Curajul de a fi tu însuți - cartea
Constantin Luntraru
Curajul de a fi tu însuți
Anul publicării: 2015
Revizuită: 2025
Revenind la condiţiile care au făcut posibilă trezirea propriei mele conștiințe, îmi amintesc câteva lucruri relevante. Niciun lucru nu poate să vină la noi dacă nu face parte din calea noastră.
Îmi amintesc că pe la opt ani bunicul şi bunica mea îmi cereau să le citesc Biblia. Mă aşezam pe un colţ de pat cu mindir şi citeam tacticos din această carte minunată. Ei erau numai ochi şi urechi, iar atenţia cu care ascultau m-a determinat să-mi pun primele întrebări existenţiale.
Apoi îmi amintesc de un episod de gripă severă trăit pe la 12 ani, care m-a ţinut în pat aproximativ două săptămâni în chinuri şi dureri insuportabile. Îmi mai amintesc de conflictele cu tatăl meu care nu mi-a înțeles niciodată caracterul contemplativ voind cu tot dinadinsul să mi-l înăbușe. La treisprezece ani am simțit dureri severe în zona inimii, simțindu-mă golit de orice energie. Mama mea, cea care fără îndoială a fost o mamă bună ca orice mamă, văzându-mă atât de slăbit, dând frâu parcă legilor naturii care nu permit decât exemplarelor puternice să trăiască, mi-a spus că: „mai bine aş muri decât să fiu atât de nevrednic”. Acestea evenimente încărcate de emoții negative m-au marcat substanţial şi m-au determinat să-mi pierd încrederea în lume şi în mine.
Este curios cum mai ales bolile şi suferinţa au săpat în mine pentru a-mi trezi conştiința. Azi le consider atât de necesare evoluţiei umane, încât parcă le iubesc şi le preţuiesc la fel de mult ca sănătatea şi fericirea. Îmi e clar că boala şi sănătatea, fericirea şi nefericirea, suferinţa şi plăcerea fac parte dintr-un cod binar esenţial pentru viaţă, un element venind mereu după celălalt într-o succesiune naturală.
Pe la treizeci de ani, îmi amintesc, un om a venit la mine pretinzând că este vânzător de cărţi. Spun acest lucru pentru că niciodată până atunci şi niciodată după aceea prin locul unde trăiam atunci nu am mai văzut un vânzător ambulant de cărţi. Îmi amintesc ca într-o poveste, cum mi-a pus în mână o carte voluminoasă şi mi-a cerut pentru ea câţiva bănuţi, atât de puțini încât aproape nici nu te apleci după ei dacă îi vezi pe stradă. Deşi am încercat de multe ori să-mi reamintesc chipul acelui om nu am reuşit niciodată; a venit ca o umbră şi a dispărut ca o umbră. M-am trezit doar cu acea carte frumoasă în mână, în jur de opt sute de pagini tipărite în condiţii grafice excelente. Pentru moment nu i-am dat nicio însemnătate şi am aruncat-o într-un raft acasă laolaltă cu alte cărţi, din care citeam foarte puţin. Dar într-o zi acea carte mi-a atras atenţia şi am început să o frunzăresc. Numele ei era "Bhagavad gita aşa cum este ea” de Bhaktivedanta Swami Prabhupada. Felul cum erau transcrise versetele, în română şi apoi în sanscrită, a plăcut sufletului meu şi am început să le citesc cu atenție. Explicaţiile lui Prabhupada de după fiecare verset m-au impresionat începând să iubesc înţelepciunea şi religia. Bhagavad gita, s-ar putea spune, m-a marcat la fel de mult ca Biblia, dar iarăşi spun că dacă nu eram pregătit pentru aceste cărţi, ele ar fi putut trece pe lângă mine fără să lase nicio urmă. Insist mereu să cred că eu le-am chemat, iar dacă vieţii din mine nu i-ar fi trebuit, ele nici nu s-ar fi creat. Desigur această afirmaţie poate stârni nemulţumirea credincioșilor, dar cum au apărut ele, fără a cădea în naivitatea celor care cred că au căzut din cer? Ce a fost întâi, omul sau cartea? Dacă omul a creat cartea, a fost pentru că a ştiut că într-o zi ea îi va trebui, chiar dacă nu va mai şti că el a scris-o. La început el nu s-a simţit atât de divizat de timp şi de spaţiu ca acum, ştia că ce face pentru oricine face pentru sine, că viaţa sa călătoreşte printr-o multitudine de forme şi situaţii, având un drum lung de străbătut până să ajungă la destinație.
