Cum am ajuns să înțeleg că eu sunt Sinele

Ce putem spune despre noi în primul rând? Că existăm,nu-i așa?! Eu exist, tu exiști, el există! Eu sunt, tu ești, el este! Deși avem trăsături individuale și fiecare evoluăm în ritmul nostru niciodată nu încetăm a fi. Se pot spune multe răutăți despre noi, putem fi criticați și insultați, dar nimeni niciodată nu ne poate contesta trăsătura de ființă care există. Mai mult decât atât, depășind timpul destinat vieții pământești, admitem despre orice tip de entitate, organică sau anorganică, că s-a transformat, spunem că s-a făcut pământ sau pulbere, dar niciodată nu ne trece prin minte să spunem că ea s-a șters definitiv dintre cele care există. Viața ne arată că nimic nu dispare, ci doar se transformă, în consecință cel care era continuă să existe în altă formă, stare sau expresie. Mergând mai departe cu cercetarea, după ce am înțeles cele de mai sus, ne dăm seama că deși în universul acesta totul poate fi măsurat, cântărit și divizat, nu același lucru se poate spune și despre A Fi – Spiritul Suprem. El, Sinele și esența universului este ceea ce înțelepții dintotdeauna au spus că este nenăscut, indivizibil, indestructibil și etern. Și atunci dacă eu sunt s-ar putea să fiu separat de ceea ce este? Se poate da vreo trăsătură cantitativă sau calitativă principiului pur și independent de orice transformare denumit simplu A Fi? Se poate spune ca există o cantitate mai mare de a fi într-un obiect, ființă sau entitate în comparație cu alta?! Contează mărimea, inteligența, vârsta sau alte particularități în determinarea cantității de a fi? Desigur că nu, este un nonsens din capul locului să continuăm această discuție. Și atunci dacă prin lumina înțelegerii îți devine evident ca A Fi și spiritul una sunt, că acest spirit este Dumnezeul tuturor religiilor, că el este nenăscut, mereu viu și nemuritor, că el este și în același timp și eu sunt, că A Fi așa cum am mai spus este indivizibil, se poate spune că eu sunt divizibil de Dumnezeu?... El este A Fi, eu sunt A Fi; cine ar putea arăta vreodată care este partea lui Dumnezeu (așa cum și-l închipuie unii) din A Fi și care este partea mea? Nimeni! A Fi este indivizibil! Și atunci unde este creatorul universului, unde există acea potențialitate pură care face posibilă apariția universului manifestat și după zeci de miliarde de ani îl reabsoarbe în Sine? Este în mine, și în miliarde de ani cât va mai dura universul nu ar trebui să mă mai sint niciodată nefericit și singur pentru că acolo unde voi fi eu va fi și Dumnezeu.

Înapoia mea satană!

În mod obișnuit oamenii cred că satana este o persoană individuală, având un corp ca toate persoanele, a cărei principală preocupare este să producă suferință oamenilor. Dar oare Isus, folosind acest cuvânt s-a referit cu adevărat la o persoană?! Eu cred că nu, ci mai degrabă la acele instincte ucigașe și animalice transmise prin subconștient de strămoșii noștri din negurile timpului. Acest adversar (diavol, în ebraică) este un dușman cu adevărat perfid, deoarece se află în mintea și în simțurile noastre încă de la naștere, în consecință știe unde să ne atace și cum să ne facă să suferim.
Când omul își dă seama că tocmai instinctele lui naturale, atât de importante pentru asigurarea supraviețuirii fizice, îi sunt și cei mai perfizi adversari, conștiința lui trece printr-un moment de ruptură și îndoială, pe care vechii creștini au numit-o pe bună dreptate „noaptea neagră a sufletului”. Este o perioadă plină de ispite și încercări prin care trebuie să trecem cu toții.
Aceste încercări pot lua chipul unor oameni "binevoitori" care te îndeamnă la ipocrizie, reavoință, minciună, aroganță etc.***
Nu se poate ca satana să fie un personaj material, și cu atât mai puțin unul energetico-spiritual, măcar și din simplul motiv că dacă ne-am ști amenințați de o astfel de entitate nu am trimite-o în spatele nostru fizic, amăgindu-ne precum struțul, că dacă nu o vedem nu ne poate face nici un rău, ci dimpotrivă i-am spune să stea în fața noastră, împiedicând-o astfel să ne atace mișelește.
Așadar satana nu poate fi decât acea imensitate de instincte și tendințe animalice care există în carnea și în mintea noastră, așteptând cel mai mic motiv să răbufnească. Aceasta este o lege primordială a vieții: orice energie, sentiment sau gând, aflat în adâncuri, vrea să iasă în afară pentru existență proprie și individuală.
„Înapoia mea satană” înseamnă în acest caz: „Rămâneți în trecut instinctele mele animalice și războinice, nu vă mai vreau în prezent!”. Iar odată cu aceste instincte animalice ne eliberăm de ignoranța care ne ascunde sinele și totodată de dependența de materia perisabilă, de aceea și iluzorie.
Evoluția naturală de la amoebă la animalul sălbatic, care s-a descurcat cum a putut prin jungla lui, trecând apoi prin comunitățile primitive de vânători nemiloși, sau prin oștirile de luptători fără conștiință și scrupule ale imperiilor antice și moderne, fac parte din bagajul nostru informatico-energetic, dar dacă am reușit să ne ridicăm centrul de greutate în sahasrara – chakra solară a înțelepciunii, putem obține Conștiința divina și astfel să ne apărăm de toate rebuturile memoriei.
Atunci și numai atunci putem spune, cu toată convingerea, asemeni lui Isus: Înapoia mea satană!

*** La vremea ispitelor, acești „binevoitori", care sunt în fapt o unealtă a „animalului din tine”, te mai îndeamnă la următoarele: speculații filozofice inutile, ipocrizie, critică răutăcioasă, minciună, manipulare, bârfă, considerarea dragostei și a compasiunii drept slăbiciuni, invidie, șiretenie, reavoință, lăcomie, zgârcenie, egoism, lăudăroșenie, trădare, consumarea de alimente și băuturi nesănătoase, relații sexuale în exces, puteri oculte, dorință de faimă și prestigiu samd.