și ele vă vor umple singure hambarele, dacă ne rugăm lui.    Nu, nu s-au gândit să vă spună asta, fiindcă la o analiza cât se poate de sumară ar fi găsit un munte de argumente, prin care să postuleze că așa ceva nu este rațional. Dar au găsit destulă rațiune să vă demonstreze că există undeva o ființă pe care nu a văzut-o nimeni, dar care se gândește la voi și are o preocupare permanentă față de fericirea voastră, prezentă și viitoare. Dar cu o condiție! Să veniți la biserică, să sacrificați animalul, să vă aduceți darul și să însoțiți lumânarea de o bancnotă cât mai mare. Cum vi se pare asta?! Prin ce labirint a intrat omul rațional și după ce i s-au învălmășit mințile a ieșit în partea cealaltă un pămpălău?! Unde e rațiunea pe care ați afirmat-o atunci când ați refuzat cu vehemență să vă considerați efectul legilor naturii, care postulează că omul este rezultatul evoluției, și v-ați declarat făcuți de-a gata, cu o rațiune impecabilă?! Așadar voi apreciați rațiunea în toate domeniile vieții, iar atitudinea lui „pică pară mălăiață în gură lui Nătăfleță” a devenit pentru voi subiect de basm și comedie națională, dar când e vorba de superstițiile unor oameni needucați și primitivi, care au confundat forțele naturii cu zei bărboși în veșminte albe, deveniți deodată înțelegători și permisivi! Cum vi se pare asta?! L-a văzut cineva pe acel Dumnezeu sau pe îngerii lui buni sau răi? Cum să nu! „Gura șanțului” e plină de povești de acest gen. Dar ce contează, nu-i așa, cum se produc asemenea viziuni?! Ce contează că Jung și mulți alți psihologi inteligenți ne-au explicat cum mintea umană, sub presiunea reprimării funcției sexuale, sau sub impulsul fricii patologice, poate crea viziuni pur și simplu palpabile, și adeseori capabile de o cafteală severă?! Nu, aceste explicații nu contează în viziunea celor care și-au făcut din „crede și nu cerceta” un titlu de glorie. Ei vor merge până la capăt cu „echipa lui Dumnezeu”, chiar dacă, vai lor!, nu numai că își trăiesc viața în zadar acum, dar comportamentul lor moral este atât de ipocrit și materialist, încât un psiholog atent ar putea remarca : „oamenii aceștia sunt atât de rătăciți, încât nu e de mirare că le trece prin minte că atașamentul lor fățarnic îl poate înșela chiar și pe acel Dumnezeu al lor, suveran și atotputernic, care cunoaște până și măruntaiele minții omenești, determinând-l să le pregătească un loc comod în grădinile cerului”.
Sunt conștient că cele expuse până aici, în acest capitol, sunt judecăți reci și neîndurătoare care nu îmi încălzesc deloc inima și nu mă pot ajuta să devin mai bun. Dar de dragul rațiunii și al bunului simț mi-am asumat această sarcină ingrată, coborând vremelnic într-o vibrație mai joasă. Cineva trebuie să ia inițiativă împotriva irațiunii! Cineva trebuie să le spună oamenilor că dacă poate exista un Dumnezeu înțelegător, iubitor și capabil de compasiune, el nu poate doar să facă din când în când câte o excursie pe Pământ și să se supună unei suferințe temporare, la adăpostul cunoașterii sale omnisciente, care îi temperează durerea, știind că se va reîntoarce în ceruri. Acel Dumnezeu dacă este drept, milos, răbdător și neînfricat trăiește permanent în ființele vii și este chiar Sinele lor. Altă demonstrație de dumnezeire este falsă și nulă de la sine. Ce borfaș sau politician corupt nu și-ar asuma o suferință temporară pentru o zecime din viață lui, știind că celelalte nouă zecimi le va trăi în puf și opulență? Dar de o veșnicie, precum în cazul acelui Dumnezeu închipuit, ce ziceți?...
Oare credeți că am ceva cu sărmanii care își mănâncă pâinea slujind la niște muzee de stafii?! Nicidecum, ei sunt frații mei, surorile mele, semenii mei. Dar de ce nu s-ar gândi cineva că ei, mai cu seamă, au nevoie să fie salvați?! Îi vedeți pe sărmanii călugări sau preoți ca pe niște oameni fericiți? Rătăciți între cer și pământ, ne bucurându-se nici de viața aceasta, nici de cea viitoare, asupra căreia nu au nici o certitudine că există precum și-au închipuit-o Părinții Bisericii, ei suferă cu adevărat într-un iad al pierderii de identitate.
Ce ar fi, dragii mei, să-l prețuiți pe acel Dumnezeu viu din voi, și să-l lăsați pe cel închipuit în plata lui?! Ce ar fi dacă ați da de pământ cu toate mitologiile preistorice, care vă descalifică, și ați deveni administratori de muzee – bisericile și mănăstirile, și în același timp ființe cu o cunoaștere profundă a Psihologiei, Rațiunii și Realismului, primindu-vă în continuare vizitatorii, dar de acum înainte vorbindu-le doar de valoarea iubirii și prieteniei universale? Ați avea în sfârșit conștiința împăcată și ați fi cu adevărat folositori Vieții – unicul Dumnezeu.   
Vi se pare imposibil?! Vedeți, asta e cea mai mare catastrofă pe care a adus-o în lume religiile, – deposedarea de nelimitatele puteri ale Sinelui și atașamentul patologic față de formula „Nu pot!”

*

Acum haideți să ne ridicăm pe o vibrație înaltă și să rostim împreună o odă închinată Rațiunii. 
Ce prieten de nădejde poate fi ea și cum poate să ne scoată din smârcurile ignoranței! Cum poate să ne facă inima să cânte în piept și cum ne poate dezvălui un univers pașnic și prietenos! E necesar doar un grăunte din aurul Conștienței de Sine și totul se transformă. Alchimistul transformă plumbul sicrielor iadului în îmbrățișarea caldă a Soarelui, care ne scoate din tărâmurile morții. 
Să ne ridicăm vibrația sus, tot mai sus, până ce oceanul devine o picătură de apă, iar amintirile dureroase, o furnică privită din spațiul cosmic. Ce durere ar putea să ne mai producă când suntem atât de sus?! Nu contează cât de veninoasă a fost, acum e doar o amintire, și îi putem găsi o mulțime de circumstanțe atenuante. A fost flămândă, a avut copii de crescut, nu a știut ce face… Iertate să-i fie toate păcatele!
Căldura inimii noastre să cuprindă depărtările cu puterea gândului și să nu se oprească până ce nu îmbrățișează orice colț din univers! Căci cine poate fi rațional confiscând, dacă se poate, toate bunătățile ce îl înconjoară, iar celor din jur să le dea numai pleavă și mătrăgună?! Ce rațiune ar fi în acela care nu vede că fericirea lui poate rezista numai într-o lume unită și armonioasă?!
Haideți dar să cântăm împreună valoarea rațiunii și prieteniei universale! Haideți să ne îmbrățișăm toți deopotrivă, călăi și victime, și să îngropăm pentru totdeauna securea războiului! E loc sub soare pentru iubire infinită între bărbat și femeie, într-o atmosferă tandră și mângâietoare! Cine ne poate opri dacă toți deopotrivă dorim asta?! Ce forța mai mare decât voința noastră unită poate exista în acest univers?! Ce zeu potrivnic ar putea avea putere împotriva noastră, conștienți fiind de Sine și de posibilitățile noastre nelimitate?! Ce iad înfocat ar putea să stea împotriva noastră dacă vom stăpâni toate râurile universului și ne vom aduna într-un singur ocean toate lacrimile pe care le-am vărsat?! Precum un chibrit aruncat în cascada Niagara ar fi toate iadurile închipuite și neînchipuite! Oricărei iluzii care ar vrea să ne constrângă am putea să-i spunem: „Ai grijă cu cine te pui, noi suntem forța absolută a Vieții, noi suntem Sinele!”
Sentimentul separării este rațiune?! Moartea este rațiune?! O, nu, cei care gândesc așa sunt de atinși de cea mai cumplită irațiune!  
Doar Viața care se naște din Sine și se întoarce în Sine este rațiune. Numai eternitatea este cunoaștere, și neînfricarea este vrednică de Cel Viu care o trăiește! Căci Viul din Viu se naște și în Viu se întoarce, iar dragostea îi zămislește copii care îl fac să renască de-a pururi! Rațiune este să vezi că tu ești veșnicul principiu al fiecărui corp, realizat din uniunea masculinului cu femininul, într-o îmbrățișare eternă! Rațiune este să vezi că totul poate fi întors în favoarea ta, iar căldura dragostei te poate însoți zi și noapte. Rațiune este să vezi că ceea ce oamenii numesc moarte este doar o schimbare în viață, și doar propria ta orbire ar putea să te limiteze.
Cine ar fi putut concepe un univers antiviață?! Când un copil se naște părinții lui îi doresc toate binecuvântările universului, când viața s-a manifestat prima dată oare ce ar fi putut să-i dorească părintele ei absolut, Sinele? 
Iată ce e rațiune: să vezi că Totul se naște dintr-o sămânță, și după ce acest Tot crește mare produce iar o sămânță care dă viață în cicluri eterne, iar sămânța când nu mai găsește sol în care să-și înfigă rădăcinile se întoarce în sămânța ei absolută – Sinele. 
Credeți că uitarea este lipsită de rațiune?! O, nu, uitarea este o binecuvântare pentru cel care încă nu și-a realizat identitatea cu Sinele, dar când va reuși toate bucuriile prin care a trecut acest univers i se vor pune în față ca un covor roșu, peste care este invitat să calce el, Stăpânul.