Pe la treizeci şi trei de ani s-a făcut iarăşi că m-am îmbolnăvit de acea boală ciudată pe care o avusesem în copilărie, aş putea spune un fel de gripă mistică, extrem de lungă şi dureroasă. Atunci am devenit mai mult ca niciodată conştient de durerea fizică, şi din acel moment nu am putut să mai mănânc carne niciodată. Mi-am zis că dacă eu pot simţi atât de ascuţit durerea şi suferinţa cu atât mai mult trebuie să le simtă un animal care este tăiat sau chiar jupuit de viu, cum o se întâmplă uneori pentru a i se recolta blana. Acea compasiune pentru durerea fiinţelor vii m-a determinat să renunţ la carne mai mult decât orice alt motiv.
Toate acestea par a fi fost determinante, dar e posibil să fie doar nişte explicaţii, adică niște efecte. Cauza am fost eu, şi înclin să cred că tuturor oamenilor li se întâmplă lucruri numai pentru că ei sunt cauza, şi nu pentru că evenimentele vin asupra lor cu energii negative. Eu cred că asta au vrut ei, şi din eroare asta vreau şi acum.
*
Cele expuse până acum fac parte dintr-un articol scris cu aproximativ patru ani în urmă, moment care coincide cu primele semne ale trezirii curajului de a fi eu însumi. Analizându-i conținutul astăzi din perspectiva unui om mai experimentat, remarc câteva lucruri care par a nu fi în regulă.
Spun "par" fiindcă este imposibil să se demonstreze vreodată că există vreo realitate independentă de percepția omului.
Care sunt acele „lucruri care nu par a fi în regulă”? Cel puțin două dintre ele. Primul ar fi cel cu privire la vinovăția părinților la crearea unei atitudini negative despre viață, iar al doilea este legat de iluzia că Dumnezeu este o persoană care ne conduce destinele din afara noastră.
*
Binele și răul
Ce este binele și ce este răul? Ce este viața și cine suntem noi? Iată doar câteva întrebări care ne preocupă natural de la cea mai fragedă vârstă. Căutăm răspunsuri, căutăm și căutăm, dar avem vreun punct fix prin care să știm că ele sunt adevărate?! Analizând toate posibilitățile pe care le avem la îndemână am ajuns la concluzia că acest punct fix nu poate fi decât Conștiința. Ea niciodată nu ne va îndemna spre binele personal în detrimentul binelui general! Iar binele general este totul în comparație cu fragmentul. Când veți vedea un fragment care poate să se susțină singur, atunci se va putea spune că și binele individual se poate susține singur.
Ce mai rămâne de stabilit este felul prin care ne vorbește Conștiința, ce glas are și cum eventual arată, cum am putea să știm că ne vorbește ea și nu Iluzia și Falsul care ne înconjoară? Răspunsul este: curajul de fi tu însuți și asumarea responsabilității care decurge din faptele tale. Răspunsul este hotărârea nestrămutată de a deveni propriul tău stăpân!
De mici copii observăm însă că fericirea este un lucru, iar legile societății sunt altul. Mereu, de la cea mai fragedă vârstă, o forță complexă și ciudată se opune tuturor încercărilor noastre de a ne simți în largul nostru. Constrângerile ne iau cu asalt, iar la un moment dat nu mai înțelegem nimic, terminând prin a ne supune. Cei din jurul nostru devin satisfăcuți și ne comunică că: am crescut mari și educați. Dar ceea ce ne caracterizează cel mai mult, esența noastră, ce părere are?
Eu am fost unul dintre aceia căruia atât părinții, cât și societatea, nu prea au putut să-i comunice: ai crescut mare și educat! O revoltă continuă cu privire la metodele lumii de a mă constrânge m-a însoțit în permanență. Dar pe cine să acuz?! Oare dacă am câștigat cu adevărat ceva prețios nu este tocmai pentru că toată lumea mi s-a opus?!
Această concluzie ar putea duce la gândul că suferința este singurul mijloc prin care se poate ajunge la tine însuți, dar de ce să fie așa?! Doar educația prin suferință poate educa?! De ce nu ar putea să educe și educația prin fericire?! De ce nu ar putea să ajute educația prin Conștiență de Sine, de exemplu?!