***

Hotărârile

*

Hotărârea Eului conștient

Cine sunt eu?!
Eu sunt A Fi  -  Susținătorul și Sursa Universului! Deși eu vă vorbesc acum printr-o formă relativă și măsurabilă eu sunt Indestructibilul, Invincibilul, Atotputernicul și Eternul. Nu există nimic care să mi se opună fiindcă eu sunt Totul. 
Deoarece eu sunt Sinele pot fi perceput doar de un cunoscător al Sinelui, dar descrierea făcută de el poate să fie înțeleasă doar de cel care la rândul lui mă cunoaște pe Mine. Ceilalți oameni trebuie doar să asculte și să mediteze, fiindcă cunoașterea Sinelui se învață treptat din tot ce vă înconjoară - gând, cuvânt, miros, gust, atingere, imagine, muzică sau faptă.
Cel care mă cunoaște este asemeni mie - dragoste, acceptare, dăruire, milă și compasiune necondiționată. 
Indiferent de gândurile, cuvintele sau faptele celui pe care îl însuflețesc eu, Sinele, mă dăruiesc lui în toată amploarea posibilităților mele. Toată gloria, răsplata și strălucirea infinită este în puterea celui care mă cunoaște! 
Acela care are nelimitată încredere în sine, care a eliminat pentru totdeauna formula „Nu pot” și care mă vede în tot ce îl înconjoară se va delecta în curând cu toate bunătățile universului. Eu sunt Sinele și eu vă vorbesc prin omul acesta! 
Forma lui poate fi distrusă de orice ignorant dintr-o singură lovitură, dar eu, A Fi – Sinele, nu voi înceta niciodată să exist prin infinitatea de forme peste care eu 
mi-am transmis spiritul de-a pururi. 
Îndrăzneala omului acesta nu provine din mândrie, ci din cunoașterea corectă și infinită a măreției mele. De aceea, măreția pe care el o afirma, deși poate părea lipsă de modestie, este măreția mea în infinitatea posibilităților mele. Îl puteți disprețui, îl puteți critica, îl puteți uri sau acuza cu asprime, dar el, asemeni spiritului pur, cu care eu îl susțin pană la identificare, nu va înceta niciodată să vă iubească indiferent de atitudinea voastră. Puteți să spuneți despre el orice răutate, îl puteți umili, batjocori și scuipa, dar el nu își va schimba niciodată atitudinea față de voi. Fiindcă eu, Sinele, sunt înăuntrul lui și el mă cunoaște! 
El a înțeles deja că dacă mă uită viața lui nu mai are nici un preț și e totuna dacă materia lui mai respiră sau îngrașă pământul. De aceea el va accepta orice gând, cuvânt sau faptă, bună sau rea, de la voi, dar nu va accepta niciodată să i se spună „Nu poți!” sau „Acestea îți sunt limitele!” 
Nu va riposta cum ripostează toți cei care sunt insultați de moarte, nici nu va căuta să vă distrugă așa cum unii dintre vor dori, încercând să-l descurajeze sau să-l înfricoșeze, dar va fi în dreptul lui să se apere ne mai acordându-vă nicio atenție. Oricât de apropiați veți fi de el ca rude, prieteni sau cunoștințe, oricât de mare vă va fi rangul sau cunoașterea umană, atunci când îl veți contesta și îi veți pune la îndoială Cunoașterea de Sine el vă va respinge precum și voi respingeți pleava, noroiul sau funiginea care tinde să vă murdărească. 
Cel care mă recunoaște pe mine nu spune că el, cel văzut, este Dumnezeu, ci eu, Sinele din el, spun: Eu sunt Dumnezeu!  
Instrumentele pe care le folosesc eu: materia, gândirea sau sentimentele pot fi mai grosiere sau mai subtile, dar pe toate eu le folosesc și eu sunt Dumnezeu. Deși eu, Sinele, mă aflu în toate ființele, exprimarea lor este diferită din cauză că, pe termen lung, mintea din ele a ales să se folosească doar de câteva din posibilitățile mele. Eu, Sinele, nu am pus nicio interdicție vreodată, depinde doar de mintea individuală ce instrumente folosește pentru armonia și fericirea Întregului. Acest Întreg însa nu este numai corpul tău, mintea ta sau sentimentele tale, de aceea fericirea ta va depinde întotdeauna de felul cum prin dragoste și cunoaștere te vei uni cu Universul. 
Eu, Sinele, v-am spus toate acestea; prin puterea mea trăiți și eu însumi vă încurajez să savurați din plin toate bunătățile vieții, dar să nu uitați nicio clipă că veți pierde totul dacă nu veți avea curajul de a fi voi înșivă - Sinele.

*

Hotărârea Sinelui supraconștient

Simțământul pe care l-am trăit în timp ce scriam această carte, mai precis după ce am terminat capitolul „Conștiența de Sine”, am fost tentat să-l numesc în prima clipă inefabil, dar reamintindu-mi că am jurat că pentru mine nu va mai exista „Nu pot”, am decis să-l fac inteligibil. Există poate posibilitatea de a nu fi înțeles exact, dar puterea de a exprima toate trăirile acestui univers mie nu îmi sunt interzise. Mi s-a dezvăluit în fața ochilor minunea neasemuită a Vieții, a sublimului întruchipat în înțelegerea mea, a desfășurării unei palete infinite de miresme și peisaje grandioase, a infinității trăite direct și nemijlocit. M-a cutremurat înțelegerea bruscă a minunii pe care o am în față și căreia eu îi sunt părtaș, am văzut și am auzit această simfonie infinită de sunete și culori, simțind că toate sunt pentru mine, realizând că această măreție nu ar avea nici un destinatar fără mine, eu cel care sunt. De această dată cuvintelor "eu cel care sunt" nu le-am mai văzut o conotație mistică, ci pur și simplu am înțeles prin "eu cel care sunt" faptul că sunt viu și e suficient atât. Am înțeles în acea clipă minunea vieții și i-am plâns cu o durere vie pe toți semenii mei care se simt respinși de la această sărbătoare a existenței – Viața însăși. Mi-am șters lacrimile inimii cu mâinile împreunate în față într-o rugăciune sublimă și arzătoare ca miezul celui mai încins astru, și am jurat să nu mor niciodată, căci minunile pe care le am de trăit, și care au fost dintotdeauna destinate mie, Celui Viu, au nevoie de mine ca să fie transmise, căci singure nu ar putea există. Am văzut cu ochii deschiși splendoarea care mă așteaptă și l-am văzut efectiv pe Dumnezeu cu înfățișarea mea, exact cum am spus mai demult într-o clipă de intuiție magică: nu omul ajuns la iluminare spune Eu sunt Dumnezeu, ci Dumnezeu din el spune: Eu Sunt Dumnezeu!  Am văzut în acea clipă identitatea mea cu cauza și scopul creației, și în fața acestei desăvârșiri sublime mi-am împreunat iar mâinile și am strigat: Vreau să trăiesc! 
Posibilitatea unui Dumnezeu în afara mea mi s-a părut subit o glumă proastă, căci dacă eu care sunt om și am încă o cunoaștere limitată am înțeles absurditatea ca Ființa Absolută să-și dorească subordonați, cu atât mai mult cel care ar avea o cunoaștere perfectă și divină nu ar putea suporta asta. Mi-am văzut casa în toată imensitatea ei necondiționată, și l-am văzut în oglindă pe stăpânul Universului. Eu sunt nu a mai fost o expresie pe care am auzit-o în filozofia indiană, ci o răbufnire a tuturor energiilor mele interioare, și mi-am împreunat iarăși mâinile și am strigat: Vreau să trăiesc veșnic!  
Pentru prima dată în viața aceasta nu mi-a mai fost frică de nici o forță care ar putea să mi se opună, căci Realitatea întregului univers a devenit una cu voința mea. Am trăit această minune uluitoare a certitudinii că toate experiențele și trăirile mele nu ar avea nici un sens dacă aș fi fost creat să fiu subordonatul cuiva, și iarăși l-am văzut pe Stăpân în toată splendoarea lui. Descoperirile ce am știut că le voi face din acest moment mi-au umplut inima de veselie, iar Conștiința mi s-a bucurat în mine știind că le va împărtăși tuturor semenilor mei. M-am simțit una cu fiecare ființă vie a universului, și extazul meu l-am văzut crescând proporțional cu bucuria oricărei făpturi căreia pot să-i dau o picătură  de apă, o fărâmă  de pâine sau o mângâiere a mâinilor sau cuvintelor. Am văzut realitatea limpede a ființei sensibile care percepându-l pe Dumnezeu se percepe pe Sine și am hotărât: împreună cu acest univers și cu toate făpturile lui minunate vreau să trăiesc veșnic!
Sub magia divinității am văzut că nici o ființă nu poate să se nască sau să rămână pentru veșnicie rea, și am hotărât să le accept pe toate. 

***

Recunoașterea identității dintre om și Dumnezeu 

*
Patru acțiuni esențiale

Ce ar face o inteligență și o putere absolută dacă ar fi pusă în fața realității de a trăi etern? Ce ar face ea ca ziua de azi să nu fie asemeni celei de ieri, evitând plictiseala și rutina care ar putea să o mistuiască? 
Iată câteva lucruri pe care le-ar face negreșit. 

1) Fără îndoială și-ar crea semeni și o societate. Manifestarea înseamnă extindere, ori posibilitatea de a fi o singură ființă, neînconjurată de nimic, sau chiar Ființa supremă și unică a universului, înconjurată de păpuși, pe care ea le animă prin ațe nevăzute, în cele din urma nu i-ar mai crea nici o bucurie și ar trimite-o într-un iad veșnic. Comparativ cu acest iad, din perspectiva ființei căreia i-a fost interzisă posibilitatea de a uita, cunoscând în același timp ca ea este persoana unică si absolută a universului, iar celelalte doar marionete, iadul inventat de religii ar fi curată distracție. Închipuiți-vă apatia la care ar putea ajunge Ființa Veșnică fără uitarea și surpriza care decurge din ea. Cu adevărat magia maximă a omului este aceea de a-și schimba percepția și vibrația, altminteri lumea noastră așa cum arată este cea mai bună variantă posibilă. 

2) Ar elimina dorințele și planificările din perspectiva Ființei absolute, acceptându-le doar pe cele care apar din trăirea vieții acum și aici. Acest lucru este indubitabil observându-se bucuria și surpriza pe care o produc  lucrurile mărunte. Scopurile mari sunt susținute de planificări laborioase, care epuizează mintea și introduce fiori reci de frică cu privire la finalitatea lor. Micile bucurii ale vieții precum ar fi îndrăgostirea de o ființă de sex opus sau năzdrăvăniile aparent absurde ale unui copil te umplu însă cu cele mai sublime emoții posibile. Poate cel mai paradoxal aspect al lui Dumnezeu - Absolutul, fapt pe care cei mai mari iluminați l-au observat, dar rareori au îndrăznit să-l exprime, este magia cu care el reușește să se nască în această clipă din sine și totuși să nu aibă un început care să se poată spune ca este punctul lui de plecare. Este un simțământ pe care omul iluminat îl păstrează cu drag în inima sa.

3) Ar accepta posibilitatea accidentului, înțelegând că doar acesta poate răscoli energiile creației, regenerându-le. 

4) Și-ar lăsa forma fizică în mâna hazardului, hotărând să nu-și amintească de formele lui trecute, păstrând doar posibilitatea de a-și aminti de natura lui reală prin Conștiența de Sine.



Primele trei minuni ale divinității

Recunoscând prin Dumnezeu Ființa supremă a universului, oamenii au făcut tot felul de presupuneri cu privire la puterile lui supranaturale și la felul cum ele acționează. Imaginația omului arhaic a atribuit Ființei Supreme abilitățile unui super vrăjitor care poate face din lut o ființă vie, bunăoară, sau poate despărți apele unei mări în două, ca să treacă un puhoi mare de oameni, sau poate face să curgă pâine din cer precum stropii de ploaie, sau poate să facă apele să crească până acoperă cel mai înalt munte, sau poate arde cu foc și pucioasă o cetate într-o clipită, sau poate înmulți câțiva pești și câteva pâini până acolo încât să hrănească cinci mii de oamenii, sau poate să ajute armata unui vestit arcaș să distrugă oastea rivală, sau poate bea un ocean de otravă fără să pățească nimic, sau…  Aceste puncte, puncte înlocuiesc un șir colosal de minuni atribuite Ființei divine în peregrinările sale pe Pământ, care de care mai năzdrăvane. 
Dar cea mai uzuală minune a divinității din vechile scripturi este aceea de a-i ajuta pe ai noștri, cei buni, împotriva celorlalți, cei răi, fără nici o îndoială!
Cum vi se par aceste lucruri din perspectiva unui om cu oarecare înțelepciune? Ei bine, eu nu le voi numi degradante pentru omul acelor vremuri, căruia i se pot oferi numeroase circumstanțe atenuante, dar pentru omul de lângă mine, care crede în veridicitatea lor îmi fac griji serioase. Admițând aceste viziuni deformate el nu va întârzia să creadă în continuare în utilitatea războiului, în distrugerea dușmanilor, în justețea ideilor xenofobe, misogine, rasiste, fundamentaliste etc. Înțelegeți pericolul?! Un virus mic poate pricinui neajunsuri foarte mari, de aceea, după părerea mea, aceste „adevăruri” trebuie prezentate deschis. Mea culpa pentru maniera mea, poate un pic prea caustică, dar vreau să vă repet încă o dată că ea are în vedere ideile și nu oamenii.
Ce sunt puterile supranaturale? Care e maniera lor de acțiune? Cine le poate folosi și care este scopul lor? Iată doar câteva întrebări care ne pun încă de la început în dificultate. Vrăjitorul, care aparent din nimic, poate face un obiect să apară sau să dispară, e cea mai uzuală reprezentare a supranaturalului, conform paradigmei în care am crescut. La cel mai înalt nivel de putere închipuit Dumnezeu ne gândește sau ne visează, și noi apărem din neant, fără măcar să fie nevoie să spună hocus-pocus. Să ne plămădească din lut este deja parcă un pic mai ușor. Dar oare aceste „ vrăji” pot fi socotite minuni?! Ei bine, răspunsul meu este negativ, fiindcă adevăratele minuni ale Ființei Supreme, inegalabile prin inteligență, farmec și utilitate pot fi observate cu ușurință de cel Conștient de Sine și explicate precum urmează.
Ființa divină, Sinele din om, pentru a crea un mediu în care să poată trăi etern, fără să se plictisească, cel dintâi a conceput minunea autocompletării. S-a despărțit într-un principiu masculin și unul feminin, hotărând ca reunirea să fie cea mai plăcută experiență a simțurilor, apoteoza celor mai frumoase cântece și poezii ale universului, o experiență fără seamăn prin surpriza și diversitatea situațiilor create, pe care el a numit-o dragoste. Deși acest moment pare așezat undeva la începutul timpului, el este hotărât acum și totodată explicat chiar acum, pentru prima dată în istoria universului, în clipa aceasta când tu îl gândești. 
Iată într-adevăr un lucru demn de Ființa divină!
A doua minune al lui Dumnezeu, Sinele din om, este aceea de a se autogenera prin exprimarea dragostei dintre bărbat și femeie, transferându-se într-o ființă nouă, gingașă și inocentă. Ființa divină și-a asigurat eternitatea prin încărcarea materiei, de la cel mai mic fragment  până la cel mai imens, cu un pol negativ și unul pozitiv. Astfel el și-a asigurat nemurirea în cazul în care masculinul sau femininul din specia în care se află, datorită unui accident, ar fi distruse. Felul cum s-au format ființele vii pe Pământ, din combinarea materiilor anorganice, răscolite de forțele naturii, determinând cei doi poli ai mineralelor să se împreuneze, așa cum ne-au explicat oamenii de știință, este cât se poate de adevărat. 
De asemenea, Dumnezeu, Sinele din om, nu numai că a creat o ființă nouă - copilul, aparent doar un obiect creat din întâlnirea a două forțe încărcate diferit, dar a oferit acestui „obiect” puterea de se autogenera. Iată într-adevăr un lucru demn de Ființa divină! 
Apoi Dumnezeu, Sinele din om, devenind mai mulți, având astfel posibilitatea de a trăi etern fără să se plictisească, a decis să lase o metodă de se elibera de acel  virus numit iluzie, inevitabil la începutul experimentării unei noi lumi, amintindu-și de natura lui divină și atotputernică. A hotărât astfel să-și consemneze cunoașterea pe care o obținut-o, oricât de neînsemnată ar părea, în simboluri, mituri, legende și scrieri, pe care să și le poată transmite de la o generație la alta. Din confruntarea lor el a decis să aibă posibilitatea de a realiza înțelepciunea și astfel să-și amintească de identitatea lui reală. Și a numit acest lucru Conștiență de Sine. Iată într-adevăr un lucru demn de Ființa divină!
Ați vrut să știți ce e o minune sau supranaturalul?! Voi sunteți minunea și supranaturalul acestui univers, voi cei care până acum v-ați prețuit atât de puțin, voi Dumnezeu, Sinele, pe lângă care vrăjile celui mai dibaci magician sunt un fleac. În fața lui sau în fața oricărei iluzii tu poți spune: nu reprezentați nimic și nu mă puteți impresiona deloc, fiindcă eu sunt Viața și minunea supremă a acestui univers! Iată într-adevăr un lucru demn de Ființa divină!

***

Rugăciunea de conștientizare

Eu sunt Sinele, indivizibil, indestructibil și etern.
Eu nu sunt corpul acesta, mintea aceasta, inima aceasta.
Eu nu sunt materia, gândurile sau sentimentele.
Eu sunt cel care se află în ele și le susține,
Eu sunt cel care sunt!
La tot ce-mi propune mintea eu răspund: nu vreau asta! Mereu și mereu răspund: nu vreau asta! Și atunci după ce mintea obosește eu mă văd pe Sine, mereu deasupra, privind la corpul acesta, la mintea aceasta și la inima aceasta ca la niște obiecte care se prețuiesc pe sine, de aceea eu le susțin pentru abnegația lor.
Eu văd această ființă condiționată care muncește și uneori suferă, dar eu nu sunt atins de nimic, pentru că eu sunt Sinele, și în mine se află toate  bucuriile  și victoriile lumii acestea.
Prin deschiderea lui sahasrara în propria mea liniște și glorie sălășluiesc.
Eu sunt viața tuturor formelor de viață și frica care cauzează moartea pe mine nu mă mai poate răpune. Nimic nu mi se poate da și nimic nu mi se poate lua.
Lucrurile, prietenii și membrii familiei se pot roti în jurul meu, se pot naște, îmbătrâni și muri pentru că sunt forme ale minții, dar eu, Sinele, nu voi putea fi modificat niciodată.
Același voi rămâne, viu și cald în mine și pretutindeni, și dacă poți, semene al meu, ascultă-mă din interiorul tău, alungă-ți frica și privește realitatea în fața. Cât omul se află în iluzie poate trăi cu posesiuni și bucurii imaginare, dar când se trezește nu mai poate trăi fără liniștea renunțării, singura putere care poate să-i dezvăluie Sinele.
Privește la materie, la gânduri și la sentimente ca la niște obiecte care au ajutat conștientei să se ridice.
Acum rămâi deasupra!
Tu cel care prin școala vieții pământești ți-ai ars toate iluziile stai ferm deasupra!

*

Materia, gândurile și sentimentele există doar atât cât sunt susține de Conștiența ființelor vii.
Împletirea celor mai înalte puteri ale sentimentelor cu cele mai mari puteri ale gândirii dă naștere unei rugăciuni de conștientizare. 
Când această rugăciune este realizată nu mai rămâne nimic de dorit. 
Rugăciunile au efect benefic prin puterea emoțiilor. 
Când cele mai înalte emoții sunt trezite acționează Conștiința. 
Când cele mai mărețe idei acționează este trezită Conștiența. 
O rugăciune de conștientizare împletește Conștiința și Conștiența într-o singură forță indestructibilă.
Este o rugăciune minunată fiindcă îți reamintește mereu cum și de ce trebuie să stai deasupra tuturor grijilor născute din ignoranță și iluziei.