Educația prin suferință nu poate să inducă decât teoria fatalismului și susținerea conceptului religios: „Nu putem!”. Ar fi împotriva Sinelui, pe care eu îl recunosc, să afirm că aceasta este singura posibilitate! Ar fi o apologie adusă limitării și concepției absolut greșite, după părerea mea, că legile universului sunt deja trasate, iar noi doar trebuie să ne supunem. Cine să le fi făcut?! Cu ce motiv și de dragul cui?! Ce ar fi putut câștiga acel cineva trasând unele legi în care suferința să fie apologizată?! Ori dacă suferința este lăudabilă acum, de ce nu ar fi veșnic?!
Dragii mei, oare cum am căzut noi, oamenii, în asemenea iluzii? Cum am putut să ne torturăm atât timp unul pe altul când am fi putut fi cu adevărat fericiți, luându-ne de mână și trecând împreună peste orice prăpastie?! Ce câștigăm cât ne căutăm doar binele propriei individualități? Ne mirăm că nu durează?! Dar cum ar putea să dureze, când prin sabia falsei înțelegeri ne separam unul de altul printr-o incizie adâncă și dureroasă?!
E de la sine înțeles că formula „Nu putem” este inadmisibilă pentru mine, și cu tot curajul și încrederea pe care ar putea să le aibă un om, în cele ce urmează vă sugerez câteva soluții.
*
Conștiența de Sine
Conștiența de Sine și Sinele una sunt! Eu sunt! este strigătul triumfător al tuturor ființelor vii, deopotrivă. Surzenia pe care unii o manifestă contează doar individual, căci la nivelul totalității Sinele este perfect, indivizibil, indestructibil și etern. Lamentările celui prins în mrejele desperării nu sunt relevante pentru Sine. El este prezent necondiționat în omul chinuit de suferință și iluzii.
Jalnic, blestemând întreaga creație, cel respins de obiectul iubirii, în care și-a pus toate speranțele, ar putea să mă contrazică, căci ar putea replica: „Cum pot fi eu Sinele și puterea supremă a acestui univers dacă sunt respins ca un obiect fără valoare?!”.
O, dragul meu, nu ești deloc nesemnificativ, te asigur, doar că ratările tale sunt produse de nerecunoașterea Sinelui și de îndoiala permanentă pe care o ai în puterile tale! Neajunsurile tale se datorează ignoranței și separării de întreaga creație, încercând să smulgi un element din ea și să-l treci în proprietatea ta. Obiectul iubirii tale nu e un element care se poate separa de restul creației, ci este un principiu al ei pe care tu nu l-ai înțeles. Fiind bărbat obiectul iubirii tale este principiul feminin, care prin uniune desăvârșită te completează și te duce la extaz. Nu era vorba de două ființe, ci doar de una singură, care trebuiau să se sublimeze prin uniune necondiționată. Dar tu ai pus condiții și ai socotit femeia ca pe un subordonat al tău. Femeia însă nu este un obiect, ci este un principiu care te completează atunci când îi oferi cel puțin tot atâta libertate pe cât îți dorești ție. Iar libertatea care poate să te bucure cel mai mult la femeia pe care o iubești trebuie să fie exprimată prin dreptul ei de a te respinge.
Dacă nu a fost să fie a ta, vibrația acelui principiu feminin, din care tu ți-ai făcut obiect de adorație, nu corespunde cu a ta, care poate să fie mai înaltă sau mai joasă. Mulțumește Conștienței care te coordonează pe căi nevăzute pentru această întâmplare, căci dacă ai fi forțat natura în curând ați fi ajuns amândoi într-o mare încurcătură. Respingerea în acest caz este binefacere și iubire pentru tine, căci măreția unei persoane nu stă în gradul ei de cultură, în statutul social, în felul cum arată sau cum se îmbracă, ci numai în compatibilitatea cu valorile pe care tu le manifești în momentul de față. Nu merită să suferi din cauza unui refuz, fiindcă acea formă de manifestare a principiul feminin ori a fost deja cu tine, ori va fi.
Înțelegeți ce înseamnă: „savurarea tuturor posibilităților”? A înțelege acest lucru înseamnă Conștiență de Sine! Căci, vă jur, universul nu se va sfârși până ce tu, Cel Viu, nu vei experimenta direct și nemijlocit îmbrățișarea cu toate formele posibile ale principiului feminin și până ce nu vei mângâia părintește toți copii care pot să existe. Acum e necesar doar să lași viața să curgă prin tine, neimpunându-i obligații arbitrare, iar zâna care poate să te ducă la extaz va veni negreșit la tine!