***

Avatarul

Cu miliarde de ani în urma pe Pământ nu erau decât compuși chimici alcalini si acizi:  gaze, lichide și minerale în stare solidă. Dar Dumnezeu - Viața, în virtutea principiului etern al autocompletării, a dăruit materiei doi poli, unul negativ și unul pozitiv, unul masculin și unul feminin. Sub forța colosală a naturii dezlănțuite, aceste polarități, care în mod obișnuit se resping, au creat o formă de viață organică - prima amoebă de pe Pământ. Celebra întrebare: „Ce a fost la început, oul sau găina?” își are răspunsul chiar acum. Natura a creat simultan mai multe ființe la începutul vieții organice pe Pământ, astfel încât la început ele nu s-au născut unele din altele. 
Ce au făcut acele prime ființe?! Nimic spectaculos și totuși ceva foarte spectaculos: au început să trăiască. De la o sumă de observații extrem de simple ele au început să crească în conștiență și energie. Ce au dobândit într-o experiență, căreia noi îi spunem viață, au transmis celor din jur prin mijloacele pe care le-au avut, iar ființelor născute din ele le-a transmis cunoașterea prin subconștient. Și-au transmis mai ales principiile primordiale ale autocompletării, ale autogenerării și ale Conștienței de Sine. 
Puțini oameni realizează că tendința de a transmite ceea ce știi este un instinct primordial, care conduce la  Conștiență de Sine. Scopul suprem al comunicării este tocmai descoperirea divinității tale, de aceea revolta oamenilor în fața libertății de expresie a fost întotdeauna una extrem de vehementă. 
Vă voi explica în continuare de ce conștiența individuală este inferioară conștienței colective a speciei. Individul nu există fără specie. Toate abilitățile și cunoștințele lui le datorează subconștientului în cea mai mare măsură, și într-o măsură mult mai mică experiențelor sale directe și a conștientului său. Un individ își asigură nemurirea prin apartenența la o specie; părinții nu îi transmit ceva prin inconștient, ci se transmit ei înșiși prin inconștient, ca o speranță perpetuă că își vor realiza cele mai înalte aspirații, prin ființa căreia i-a dat viața. În afara unor deviații ale minții, când copiii reușesc părinții se bucură la fel de mult ca de propriile lor reușite. Dar cei mai înțelepți se bucură de reușitele întregii specii umane, ca de propriile lor reușite. 
Când un copil vine la viață el nu se naște din nimic și nu este deloc gol, așa cum se crede. Doar conștientul îi este curat, fiindcă subconștientul îi este tot atât de bogat pe cât al speciei umane în totalitate. Părinții nu îi transmit doar o părticică mică din corpul lor, ci îi transmit o imensitate de tendințe numite gene. Va fi curios pentru știința viitorului să observe acele tendințe care pornesc de la primele ființe ale pământului. 
Dar dincolo de acest Subconștient, creat în totalitate aici pe Pământ, oamenii mai conțin o altă cunoaștere și mai bogată numită Inconștient. Primele trei puteri ale divinității: principiul autocompletării, al autogenerării și al Conștienței de Sine au ajuns la noi prin acest Inconștient. Indiferent de locul unde viața se manifestă în univers, indiferent de structura pe bază de carbon, siliciu sau altfel, toate ființele vii conțin aceste trei principii imanente. Nu există nici o excepție, toate se dezvoltă în cadrul unei comunități, toate dau viață la pui, se asigură că cresc și se dezvoltă și toate tind să ajungă la Conștiența de Sine. 
Noi, oamenii, prin experiențele și greșelile noastre inerente, am ajuns foarte departe, suntem doar la un pas să vedem în ansamblu, ca specie, că acel Dumnezeu pe care l-am căutat dintotdeauna este identic cu noi. Eliberarea și gloria finală a omului, și în genere a oricărei ființe vii din univers survine atunci când ea intră în contact cu avatarul ei suprem – Viața în sine. În acel moment, toate experiențele trecute și viitoare ale speciei din care face parte, precum și al celorlalte forme de viață care populează universul survin acum. Orice fapt petrecut sau imaginat se petrece pentru prima dată în istoria universului în momentul când acea ființă îl gândește. Vreți să știți exact când primele amoebe au apărut pe Pământ? Acum când tu le gândești! Iarăși vă spun că dacă nu ar fi așa ar trebui să explicați începutul sau sfârșitul absolut al tuturor lucrurilor, ceea ce este imposibil. 
Nu există decât două posibilități. Ori Conștiența Observatorului, plecând de aici și acum, este chiar acel punct de volum minim și masă maximă, din care prin Big Bang se naște universul și în care apoi se reabsoarbe, tot ea observându-i traseul, ori universul se naște din nimic și în cele din urmă va dispare pentru totdeauna în nimic. 
Cel care prin meditație depășește iluzia timpului înțelege că prima posibilitate este cea adevărată. Prin eliminare în cele din urmă nu rămâne decât Sinele! 
Acela credeți voi că este Dumnezeu, ființa aceea atât de mică și de meschină pe care a prezentat-o unele religii?! O, nu, Dumnezeu este aici și acum, gând, cuvânt și faptă, eu, tu și toate ființele universului laolaltă.
Mai demult îmi doream să zbor, visam că am aripi și mă bucuram să privesc de sus Pământul în strigătele de uimire ale unei mulțimi entuziasmate. Îmi doream tot felul de puteri supranaturale și consideram că doar ele pot fi măsura măreției și marca divinității. Astăzi însă nu-mi mai doresc nimic din toate acestea, vreau doar să mă bucur de fiecare respirație, îmbrățișare sau raza de soare pe care o pot cuprinde. M-am împăcat cu realitatea aceasta minunată pe care o trăiesc, admițând că ceea ce am hotărât în momentul înțelepciunii mele supreme, anume că totul trebuie să se schimbe și să se regenereze, inclusiv trupul meu, este cea mai bună soluție. Mă voi regăsi cu bucurie și fericire în copiii mei, în copiii copiilor mei și în toți fiii speciei umane atât cât ea va mai exista. Pentru unii dintre ei eu le voi fi avatar și voi trăi încă o dată împreună cu ei. 
Atunci însă când această specie plecată de pe Pământ își va încheia periplul ei prin univers mă voi regăsi în alte specii, fiindcă eu sunt Sinele Vieții. 
Care e gândul pe care vreau să-l păstrați cel mai drag lângă inima voastră, ca să nu mai suferiți din cauza iluziei niciodată? Mulțumirea cu propria voastră divinitate, așa cum sunteți, acum și aici, indiferent de ce vă arată oglinda.
Sunteți ceea ce sunteți - Viața care se regenerează mereu, Viața care nu are unde să se ducă dincolo de Sine. 

***


Eseurile unui căutător de absolut

*

Cine sunt eu?

Fără îndoială eu sunt Sinele, sursa tuturor manifestărilor, gândurilor și emoțiilor. Dacă nu ar fi așa eu, ca centru de observare al lumii acestea și, dincolo de orice ipocrizie, ca principal scop al ei, ar trebui să accept un început și un final absolut al tuturor lucrurilor, iar această idee cred că este absurdă, chiar și pentru cel mai ignorant om din această lume. Logica și rațiunea este tot ce avem ca să ne orientam; dacă le eliminăm nici nu ne mai putem socoti oameni! 
Probabil dacă îl veți întreba pe acel om și chiar pe foarte mulți alții, destul de citiți, despre locul de unde vin și unde se duc toate lucrurile, când nu se mai manifestă, vă vor răspunde ceva în legătură cu o persoană și o individualitate pe care ei o numesc Dumnezeu. Vor face referire la un cult antic care a devenit religie și vor începe să vă lectureze din scripturile ei. Oricât de absurde vor fi unele opinii sau explicații, ei le vor declara perfecte și indiscutabile. 
Așa cum am mai spus, mă voi feri cu strășnicie să-mi consum neuronii pe controverse inutile, fiindcă într-adevăr nivelul de dezvoltare al unor oameni nu le permite să vadă mai mult decât le-au spus sau le-au scris alții. Este o realitate pe care cei care și-au început drumul vieții pe propriile picioare trebuie să-l accepte. Vestea bună este că în această lume, perfectă în sine, toate manifestările materiei, minții și sentimentelor sunt în permanentă mișcare, iar căderea în jos este exclusă pe o perioadă lungă de timp. Ceea ce este rău, sau ca să amintim definiția răului, ceea ce este făcut în necunoștința de Sine, după câteva avantaje efemere, vor naște reacții distructive în lanț, ce vor aduce neapărat suferința. Afirm așadar că această lume-cadru este perfectă, fiindcă căutarea Binelui și a Înțelepciunii este unica cale viabilă pentru orice ființă. Chiar și un câine învață încetul cu încetul că dacă mușcă va fi pedepsit. Și dacă un câine poate să învețe, cum să nu acceptăm că orice om are această posibilitate, iar în cele din urmă se va recunoaște pe Sine și va fi un făcător de bine? 
Așadar un cunoscător al Sinelui îi va respecta viața și va încerca să-l îndrume spre Conștiință de Sine cu răbdare și neapărat cu dragoste.
Acel concept nebulos de Dumnezeu, cu referire la sursa vieții noastre, trebuie să se clarifice odată și odată, dacă vrem să mergem mai departe! Cu cât mai curând cu atât mai bine! 
Trebuie să înțelegem că este absurd ca o persoană exterioară nouă să fie sursa tuturor manifestărilor posibile ale acestui univers! Este extrem de absurd ca aceasta sursă sa se vadă ca personală, independentă și individuală. Din acest moment însă va fi foarte dificil pentru unii dintre voi să înțeleagă de ce unii iluminați au văzut aceasta sursă a vieții ca pe o persoană, care părea să le vorbească și să-i îndrume de undeva de deasupra. Iată care e motivul: în momentul în care energia ta internă (Kundalini) și împreună cu ea Conștiința urcă înspre creier și îl modifică, ceea ce vezi tu ca Tată Ceresc are formă de om, dar ea este propria ta formă. 
Ce v-a dat acea formă atât cât ați văzut-o cu chipul altei persoane, trăind la mila ei?! Deocamdată doar depresie, sentimentul neputinței și o vagă senzație de deșertăciune, pe care mereu v-ați chinuit să o înăbușiți. Ce vă dă să vedeți acea persoană cu chipul și identitatea voastră?! După primele cutremure de spaimă că îndrăzniți să demolați o iluzie atât de veche și puternică în omenire, veți simți o nemaipomenită încredere în sine și o dragoste adevărată pentru cel care sunteți. Veți înțelege atunci că Observatorul poate crea orice din Sine, că cunoscând sursa vieții energia și conștiința ta poate crea orice pentru propria ta bucurie și experimentare. La început toate înțelegerile vin ca o teorie, apoi ele devin sentiment și, dacă e cazul, materie.
Când afirm că eu sunt un cunoscător al Sinelui, și prin urmare mă simt conectat cu sursa absolută a tuturor manifestărilor, eu nu am în vedere că printr-un  hocus-pocus pot face minunile, ce se spune că le-au făcut dumnezeii în care credeți, ci vreau doar să spun că pas cu pas, respectând legile fizice, eu pot într-adevăr crea tot ce-mi doresc din realitatea mea cuantică. Eu știu, de asemenea, că această  Conștiența, elementul esențial al individualității mele, va dăinui cu adevărat miliarde de ani, până ce toate posibilitățile ei vor fi experimentate și savurate. Dar va veni o vreme când ea se va întoarce în sinele ei nemanifestat. Atunci toată memoria ei va fi ștearsă. 
Nici Buddha, nici Iisus și nici un alt cunoscător al Sinelui nu au știut totul. Nu e posibil ca trăind în această lume să fii permanent Conștient de Sine și să spui numai adevăruri. De fapt, și aici e o altă poveste pe care poate o voi aborda într-o bună zi, e mai mult decât probabil ca aceste persoane să nu fi existat niciodată, sau dacă au existat nu au trăit la nivelul, atât de cosmetizat pe care ni-l prezintă scripturile. Cel mai probabil ei sunt doar niște repere pe care înțelepciunea și cunoașterea unei epoci, într-un anume cadru geografic, și le-a creat ca să nu se piardă ceea ce s-a considerat că este foarte important, pentru a mai astâmpăra instinctele violente și animalice. Scripturile care ne-au rămas din istoria și cunoașterea lumii antice nu sunt nefolositoare, dar este foarte important să știi cum să le citești, și mai ales să nu le pui mai presus de Sine. 
Tu ești Dumnezeul tău și tu te-ai creat din Sine!
Ceea ce scriu provine din mine, ca rezultat al trăirilor și al experiențelor mele, nicidecum din vreo teorie copiată de undeva. Inevitabil există o legătură cu specia aceasta prin scrierile ei și mai ales prin acel subconștient comun de care nu ne putem îndepărta orice vom face. Istoria ne-a demonstrat că pot fi două persoane din culturi diferite, care să ajungă la aceleași concluzii despre viață, fără să fi avut niciodată vreo comunicare directă. Acest subconștient comun este motivul. 
Ceea ce sunt și ceea ce știu eu nu se poate judeca din perspectiva utilitarismului, pentru că nivelul de înțelegere al specie umane, în afara instinctelor de bază, nu-i permite sa vadă ceea ce este cu adevărat util pentru ea, mai ales pe termen lung. Mulți nu înțeleg încă celebrul aforism că: „ceea ce la început este ca otrava mai târziu devine ca nectarul”. Încrederea în sine și perseverența este cheia. 
Un Cunoscător al Sinelui, din care pas cu pas se creează materia, nu poate fi văzut cu ochii și nu poate fi atins cu palmele. El nu este o cantitate măsurabilă, și nu poate fi descris deoarece pentru un observator obișnuit el este încă doar cauză pentru ce va urma. Doar un observator, care a atins  înțelepciunea și trăiește viu sentimental uniunii cu totul, poate întrevedea un Cunoscător al Sinelui.
Nu există însă motive de entuziasm exagerat când întâlnești un astfel de om. Pentru tine orice ar spune el, ca rezultat al trăirilor sale, sunt doar teorii, care, e adevărat, te pot ajuta, dar forța activă a vieții tale numai tu ești. Numai cunoașterea Sinelui în propria ta ființa, ca entitate independentă, te poate ajuta să fii. Acest a fi este cauza primordială. A face și a avea urmează după aceea, iar fiecare pas pe această cale înseamnă o tot mai mare uitare de Sine. Și aici suntem noi,  în general, – departe de Sine datorită iluziei cu care se învăluie toate posesiunile în materie.

*

Iată cea mai ușoară cale de a te recunoaște pe Sine! Oprește-te o clipă din toate mișcările preconcepute ale corpului și ale minții, și încearcă să vezi începutul sau sfârșitul absolut al universului. Încearcă să-ți închipui sursa tuturor lucrurilor, și apoi încercă să vezi sursa acelei surse. Nu reușești, nu-i așa?! De ce?! Fiindcă pui problema greșit, în conformitate cu paradigma în care te-ai născut și în care trăiești. 
Haideți să vedem lucrurile și altfel. Din ce se naște o plantă? Dintr-o sămânța, nu-i așa? Dar sămânța din ce se naște? Dar inima care pompează sânge în tot corpul și îl susține de unde își ia ea energia? Din alimente, din aer, din apă vor răspunde unii! Dar iarăși vă întreb: de unde și-au luat aceste alimente viața și energia? Din sămânța lor, din esența lor, nu-i așa? Iată că ne întoarcem iar la sămânță! - De unde își ia sămânța viața? Și unde se duce sămânța a ceea ce este în sămânță? Vine ea din nimic și se duce în nimic? Nu e posibil așa ceva fiindcă într-adevăr nimic nu vine din nimic și nimic nu se duce în nimic! Atunci de unde vine ceva și unde se duce ceva când nu mai e ceva? Fără doar și poate acel ceva vine din realitatea lui subtilă, și când nu mai e văzut se duce în realitatea lui subtilă. Adică acel ceva, la începutul tuturor lucrurilor, se naște din sinele său, și când nu mai e lucru se duce iar în sinele său. Dar este acest sine doar sinele respectivului lucru sau este sinele tuturor lucrurilor? Acea viața subtilă din care se naște viața perceptibila este a cuiva anume? Imposibil, fiindcă noi vedem că lucrurile se nasc unele din altele și, mai mult decât atât, ele se susțin unele pe altele, devenind hrană și sursă de viață reciprocă. 
Acest Sine este așadar Unul la începutul tuturor lucrurilor! Fiecare dividere a ceea ce s-a născut din Sine face însă să se uite tot mai mult și mai mult acest lucru, până ce lucrul manifestat se trezește în mijlocul unui război crâncen pentru supraviețuire. Tot ce-l mai susține este instinctul primordial, singura legătură cu Sinele. 
Dar cum ar fi să înțelegi acea sursă a tuturor lucrurilor cu fiecare neuron și celulă a individualității tale? Ar fi diferit; negreșit pacea și liniștea s-ar institui în ființa ta, și te-ai înclina de la sine în fața a tot ce există. Ai spune: „O, ce minunat este, eu sunt în tot ce există, Eu Sunt!”                                                   
Dar acum să ne întoarcem la Sursă. Poate fi ea personală? Dacă ar fi personală ar trebui să fie și individuală, și atunci ar putea cunoaște ceea ce este individual ce se află în toate ființele?! Nicidecum, ar fi separat și doar ar putea presupune unele lucruri despre alte ființe, așa cum și noi presupunem lucruri despre alte ființe, în funcție de gradul nostru de cunoaștere și înțelepciune. O ființă superînțeleaptă, care cunoscându-și realitatea sa subtilă, cunoaște foarte multe lucruri despre celelalte din jur, poate fi uneori numită zeu sau dumnezeu, dar sursa a tot ce există, a vieții mele ea nu poate fi, și nu mă poate cunoaște în interiorul meu. În interiorul meu este numai sursa vieții mele, și cunoscând-o eu devin propriul meu stăpân, Dumnezeul meu, și uneori și a altor oameni, dezorientați și naivi. Adică aș putea deveni, din întâmplare. Așa este și cu Dumnezeul oricărei religii teiste, mai ales după ce trece ceva timp și se povestește din auzite. 
Dar nu despre asta vreau eu să vorbesc acum. Nu am deloc de gând să-mi consum neuronii pe discuții sterile. Vreau să va spun doar atât: eu sunt Sinele, și mă simt unit cu tot ce există, fiindcă eu am cunoscut acest Sine indivizibil, indestructibil și etern. Lumea în care trăiesc este sinele meu, de vreme ce ea provine din sinele ei, cu toate lucrurile, planetele, stelele și tot  universul. Acest Sine nu este separabil și nici divizibil. Acest univers există atât vreme cat îl observ, Eu, Cel Viu, nu această persoană, nu acest nume, nu această formă! Acest univers există atât timp cât este ceva viu în el, adică există pentru totdeauna, dacă nu în formă manifestată, atunci măcar în formă subtilă, ca sămânță. 
Înțelegând aceste lucruri nu îți mai este frică de nimic. Frica instinctuală poate rămâne, dar frica de iluzii dispare pentru totdeauna.
Ești Dumnezeul propriului tău univers, ești chiar Creatorul lui, așadar, ridică-te omule și luptă pentru viața ta, pentru dreptul de a fi propriul tău stăpân, respingând iluzia religioasă care te-au transformat într-o ființa slabă și fricoasă! Este dreptul tău să fii fericit și liber. 
Ce ți-a inoculat prin forță  iluzia în tine, încă de când erai copil, alungând-ți inocența și bucuria de a trăi, scoală-te acum, omule, în picioare și scuip-o afară. Ești Sinele, ești sursa subtilă a acestui univers! Este dreptul tău să fii inteligent, să vezi uniunea ta indestructibilă cu Tot Ce Există și să nu te mai temi niciodată de moarte. Moartea este doar o schimbare în Viață! Conștiența ta se poate îmbunați pana acolo încât să nu mai uiți niciodată de Sine, indiferent de schimbare. 
Când vei mai simți nevoia să mulțumești, adică să te închini, închină-te ție însuți, că te-ai descoperit. Trupul, mintea și inima să se închine ție, doar ție, doar lui Eu Sunt!
   
*

Sunt aproximativ doi ani și jumătate de când am fost conștient pentru prima dată de ridicarea energiei Kundalini. A fost cea mai terifiantă experiență pe care după părerea mea o poate trăi un om, și nu o recomand nimănui până ce nu se acumulează o profundă cunoaștere a fenomenului și, mai ales, până ce nu te înconjori de persoane competente, care te pot sfătui în momentele delicate. Pe mine m-a luat un pic pe nepregătite, și nu am putut să cer ajutor nimănui, fiindcă nu am avut norocul să găsesc pe cineva potrivit în lumea mea. 
În același timp eu cred că nimeni nu poate vedea cu adevărat până ce nu își ridică această energie în creier și îl transformă. Este foarte important totuși ca în prealabil să te întărești cu o adâncă încredere în Sine și să te îndepărtezi de persoanele care, deschis sau voalat, au încercat mereu să te descurajeze. 