Unii însă suferă din alte cauze. Intuiția perfectă obținută din ascultarea Inimii i-a pus în situația de a-și găsi polaritatea perfectă, iar viața lor e acum o sărbătoare. Copiii cresc, binecuvântările vieții par a nu se mai sfârși, dar deodată ceva se rupe, a venit toamna, s-a rupt mândra floare sau a venit iarna și falnicul stejar s-a frânt sub bătaia vântului sălbatic. Atunci universul idilic se învolburează devenind o dâră de fum negru ce-ți taie respirația. Asemeni atâtor personaje legendare, eroul nostru cade în genunchi, mușcă țărâna, apoi își îndreaptă privirea spre cer strigând: „Blestem!”.
Majoritatea celor ajunși în această situație consideră că periplul lor prin univers și-a epuizat farmecul, iar apatia îi cuprinde sub îmbrățișarea întrebărilor întunecate. De ce eu? De ce să mi se întâmple tocmai mie? Unde am greșit? Cu ce l-am mâniat pe Dumnezeu?... Întrebările par să nu mai aibă sfârșit, iar răspunsurile mulțumitoare par să nu mai vină niciodată. Doar câțiva care prețuiesc valoarea înțelepciunii se duc la Buddha, asemeni femeii din poveste, și se prosternează în fața maestrului: „Te rog, Sfinte, adu-mi copilul înapoi!” Și ce îi răspunde înțeleptul?! „Ai făcut foarte bine că ai venit la mine. Te voi ajuta! Te rog numai să-mi aduci mâine dimineață o cană de lapte din ograda unei familii căreia nu i-a murit nimeni niciodată și îți promit că îți voi da copilul înapoi”. Cât nu a umblat săraca femeie… Cui nu i-a spus: „îndrumați-mă spre o familie căreia nu i-a murit nimeni vreodată!” Dar toți au dat neputincioși din umeri, și femeia în cele din urmă a înțeles. Și-a șters lacrimile, s-a dus să-și îngroape copilul și a recunoscut că nu există corp care să nu se transforme, iar unele dacă o fac mai devreme decât pare să le fie sorocul, nu înseamnă că Viața lor s-a oprit din loc. S-a oprit doar mintea celui care nu vede că singurul lucru de care putem fi siguri este schimbarea, căzând într-un atașament morbid. Femeia care și-a șters lacrima cu sprijinul înțeleptului în cele din urmă va obține mângâierea supremă. Aceasta este Conștiența de Sine.
Ce va înțelege cel deschis în fața lecțiilor Vieții atunci când obiectul iubirii supreme i-a fost răpit, fie că acesta este zâna care a luminat peste el cu bagheta vrăjită a iubirii pure, fie floarea care i-a înmiresmat respirația, fie stejarul care i-a trezit simțământul veșniciei?... Va înțelege că idila pe care a trăit-o a fost un dar neasemuit de frumos, dar de vreme ce odată cu pierderea ei a devenit atât de nenorocit este timpul meditațiilor și al concluziilor. Ce va înțelege el atunci dacă va accepta ce îi șoptește glasul interior al Conștienței? Că bunătatea Sinelui l-a binecuvântat cu daruri neasemuite, fără să pună condiții, dar acum e rândul lui să vadă realitatea și să înțeleagă că tot ce se întâmplă este Voința lui originală, de dinainte de a fi cuprins de ignoranță. Căci ce lume ar fi aceea în care nimeni nu ar mai muri și totuși copii s-ar naște?! Sau măcar ce lume ar fi aceea în care toți ar muri garantat numai la bătrânețe într-o zi știută dinainte sau într-o perioadă dată?! Ce lume ar fi aceea în care nu ar există posibilitatea accidentului care răscolește energiile creației?! Ce lume ar fi aceea în care totul este stabilit, iar surpriza pozitivă sau negativă ar fi exclusă?! - O lume searbădă și fără culoare, creată de un imbecil care s-a născut cu fața la perete și încă nu a ieșit niciodată afară să vadă magia regenerării din fiecare primăvară!
Dar cel atins de mângâierea înțelepciunii ce va spune despre lumea aceasta minunată în care trăiește? Va spune că este perfecțiunea desăvârșită și va înceta pentru totdeauna să o mai judece, recunoscând că posibilitățile pe care ea le oferă sunt maximul celor care pot să existe.