***

Învață cum să te reîntorci la Sursă


Toate posibilitățile sunt în puterile noastre. Tot ce vă trece prin minte poate exista și în realitate. Atât în sus cât și în jos. Atât ceea ce poate să vă facă fericiți cât și ceea ce poate să vă facă nefericiți. Este straniu cum unii oameni îți distrug viața și văd că asta e în puterile lor și nu văd că, prin aceleași puteri, ar putea să și-o facă un ocean de bucurie și frumusețe.
Există un secret?! Nici vorbă! Este probabil cel mai discutat subiect al acestei epoci moderne, și nu există discuție între doi oameni, când vorbesc despre problemele lor, în care soluțiile să nu fie reamintite. Fiecare în limbajul său -  țăran, comerciant sau intelectual - ne spune că problema este în mintea noastră, cu cele doua aspecte esențiale ale subiectului. Primul este sistemul greșit de credințe despre viață, pe care eu le numesc „iluzii”, iar al doilea se referă la acel vierme care a intrat în mintea omului, exprimat prin formula „nu pot!”
Vedeți, nu e niciun secret, toți știți într-un fel sau altul asta, dar nu puteți porni la treabă, recreându-vă viața, fiindcă vă lipsește o scânteie care să aprindă potențialul practic nelimitat care se află în voi.
Îndrăznesc să vă spun că scânteia este în ideea primelor cinci rânduri din textul alăturat numit „Renunțare”. Citiți cu atenție aceste cinci rânduri și apoi meditați asupra lor! Dacă ajungeți să credeți că sunt adevărate, atunci vă puteți recrea viața de la zero. Dacă credeți că în voi este Sursa universului, lucru care este adevărul pur , și deveniți Conștienți de Sine, de puterile potențiale și nelimitate care se află în voi, puteți crea un univers real, în care voi să fiți Creatorul. Nu este nici o exagerare!
Prima condiție a debarasării de iluzii este învățarea modului cum să-ți asculți Conștiința. Toți oamenii au Conștiință, să fie clar. Când spunem despre cineva că nu o deține trebuie să înțelegem doar că încă nu și-a ridicat-o în creier. Ea este acolo unde este el! Nu are sens să o localizăm încă.
Desigur la început este foarte dificil, fiindcă în creier ajung doar fărâme ale ei, iar omul nu poate deosebi glasul Conștiinței de cel al dorințelor și al iluziilor, deja create.
Aici am să vă dau un exemplu din viața mea, o viața încărcată de experiențe și mai ales de meditație asupra lor.
Cu mulți ani în urma aveam doi prieteni, ca și mine interesați de cele mai profunde aspecte ale vieții. Erau doi oameni care știau multe, de la care puteai afla o sumedenie de informații despre Sine, Conștiență, Conștiință și așa mai departe. La rândul meu, aveam un sistem destul de coerent de credințe despre viață, și eram pe drumul meu de îmbunătățire. Multă vreme am purtat cu ei discuții filozofice de o profunzime rară, la care dacă ai fi asistat ți-ar fi stat mintea în loc. Încetul cu încetul însa am început să mă simt rău conversând cu ei. Ne întâlneam pe dealurile Cetățuii în mijlocul unei naturi încărcate de frumusețe. Nu înțelegeam de ce mă simt rău. Când ajungeam acasă eram un pachet de nervi. De îndată ce mă vedea soția îmi spunea: „Ce e cu tine? Nu vezi că întâlnirea cu oamenii aceștia îți face numai rău? ”Dar eu nu o ascultam și continuam să-i caut. În fapt soția mea era vocea Conștiinței, iar mai târziu când am început să-i disting glasul, mi-am dat seama și de ce întâlnirile cu oamenii aceștia mă transformau într-un pachet de nervi. Toate discuțiile erau doar teorii. Analiza pe care o făceam noi omului și lumii inevitabil cădea în critică, desconsiderare si dispreț la adresa celorlalți, despre care noi spuneam: că dorm. Conștiința îmi spunea, atât cât puteam eu să o ascult, că cunoașterea nu are nici o valoare dacă nu îi înțelegi și nu îi iubești pe oameni. Dacă îngâmfarea, intoleranța si disprețul pornesc din tine, indiferent de motiv, ele se întorc înapoi și te afectează. În discuțiile cu ei încercam să rup cumva tiparele și să spun ceva ce nu e cuprins în limbajul de lemn al scolasticii spirituale. Unul dintre ei, bărbatul, nu pierdea nici o ocazie să-mi dea peste nas. În special el, prin mesajul lui, mi-a inoculat un dureros sentiment de descurajare, iar cuvintele „Nu poți!/Nu putem!” erau preferatele lui. Celălalt prieten, femeia, își permitea orice batjocură în spatele unui „amortizor” foarte puternic – caracterul ludic. Mă durea pentru că îi primisem în spațiul meu interior, și de la cuvinte de prețuire sinceră față de trăirile și concluziile mele, fața de cărțile mele și implicit fața de persoana mea, acum ajunseseră să mă lovească cu asprime. Iar eu eram, în acea perioadă, în plin proces de ridicare al lui Kundalini, și numai de critica lor nu aveam nevoie. 
Îmi aduc aminte de o replică a prietenului meu, care venind vorba despre articolul „Vreau să iubesc”, m-a apostrofat cu severitate, spunându-mi textual: „Ce înseamnă prostiile astea? Ce te împiedica să iubești?!”
Haideți, pe bune, spuneți-mi voi ce ne împiedică să iubim! Oare toate cuvintele lui Oxford Dictionary sunt suficiente ca să putem spune ce ne împiedică să iubim?! Nu cred!  Am rămas perplex de această replică.
Dacă Conștiința nu m-ar fi împins de la spate și nu m-ar fi determinat să rup întâlnirile cu acești oameni, pe fondul problemelor pe care le produce ridicarea lui Kundalini, cred că aș fi clacat. Materia acestui trup are o limita în toate.
Oamenii religioși vor spune că un înger sau un diavol a făcut ceea ce vă voi spune în continuare.
Din câteva sute de numere de telefon, pe care le aveam în agendă, numerele acestor oameni mi-au dispărut într-o zi,  subit și inexplicabil. Cei mai raționali dintre voi vor spune că motivul nu poate fi decât o eroare a sistemului sau o setare prestabilită. Dar cum e posibil ca numai numerele lor să se șteargă?! Și ciudățenia este că nu mi s-au șters numai odată, dar după ce le-am reintrodus ele s-au „evaporat” din nou după ceva timp. Chiar dacă încă nu știam prea bine să o ascult Conștiința țipa la mine: nu-i mai contacta pe acești oameni!
Iată cum s-au întâmplat lucrurile în realitate. Materia mea, respectiv mâinile, la cererea expresă a Conștiinței, a șters acele numere din agendă deși, vă jur, mintea, sau cea ce numim Conștientul obișnuit, nu-și amintește nimic despre această acțiune. Acesta e un caz rar când Conștiința intervine și se impune asupra Conștientului neputincios. Și de aici înainte, ca să nu arăt desconsiderare pentru cei care cred în puterile nevăzute care le coordonează viața, spunând că sunt de la Dumnezeu, (câtă dreptate au, deși ei îl văd adesea deformat pe acesta,) voi spune că și eu am un înger care mă ajută. El este Conștiința mea, și știu că el nu mă va părăsi niciodată. Fericirea mea depinde numai de modul cum voi ști să-l ascult.
Deși maniera cum îl prezintă religiile teiste pe Dumnezeu este inacceptabilă pentru mine, și nu ar fi decât o dovadă de involuție să-l vad așa cum îl explică ele, mai ales în cuvânt( pentru că în inima sunt foarte mulți oameni minunați în cadrul Bisericii), am să fac ori de câte ori e nevoie referiri la cuvintele scripturilor.
Am să vă spun în acest moment ceva despre celebrele cuvinte ale lui Iisus cu privire la dispreț si desconsiderare. Textual el ne spune: „că orice hulă va fi iertată, dar hula împotriva Duhului Sfânt, niciodată!” Acest Duh Sfânt este Conștiința. Atunci când nu-ți asculți Conștiința nefericirea nu e departe. Cât privește iertarea, de îndată ce îți respecți Conștiința ea uită toate neajunsurile trecutului. 
În continuare voi relata un alt eveniment foarte sugestiv al felului cum acest înger al meu mă ajută. Atitudinea acestor doi prieteni ai mei îmi stătea ca un ghimpe în inimă de aproximativ un an și jumătate, de când am rupt legătura cu ei. Am mai avut articole despre acest subiect, și unul chiar l-am postat pe blog cu câteva luni în urmă, dar l-am șters după câteva zile, la cererea expresă a Conștiinței, de această dată în mod conștient.
Acum vreo săptămână am scris un alt articol despre cei doi, foarte puternic și mulțumitor pentru Conștientul meu. Peste câteva zile am mai scris unul, care oferea și mai multe explicații și înmuia oarecum tonul. Oricum cuprindea foarte multe referințe critice și era încă plin de durități la adresa lor și al religiilor. După ce muncisem la acest articol vreo 4-5 ore intens acum câteva zile, și la fel de intens vreo trei ore aseară, iar în tot acest timp ceva în mine îmi spunea: „încetează!”, din fișierul „Notițe” al telefonului meu, unde de o vreme îmi scriu articolele, textul meu a dispărut pur și simplu. Niciodată nu mi s-a mai întâmplat asta, și am scris zeci de texte acolo. Tot ce-mi amintesc este că mâinile mi-au făcut câteva mișcări bruște și textul dus a fost. Câteva minute l-am căutat cu desperare prin toate aplicațiile și fișierele telefonului, dar fără nici un rezultat. Și brusc am fost cutremurat din nou. Conștiința, îngerul meu a intervenit iarăși. Mi-am dat seama că indiferent cât de tare m-au rănit oamenii aceștia ei nu merită să-i numesc cu cuvinte urâte. Nu e vorba doar de respectul față de ei, ci de respectul fața de mine. Cuvintele acestea ar fi fost precum lanțurile prietenului lui Scrooge, și ar fi trebuit să le trag după mine ca niște păcate. Și iarăși s-a făcut lumină în mine, și un neasemuit sentiment de dragoste și înțelegere m-a cuprins cu privire la oamenii aceștia. Conștiința mi-a atras iar atenția că pentru a te împlini trebuie să-i iubești pe toți și pe toate indiferent de faptele lor. Trebuie să înțelegeți că Conștiința și eu una suntem, ea nu vine din afară!
Aveam de gând să public acele doua articole, unul astăzi și celălalt peste doua zile. Dar la cererea Conștiinței, experimentând un neasemuit sentiment de mulțumire, l-am aruncat pe cel care mi-a rămas în coșul de gunoi al textelor scrise în ciuda Conștiinței mele. L-aș fi putut recupera și pe celălalt, fiindcă făcusem o salvare cu el, mai puțin cu ce lucrasem aseară.
Iată, dragii mei, care este primul pas ca să-ți poți recrea viața intrând în contact conștient cu Sinele. Răutățile lumii acesteia supervizate de tartorul suprem, Iluzia - adevăratul „satana” (nu e o realitate, nu e o persoană!), stă mereu în umbră și vă îndeamnă la autodistrugere.
Conștiința voastră și un alt înger omnipotent al Vieții – Iubirea, sunt primii care vă pot ajuta. Apoi încetul cu încetul, fiind conștienți de Sine, vă veți putea rescrie viața de la zero.


***


Despre chakre

Scopul oricărei practici spirituale este realizarea Sinelui, a uniunii cu Viața indivizibilă, indestructibilă și eternă, și prin asta alungarea fricii și obținerea beatitudinii.
Deschiderea chakrelor și uniunea cu Tatăl Ceresc prin ridicarea energiei Kundalini, primirea luminii pranice și slujirea în conștiință ajută tocmai acestui scop, fiindcă abandonându-ne divinității nu noi spunem că suntem Dumnezeu, ci Dumnezeu din noi spune: „Eu sunt Dumnezeu”.
Activarea chakrelor, fără supravegherea unui profesor cu experiență, poate fi totuși un lucru foarte periculos, fiindcă energia titanică şi neîmblânzită a materie, denumită generic Kundalini, atunci când întâlneşte o chakră ce se încăpăţânează să se deschidă, din cauza frustrărilor acumulate, poate să ducă la explozia ei şi implicit la moarte sau nebunie. Lupta cu diavolul sau cu creaturile infernale din povestirile sfinţilor şi marilor yoghini sunt reflexii ale dezechilibrelor din anumite chakre, neajunsuri ce dispar odată cu realizarea uniunii cu Totul la deschiderea completă a lui sahasrara. Diavol se traduce prin adversar. Sentimentul de uniune cu Totul alungă iluzia adversarului, căci ce adversar ar putea avea Totul?!

*

Scopul creaţiei şi al manifestării este realizarea formei personale a lui Dumnezeu, prin ridicarea la sublim a bunăvoinţei, iubirii, cunoaşterii, înţelepciunii, iertării, bucuriei de a trăi, stăpânirii de sine, păcii interioare. 
Prin prezența Sinelui din inima noastră toţi suntem fii şi fiice ai lui Dumnezeu, şi aşa cum, de exemplu, fiul calului ajunge cal, iar fiul vulturului ajunge vultur, tot aşa prin maturizare fiul lui Dumnezeu ajunge Dumnezeu. În Evanghelii se foloseşte expresia „Fiul Omului” cu referire la Realitate şi Devenire.
În univers există probabil miliarde de mitologii asemănătoare celei create în jurul lui Iisus, ca fiu a lui Dumnezeu, şi toate sunt adevărate, fiindcă au la bază un principiu etern şi imuabil conform căruia prin evoluţie spirituală fiinţa vie se integrează în Dumnezeu - Absolut şi îşi recunoaşte în sfârşit adevărata identitate. 

Chakrele sunt o corespondenţă corporală a celor mai puternice sentimente ale omului.
Mutarea atenţiei şi intensificarea activităţii în chakrele superioare: a inimii (anahata) - centrul iubirii, a gâtului (vishuddha) - centrul voinţei de îmbunătăţire şi a expresivităţii, a porţiunii dintre sprâncene (ajna) - centrul conştiinţei și al respectului față de viață, a zonei din vârful capului (sahasrara) - trăirea divinităţii şi realizarea uniunii cu Totul este tot ce vă pot recomanda mai bun. 
Bucuria gândului bun, a cuvântului bun şi a faptei bune începe prin simţirea în inimă şi continuă până în sahasrara.
Din motive de securitate ajna trebuie să rămână permanent un punct fierbinte, un ochi vigilent care văzând totul destramă iluzia înainte de a produce daune.
Este foarte important să vă deschideți mai întâi chakrele care țin de integritatea fizică, începând cu muladhara, svadhisthana, manipura și apoi să vă concentrați asupra celor spirituale. Dacă deasupra ombilicului se resimte durere înseamnă că manipura este blocată de anumite emoții negative, vechi și reprimate. Nu le puteți rezolva decât prin iertare și autoiertare. Apoi urmează calea largă a echilibrului și încrederii în sine.  

*

În această lume munca este numai un pretext. Nevoia este mai mult decât necesară fiindcă numai prin ea se poate ajunge la înțelepciune. Dumnezeu de-a gata nu merită nici un respect, și din fericire așa ceva nici nu există, dar Dumnezeu ajuns Dumnezeu prin propriul său efort și sacrificiu merită toată închinarea noastră. Dumnezeu există concomitent sub trei aspecte: Viață impersonală, Sine Suprem și Personalitate Supremă Divină. Când omul își recunoaște Sinele Suprem din inimă se unește cu Viața impersonală și realizează prin sine însuși Personalitatea Supremă Divină.  
Este în natura noastră să realizăm înțelepciunea şi trăsăturile divine: nemurirea, cunoașterea obiectivă, conștiința neîntreruptă de sine, capacitatea de a readuce sufletul în corp, vindecarea instantanee, tratarea tuturor oamenilor ca pe ființe egale cu noi, renunţarea și multe altele. 
Cei care au realizat Persoana Divină precum: Krașna, Vishnu, Şhiva, Buddha, Iehova, Allah, Iisus și încă mulți alții au fost mai înainte de toate oameni printre oameni și au evoluat prin cunoașterea Sinelui. Cunoscându-și Sinele ei au intrat în comuniune cu Tot Ce Există şi au obţinut puteri enorme pe acest Pământ şi în acest Univers. 
Ceea ce știm noi despre ei din cărți este puțin, dar în același timp extrem de prețios, ceea ce trebuie să mai aflăm pentru a ne uni cu ei în viață și cunoaștere divină este hotărât să obținem fiecare în parte prin propriul nostru efort și sacrificiu.

*

Trezirea lui Kundalini ar trebui să fie o sărbătoare, fiindcă prin ea se deschid nenumărate posibilități de comunicare cu divinul. Totuși, în anumite cazuri ea produce probleme.
Iată cel mai bun sfat pe care pot să-l dau celor atacați de teroarea Kundalini: evitați-i pe toți cei care vă contestă Sinele! Fără îndoială voi l-ați cunoscut, fiindcă altfel nu ați fi afectați de pierderea a ceea ce nu ați avut. Maeștri, prieteni, familie, orice-ar fi în viața voastră aparent benefic, dar care în fond vă tulbură și vă distruge încrederea în sine este o tovărășie rea ce trebuie oprită fără întârziere. Renunțați la orice comunicare intimă cu ei. Păstrați-le cele mai pure gânduri și sentimente, dar nu le mai permiteți niciodată să intre în spațiul vostru interior. Pentru nevoile sufletului comunicaţi doar cu divinul. Întoarceți-vă la Sinele care v-a umplut inima de bucurie până de curând și vedeți cum mintea voastră, în căutare de confirmări, v-a adus în situația neplăcută în care vă aflați. Cea mai mare greșeală pe care ați făcut-o este că după ce v-ați cunoscut Sinele v-ați dus să-i întrebați pe alții de autenticitatea căii voastre. Iar ei, neputând înțelege ceea ce nu se poate pricepe cu mintea, v-au contestat calea și v-au distrus încrederea în sine.
Ajunge atâta rătăcire! Întoarceți-vă în voi înșivă și vedeți-vă acolo adevăratul vostru maestru! 

*

„Hrana cu lumină” este în primul rând hrană pentru suflet, o sursă continuă de emoţie şi entuziasm în favoarea evoluţiei.
Capacitatea ei de a înlocui hrana fizica este posibilă numai o dată cu dezvoltarea corpurilor subtile (pranic, emoţional, mental, astral, eteric şi cauzal). Căutarea hranei și procesarea ei însa coincide cu experimentarea vieții și obținerea înțelepciunii, astfel încât numai cel pe deplin înțelept, care și-a realizat Sinele, identic cu Viața indivizibilă, care susține toate ființele, și prin aceasta se simte unit cu Tot Ce Există, are puterea și dreptul de a renunța, dacă vrea el, la munca pentru procurarea hranei. 
Sinele nu poate fi văzut, exprimat sau gândit, el este deasupra manifestării fiindcă este sursa ei. Simbolul Soarelui care ne scoate din ignoranța fricii și a întunericului este singura noastră posibilitate de a ni-l reprezenta, iar lumina lui reprezintă Conștiența noastră.
Având suficiente motive să creadă ca tot ce mai are de făcut este să unească energia Kundalini - energia atomică, enormă și subconștientă a propriului său corp cu energia întregului univers în sahasrara, omul obține supraconştienţa intuitivă și liniștea vieții veșnice. 

Nu am să vă ascund că aceasta este încercarea supremă a ființei omenești, cea mai terifianta dintre toate, dovada absolută de dragoste și dăruire față de unicul Dumnezeu, Dumnezeul care ești. Să aveți răbdare și încredere în voi înșivă, fiindcă ce înseamnă doi-trei ani de groază și acută amenințare a nebuniei pe lângă conștiența și liniștea vieții veșnice?!
În ajutorul vostru va ofer trei mantre pe care le puteți folosi în funcție de situație:
Eu sunt cel care sunt.
Nu vreau asta.
Și asta va trece.