Dacă s-ar putea, aș vrea să vă anulez tuturor în această clipă posibilitatea de a vă mai mișca, și mie împreună cu voi, lăsând doar spiritul liber, cu hotărârea de a nu putea să ieșim din această formă de împietrire până ce nu vom înțelege cu toții absurditatea judecării aproapelui. Comportamentul lui este petala înmiresmată care împodobește grădina creației, și fără el lumea ar fi incompletă și anostă.
Ce va înțelege cel mângâiat de înțelepciune, în continuare? - Că Tot Ce Există nu poate să aibă început și sfârșit, iar Viul care îl locuiește este o proprietate indivizibilă, și nu o cantitate măsurabilă, de aceea Viața care îl susține este eternă și imposibil de separat de Sinele său. Atunci își va șterge lacrima de pe față și va zâmbi, înțelegând că Viața îi va trimite aceeași zână, pe care el a iubit-o cu atâta ardoare, numai că într-o altă formă și cu alte veșminte. Copiii și-i va regăsi într-o multitudine de aspecte, mai jucăuși ca niciodată, și nu va mai avea sentimentul că i-a pierdut. Fiindcă atunci va înțelege că atât iubita, cât și copiii lui sunt parte din el, același Sine etern, indivizibil și indestructibil, iar expresia lor a fost doar forma lui manifestată prin principiile imanente ale polarității și ale autoregenerării. Orice câștig sau pierdere, glorie sau ocară nu îl vor mai putea afecta în viața aceasta. Aceasta se numește Conștiență de Sine.
Dar eu nu am să vă spun că odată obținută Conștiența de Sine devine o proprietate veșnică. A cărui individ proprietate? Și în raport cu cine ar fi evidentă? Ori dacă ar fi așa nu cumva totul ar deveni cunoscut și o plictiseală eternă îl va cuprinde pe om, mai devreme sau mai târziu?! Chiar binecuvântat de magia și culoarea formelor nenumărate care i-ar înnoi existența, oare cât ar putea rezista cunoscând că totul se repetă? Și aici apare înțelepciunea absolută a Sinelui tău care a decis că nu își va trimite cunoașterea dintr-o formă în alta de la sine, ci va accepta să revină la o nouă manifestare nu cu cunoașterea absolută, ci doar cu subconștientul formei de viață din care face parte, rezervându-și posibilitatea de a ajunge la înțelepciune prin trăirile din viața aceasta și prin Conștientul pe care specia sa îl trimite dintr-o generație în alta prin legende și cărțile de înțelepciune.
Dar, apropiindu-se de sfârșitul experimentării, Conștiența se va pregăti să treacă iar în Inconștiență, știind că totul se va pierde. Trecând în ceea ce el numește următoarea viață nu își va aminti nimic din ceea ce s-ar numi viața trecută, fiindcă nu există trecut sau viitor pentru Sine. Dar forma lui de manifestare în specia în care a înțeles principiul va fi luminoasă ca ziua și odihnitoare ca noaptea. Aceasta este Conștiența de Sine!
*
Unde este Dumnezeu?
Dumnezeu este în întregime în ființele vii.
Orice ființă, inclusiv omul, este Dumnezeu la un anumit grad de conștientizare, de aceea ea trebuie respectată ca pe Ființa Supremă.
Ai nevoie de oponentul tău la fel de mult pe cât pomul are nevoie de rădăcini, de aceea el trebuie tratat ca pe un binefăcător și un prieten.
Ar fi foarte greu pentru cineva să contrazică aceste trei axiome. Dar chiar dacă nimeni nu o va face, și în principiu toți oamenii le vor socoti corecte, foarte puțini se vor gândi să se comporte ca atare. Mai degrabă oamenii credincioși tind să catalogheze tot ceea ce este viu în lumea aceasta ca fiind rău și păcătos, iar ce e divin trebuie să existe undeva în altă parte. În aceste condiții, tocmai ceea ce este mai prețios – viața acum și aici este trecută pe plan secund, lumea aceasta văzându-se în cel mai bun caz un loc al încercărilor sau al purgatoriului. Majoritatea cred, în virtutea experiențelor lor nefericite, că această lume este un loc unde sunt aruncați păcătoșii, ca un nivel intermediar între infern și paradis.