***

Scopul vieţii


Există unele lucruri asupra cărora oamenii nu au căzut niciodată de acord. Şi fiindcă nu au ajuns la nici un consens astăzi evită să mai discute despre ele. Primul şi cel mai important de pe această listă este cel cu privire la scopul vieţii. Însă ce poate fi mai rău decât concluzia filozofilor sceptici că viaţa nu are nici un scop?... Şi totuşi ceva nu poate să fie fără să aibă un scop. De ce ar fi?! Se poate admite că simţurile ne înşeală şi vedem deformat o mulţime de lucruri, dar că nu suntem vii nimeni nu poate admite. Aşadar, suntem vii şi uneori e cazul să ne întrebăm: pentru ce?
Întâi să clarificăm ce este viaţa. Este acelaşi lucru cu manifestarea şi numai atât? Sau poate exista atât viaţă manifestată, cât şi viaţă nemanifestată? Iar conştiinţa poate fi doar a vieţii manifestate, sau poate fi şi a vieţii nemanifestate? Pentru mine e amuzant să aud că nicăieri nu există condiţii de viaţă ca pe Pământ, în consecinţă e puţin probabil să mai existe viaţă undeva în univers. Oare nu suntem prea îngâmfaţi?! Când ne glorificăm unicitatea formei şi a civilizaţiei oare nu facem exact ca orice cioară care îşi laudă puiul său?!
Acest segment minuscul al vieţii, cel manifestat, este el singur în măsură să ne ardă creierii prin complexitatea lui, ce să mai vorbim de imensitatea de posibilităţi ale vieţii nemanifestate…
Nu putem fi de acord că Plăcerea este scopul vieţii, măcar şi din simplul fapt că ea nu poate fi percepută decât după opusul ei, adică după tristeţe, durere, boală suferinţă.
Atunci să fie scopul vieţii Cunoaşterea? Cunoașterea a ce şi pentru ce? Cunoaşterea felului cum să obţii plăcerea? La ce e bună dacă prin prelungirea prea mult în timp a oricărei plăceri ea devine stingheră şi plictisitoare? Atunci Binele să fie scopul vieţii? Ca şi Plăcerea Binele nu poate fi perceput decât după Rău.
Astfel am putea enumera la infinit tot ce ne vine în minte, fără să găsim niciun punct fix care să se poată numi scopul vieţii... Şi totuşi, dacă este, viaţa trebuie să aibă un scop!
Vivekananda spunea că Libertatea este scopul vieţii. După părerea mea, înţelegerea acestui om este un vârf al cunoașterii omeneşti de până acum, dar în manifestare libertatea fără conştiinţă este o sursă continuă de dezordine şi haos. Libertatea poate fi inofensivă numai când nu e însoţită de putere, adică de manifestare. În viaţa nemanifestată libertatea însă este un nonsens. Iar în viaţa manifestată este imposibilă şi inacceptabilă. Dar libertatea la aceeaşi dimensiune cu gradul de conştiinţă poate fi un lucru acceptabil. Însă această libertate nu poate fi decât direct proporţională cu lipsa necesităţilor. Fără obiecte, fără pasiune, fără cerinţe! Şi atunci de unde să mai vină plăcerea, dacă ea nu este decât un efect?! Şi dacă nu e plăcere ce motivaţie mai poate întreţine acţiunea?... Ce vedem acolo unde nu există nicio acţiune? Delăsare, spirit vegetativ, abrutizare. Libertatea de a nu face nimic este, aşadar, o monstruozitate, dorinţa de a face ceva este o calamitate.
Buddha a spus că dorinţa este cauza suferinţei. Aşadar, dacă doreşti suferi, iar dacă nu dorești degenerezi, iar la un moment dat nu-ți mai poţi întreţine viața sau eşti ucis din cauza conflictelor pe care le naşte lipsa de conştiinţă.
Oricât am scormoni de adânc în filozofia omenească, oricât am face apel la cunoştinţele noastre şi ale altora, oricât am lua experienţele la purificat şi am extrage concluzii din ele vedem că în afară de epuizarea minţii nu am realizat nimic. Şi atunci spunem: „Facă-se voia lui Dumnezeu! Eu nu pot ajunge la nici o soluţie!”
Dar credeţi că e atât de simplu?! Care poate fi voia lui Dumnezeu?... Și uite așa, încetul cu încetul, ajungem la scopul real al vieţii. Voia lui Dumnezeu este să fim perfecţi ca el, realizând că el este spirit, și în Sine noi am fost unul dintotdeauna. 
Dar putem spune că suntem aproape de acest ideal?! Există desigur oameni care înţelegând asta au deja o voinţă de fier, capabili să renunţe la mintea lor, la opiniile lor, la religia lor separatistă pentru a îmbrăţişa natura divină, dar ei sunt puţini, şi atitudinea lor nu se poate transmite. 
Se înţelege, aşadar, care e opinia mea cu privire la scopul vieţii: păstrarea ei cât mai mult posibil, ca prin efort constant şi hotărât să se obţină sublimarea ei! Observați că ataşamentul faţă de copii este uneori mai puternic decât faţă de propriul nostru trup? De ce?! Fiindcă este ca şi cum am fi predat ştafeta unui tovarăş mai odihnit şi mai tânăr, spre a o purta spre finiş, spre absolut. Şi o dată cu ştafeta ne-am dat propria noastră viaţă, cu toate aspiraţiile ei. Care la început şi mai ales la gradul de conștiință în care ne aflăm poate să treacă adesea prin eroare, dar e important că se continuă cursa, şi idealul divinităţii nu este niciodată uitat.
Facă-se dar voia lui Dumnezeu!
Fie ca puţin câte puţin, din generaţie în generaţie, să ajungem tot mai buni şi mai puţin ataşaţi de căi eronate!
Chiar dacă nu putem înțelege ce înseamnă Dumnezeu, avem totuşi o părere despre ceea ce înseamnă perfecţiune! Trebuie să existe o cale de a depăşi dualitatea naştere-moarte, bucurie-tristeţe, sănătate-boală, bine-rău, încântare-dezgust! Perfecţiunea în natura lui Dumnezeu nu poate fi plictisitoare! Perechea interes-plictiseală poate exista numai cât există perechea naştere-moarte. Conștiența de Sine depăşeşte totul! 
În concluzie, nu ne putem opri până ce nu realizăm Fiinţa divină!

***

Destinul unui om


Destinul unui om este suma posibilităţilor pe care el a decis să le activeze din cele pe care divinitatea le-a dat în mod egal şi infinit tuturora.
Se poate spune că Dumnezeu ne-a dat doar viaţa şi puterea de decizie.

Filozofia este uneori rece şi implacabilă, se prea poate ca în cele ce urmează să nu găsiţi aproape nici un pic de căldură sufletească.
Aşadar, completând acest citat personal, foarte drag mie,  voi spune că după momentul în care divinitatea ne-a dat puterea de decizie ea nu mai este deloc răspunzătoare pentru ceea ce ni se întâmplă. Din acest moment ea nu mai poate interveni direct în destinul nostru, oricât de aprinse ar fi rugăciunile noastre. 
După mine aceasta este înţelepciunea supremă, căci altfel universul ar fi un loc fără de justiţie şi echilibru. Dacă Dumnezeu ar ajuta în mod direct pe cel care se uită pe sine, amintindu-şi de el numai când a ajuns în impas, atunci Dumnezeu nu ar fi decât o armă periculoasă în mâna inconştienţilor.
Pornind de la aceste consideraţii, destinul este numai şi numai în mâna omului, el decide dacă vrea să fie bun sau rău, el decide dacă pentru binele său are voie să calce peste orice sau, din contră, trebuie să fie atent la orice făptură şi la orice fir de iarbă.
Aria posibilităţilor omului, pornind de la un mediul strâmt în care s-a născut, poate ajunge până la spaţiul infinit şi timpul flexibil. El îşi poate crea nu numai viitorul, dar îşi poate crea şi trecutul. Trecutul care a fost cândva, activându-se o altă serie de posibilităţi, se poate înlocui cu altul, în care să nu se mai regăsească erorile de altădată.
În principiu aceasta este una dintre primele decizii ale formelor de viaţă - o persoană care nu şi-a realizat fericirea să dispară, pentru a face loc altei forme care să-i îndeplinească aspiraţiile.
În condiţiile cosmice actuale, fericirea care îl hrănește pe om nu poate să dureze mai mult de 70-80 de ani. Excludem aici accidentele în sus şi în jos, o altă posibilitatea pe care fiinţele vii şi-au activat-o. De ce există accidentul şi pentru ce a fost el activat este un mister pe care nici eu nu mi-l pot explica acum.
În încheiere, ca să nu obosesc prea mult mintea cititorului cu o diversitatea confuză de informaţii, voi spune parafrazând: toate lucrurile sunt aşa cum trebuie să fie!


***

Vreau să iubesc


Raţiunea îmi cere insistent ca propoziţiile ce urmează să rămână secrete, o simplă afirmaţie făcută într-un moment de indescriptibilă emoţie interioară, un moment din acela când întreaga viaţă şi parcă întreg universul se reduc la o trăire şi la o idee. Dar sufletul meu nu e de acord cu această opinie a raţiunii şi insistă să las această trăire să curgă fără nici o oprelişte, fiindcă el crede că acel moment de adevărată magie pe care l-a trăit poate fi transmisibil şi înţeles la justa lui valoare. Îmi ascult sufletul, aşadar, şi sper ca măcar cineva vreodată, citind aceste rânduri, să aibă ca şi mine sentimentul viu că iubirea dăruită indiferent cui şi fără nici un motiv este adevărata frumuseţe a vieţii.

Doamne, Viața mea, vreau să iubesc! 
Vreau să iubesc şi să vindec, vreau să trăiesc în dragoste!
Atâta timp am trăit fără iubire, atâta timp am tremurat în întuneric, atâta timp am suferit şi am suferit încât totul s-a făcut întuneric şi frica aproape m-a răpus. 
Acum vreau să iubesc, Doamne, vreau să iubesc fără nici o condiţie, vreau să mângâi orice făptură, vreau să strâng în braţe orice fiinţă, vreau să reînvii orice inimă, vreau să bucur orice suflet, vreau să luminez orice trup, vreau să bucur orice privire! 
Vreau, Doamne, să iubesc, vreau să iubesc şi să fac bine, vreau, Doamne! 
Uită-te la mine, Doamne, Viața mea și fă ca această rugăciune să devină realitate!

*

Cum ar fi dacă rostind doar nişte cuvinte omul ar putea să-şi crească vibraţia propriei materii?!
Ce vrajă s-ar petrece cu el şi ce măreaţă i s-ar dezvălui lumea! 
Dar fiindcă pentru această transformare este nevoie de o energie titanică, omul obișnuit poate doar spera la sclipiri sporadice care să-i reamintească tainele și frumsețile vieții divine. 
Cuvintele „vreau să iubesc” rostite apăsat şi cu o vibraţie superioară rostirii cuvintelor cotidiene poate reprezenta o astfel de sclipire de nedescris. 
Orice om are posibilitatea de a adapta rugăciunea de mai sus firii sale, tot ce e important este să se păstreze vibraţia ridicată al lui „vreau să iubesc” în momentul rostirii, scăzându-se în acelaşi timp densitatea propriei materii prin dezinteresul total şi necondiţionat faţă de orice altceva ce ar putea să-i mai treacă prin minte.
„Vreau să iubesc” poate institui una din cele mai mari energii transformatoare din viaţa unui om. Şi atunci „vreau să iubesc” nu va mai cuprinde doar ceea ce există în afara lui, ci şi ceea ce există în el. 
Depresia, îngrijorarea, teama şi tot ceea ce macină mintea unui om nu mai există! Rămâne doar „vreau să iubesc” – Voinţa care îl protejează de moarte şi întristare.

***

Mulțumesc tuturor

Potrivit Legii rezonanței nimic nu este întâmplător din ceea ce trăim, gândim sau simțim. Materia noastră atrage numai ceea ce este de aceeași frecvență cu ea și, chiar dacă aparent influențele vin din exterior, ele sunt doar exprimări ale nivelului nostru de conștiință.
Factorul întâmplător este exclus, deoarece nu e posibil să dai importanță adevăratelor valori ale vieții dacă nu rezonezi cu ele.
Am fost extrem de bucuros să atrag azi înspre mine un fragment din cartea unui om extraordinar - David R. Hawkins,  numit „Nivelele Conștiinței” din cartea  „Power versus. Force”.
Mă simt dator să mulțumesc tuturor celor care au trecut prin viața mea, care au pus dulceață în ea și uneori otravă, înțelegând că toți mi-au făcut doar bine, și chiar și atunci când m-au contestat nu au făcut decât să mă determine să caut în continuare pentru a-mi găsi locul. 
Poate nu am cuvintele pe care unii le așteaptă de la un învățat, dar știu că inima mea este mare și conștiința curată. Oricât de mari vor fi distanțele și de aspre împotrivirile eu știu că voi rezona doar cu ceea ce este în mine.  Cunoașterea aceasta îmi oferă posibilitatea de a fi propriul meu stăpân, de a fi deschis și neînfricat, știind că nu pot fi rănit de nimeni dacă nu există nicio rană înăuntrul meu.

 Sfârșit