Nu am nicio îndoială că, dacă omenirea trăiește astăzi o epocă mai înfloritoare ca niciodată, se datorează în primul rând acelui procent semnificativ dintre cei care trăiesc acum pe Pământ care au decis să vadă părțile bune ale omului și să le evidențieze. Fără acest spirit de prețuire a vieții pentru frumusețea ei în sine am fi rămas la viziunile evului mediu, în ignoranță și întunecime. Tocmai acești oameni, curajoși și lucizi, care în ciuda conceptelor religioase îndrăznesc să vă spună că sunteți frumoși, buni, minunați, altruiști, puternici etc. fac să crească nivelul de vibrație a ființelor vii pe Pământ și în cele din urmă să salveze chiar Pământul de la răcire și moarte. Nici nu vă dați seama cât de importanți sunt acei oameni care vă încurajează încercând să vă alunge sentimentul de neputință care v-a fost inoculat! Ei fac această planetă să cânte! Ultimele zvârcoliri ale demonului ignoranței se săvârșește sub ochii noștri!
Cred în puterea bucuriei și a fericirii atât de intens încât între mine și absolutul lor nu văd nicio diferență. Sunt conștient că totul depinde de mine, iar dacă înlăuntrul meu nu este nicio rană, creată de concepțiile greșite, orice mi-ar veni fizic din afară nu poate să mă rănească.
Vreau să vă fac să înțelegeți, vorbindu-vă în cuvinte cât mai simple, cât de frumos poate fi să trăiești într-o lume liberă în care îți sunt respectate cele mai importante cerințe ale vieții, în principal acelea de a avea acces la adevăr, dragoste, pace și prietenie. Dacă v-ați recunoaște Inteligența Absolută, oricărui necăjit ce privește în gol așezat pe o bordură sau oricărui măturător care cu obidă mânuiește unealta sa, coborând din înălțimea voastră imaginară, i-ați spune: „nu fi trist, dragul meu, toți trebuie să învățăm din experiențele noastre, iar dacă eu încă nu am fost ca tine voi fi negreșit”.
Începeți să-l vedeți pe Dumnezeu în tot ceea ce este viu și respectați viața ca pe o floare rară. Cu cât o veți respecta mai mult în alții, cu atât ea va tresălta mai fericit în voi, și în tot timpul cât veți rămâne pe această planetă vă veți simți ca părtași la o mare sărbătoare. Lăsați iubirea dintre bărbat și femeie să fie văzută în adevărata ei lumină, căci ea vă va conduce la ceruri și nu iubirea de himere. Încurajați cunoașterea care vă face compatibili unul cu altul și despărțiți-vă ca prieteni atunci când relația dintre voi lâncezește. Prețuiți voința partenerului vostru, fericiți că îi puteți permite să zboare. Libertatea pe care o dați în formă o veți primi înapoi în minte și inimă, iar Viața vă va răsplăti cu o expresie și mai minunată a ființei pe care ați iubit-o. Căci nu uitați: nu contează pe cine iubiți, ci contează doar să iubiți, pentru a vă simți întregi și indestructibili. Sunteți doar un principiu, iar ființa de sex opus vă completează, precum un obiect este alcătuit din doi poli diferiți. Singur ești o jumătate, doar cu ființa iubită poți fi un întreg!
Cu aceeași bunăvoință trebuie să vă tratați și oponentul; aveți nevoie de el mai mult decât credeți. Dacă îl veți privi ca pe o necesitate niciodată nu veți gândi să-l eliminați, ci numai cum să-i dovediți că sunteți mai bun ca el. E foarte bine să gândiți așa, dar în același timp vă spun că viața este atât de imparțială încât e practic imposibil să nu vă dovedească și el câteodată că este mai bun decât voi. Și atunci veți deveni prieteni, iar alții vă vor fi competitori.
Priviți orice ființă ca pe voi înșivă la un grad mai înalt sau mai redus de autoconștientizare și îl veți vedea pe Dumnezeu.
Nu numai că orice ființă este o expresie mai mult sau mai puțin conștientă de Sine, dar este în același timp expresia tuturor aspirațiilor și necesităților tale, pe care refuzându-i-le ți le refuzi tocmai ție. Dacă poți să faci o bucurie unei ființe nu sta deloc pe gânduri. Oricât de anevoios va fi la început, în curând te vei bucura atât de mult de orice bucurie pe care poți să o faci, încât te vei simți răsplătit cu prisosință de însăși simțământul avut.
*
Energia Kundalini
Este de la sine știut că orice acțiune presupune o energie necesară. Ca să miști un pai e nevoie de o anumită energie, ca să scrii o carte e nevoie de alta. Dar ca să devii conștient de Sine oare ce cantitate și ce fel de energie trebuie să folosim?! Răspunsul meu este: toată energia care e în posibilitățile lumii tale până la ultima picătură! Dacă ar trebui să macini un munte de piatră fărâme ca să mai obții încă o picătură de energie necesară realizării Conștienței de Sine, nu ar trebui să te dai în lături, gândind cumva că nu merită.
Poate pe parcursul acestei cărți voi reuși să vă fac să înțelegeți ce înseamnă Conștiința de Sine și ce oportunități inegalabile de împlinire și fericire poate ea să ofere. Dar când la îndemâna ta este cea mai puternică sursă de energie care poate fi folosită de ființa omenească ce te împiedică să o folosești? Iată răspunsul: informarea greșită, frica, lașitatea și interpretările religioase.
Energia Kundalini a fost extrem de nedreptățită atât de dogmatica religioasă, cât și de știință. Mare păcat, fiindcă neprimind o informare corectă asupra fenomenului omul a pierdut o ocazie magnifică de a se debarasa de iluzie, devenind propriul său stăpân!
Monahii au confundat-o cu „satana”, iluzie cu care ei au „binecuvântat” umanitatea, oamenii de știință nu au putut să o treacă prin aparatele lor ca să le miște acele, psihiatrii au considerat-o un pericol pentru minte, deoarece indivizii care o atestau aveau tendința să iasă din turma oilor, încercând să devină ei înșiși stăpânul.
Nici unora nu le-a convenit! Cum ar fi o societate alcătuită numai din stăpâni?! În ea fiecare ar trebui să muncească și să-și semene câmpurile. Fiecare ar trebui să consume doar atât cât produce prin muncă cinstită, și nu prin înșelarea aproapelui.
Ei, cum vă închipuiți o asemenea lume? Corectă pentru oamenii cinstiți, dar inacceptabilă pentru șarlatani! Ce s-au gândit aceștia?... Tot ce ar putea să-i mulțumească pe oameni reieșind din sine, fără intermediari și taxe aferente, să fie declarat că vine de la „satana” și numai ce trece prin fața altarului (pardon, prin fața măsuței de colectat taxe de fraieri) să fie declarat că vine de la Dumnezeu.
Vedeți ce influență poate să aibă o reclamă de treizeci de secunde asupra minții voastre? Aproape că acceptați de bunăvoie să fiți prostiți, știind că este cel puțin pe jumătate mincinoasă, cumpărând produsele respective. Dar cum s-ar fi putut să nu cumpărați produsele „sfintei biserici”, când de milenii „televizorul” vostru este pe un singur canal și vă difuzează aceeași reclamă?! Că ați ajuns să o visați și noaptea, iar uneori să plăsmuiți aievea câte un monstru prezentat acolo nu mai e niciun secret.
Nu de mult la o prestigioasă universitate americană s-a făcut un experiment, oarecum ciudat, menit să-i ajute pe cercetători să-și explice ce anume îi determină pe oameni să se comporte ca niște brute atunci când au putere totală asupra aproapelui. Motivul exact al experimentului au fost relatările din media americană cu privire la comportamentul inuman al gardienilor asupra condamnaților produși de războiul din Irak.
Astfel profesorii și coordonatorii proiectului au ales două echipe alcătuite din cei mai serioși și mai educați studenți, împărțindu-i în două tabere; una trebuia să joace rolul condamnaților, iar cealaltă a gardienilor. Tuturor li s-a sugerat să-și joace rolul conform naturii lor reale și să nu facă rabat de la nicio manifestare instinctuală. A fost căutată o locație cât mai potrivită proiectului, dacă nu mă înșel o fostă închisoare, și cele două echipe au fost izolate de tot restul lumii, pentru o perioadă nedeterminată de timp. Cercetătorii și responsabilii proiectului s-au îndepărtat, hotărând să urmărească comportamentul celor două echipe prin metoda Big Brother. S-au înarmat cu multe foi de scris și cu mult spațiu în hard-discuri, așteptându-se la o vară lungă. Dar, spre stupefacția lor, după câteva zile au trebuit să oprească „filmul”, fiindcă cei care fuseseră desemnați să fie gardieni își intraseră atât de bine în rol, încât acțiunea lor asupra celor desemnați să fie prizonieri devenise de-a dreptul inumană.
Vizionând materialul înregistrat, cercetătorii s-au văzut obligați, mai înainte de toate, să se întrebe ce i-a determinat pe acei tineri educați, serioși, crescuți într-un mediu corect, în familii fără traume și probleme materiale, să ajungă la acel comportament practic animalic. Până atunci comportamentul gardienilor torționari se explicase prin „teoria merelor rele”, adică se considerase că o persoană needucată, crescută într-un mediu primitiv și violent, devine exemplu negativ pentru colegii neutri. Dar de această dată cercetătorii s-au pus în situația de a respinge teoria, luându-se în calcul mediul din care proveneau studenții și mai ales excesul de zel al fiecăruia în parte, care nu părea deloc să fie împrumutat de la ceilalți.
După lungi deliberări ei au ajuns la concluzia că o dispoziție mult mai puternică decât educația lor recentă i-a îndemnat să se comporte precum au făcut-o și au pus toate deviațiile lor pe seama subconștientului. Dar nu pe seama a ceea ce noi în mod fals numim subconștient individual, ci pe seama subconștientului colectiv al omului, coborând până în negura timpului.
Interpretând la rândul meu acest eveniment, consider că ar fi fost minunat dacă inițiatorii proiectului, după ce le-ar fi pus în față celor care au jucat rolul gardienilor materialul înregistrat, i-ar fi îndemnat să participe la un alt proiect prin care, într-o izolare totală, să se scoată la iveală acel subconștient, spre a fi ars, aducându-l în Conștiență. Ce surpriză ar fi avut atât studenții, cât și profesorii!
Iată la ce mă refer.
Acel subconștient pe care l-au manifestat studenții se află în toți atomii corpului omenesc, dar mai cu seamă la baza coloanei vertebrale, loc unde se află în terminologia mea depozitul de animalitate al omului. Admit că această localizare este un pic forțată, dar o consider mulțumitoare, fiindcă astfel se explică ceea ce au observat yoghinii din cele mai vechi timpuri.
În ceea ce ei au numit chakra muladhara se strâng toate instinctele de bază ale vieții, în cea mai mare parte a lor inconștiente, în față cărora de cele mai multe ori individul nu are niciun control. Dar tot yoghinii au observat că în această chakră stă un potențial energetic aproape nelimitat, pe care ei l-au numit Kundalini. Ca o descriere suplimentară s-a spus despre acea energie că este forța nestrunită și originală a materiei, o energie care poate crea galaxii și sisteme solare dacă Sinele, identitatea acelei persoane, devine conștient de posibilitățile sale. Formularea nu a mai fost niciodată făcută în acest fel, după știința mea, așa încât îmi asum toată răspunderea asupra ei și vă comunic că prin intermediul ei omul nu numai că își poate construi o planetă efectiv nouă și un mediu propice în care să se dezvolte și să trăiască, dar poate chiar recrea universul în totalitate. Dacă veți replica că acest lucru nu poate fi decât o schimbare a percepție pe vechiul suport, vă voi cere să mă lămuriți cu privire la începutul sau sfârșitul absolut al tuturor lucrurilor. Le puteți concepe dacă afirmați că suverană este doar percepția?! Cine să fi născut universul și unde e acea sursă?!
Deși sunt conștient că această înțelegere este accesibilă numai ființelor extrem de dezvoltate, vă voi spune că universul se naște din și dispare în Sinele Observatorului/ Cititorului prezent aici de față. Că acest proces de apariție și dispariție a universului este unul inconștient nu e un secret, dar nu am să fac un secret nici din a vă comunica că toate splendorile universului pot fi la îndemâna voastră dacă deveniți conștienți de acest Sine. Doar iluzia care v-a indus o stare de letargie și frică perpetuă vă împiedică să vedeți asta, altfel ca și mine, și nedespărțiți de mine, voi sunteți Sinele.
Curajul de a fi tu însuți presupune recunoașterea Sinelui și eliberarea posibilităților imense care există în tine chiar în această clipă. Nu e nevoie să te îngrijorezi cu privire la condițiile propice și cunoștințele avansate pe care va trebui printr-un efort suprauman să le dobândești, trebuie doar să te recunoști prezent în această clipă și să înveți cum să folosești energia ta personală, energia Kundalini.
Haideți acum, înainte de a vă dezvălui două din cele mai puternice exerciții de ridicare al lui Kundalini, să aflăm mai multe despre această energie.
Nu e un secret pentru nimeni că, în lipsa unei informări corecte, Kundalini poate să devasteze sau să vă trimită pentru o scurtă perioadă la spitalul de nebuni. Relatări de acest gen pot fi găsite în număr mare pe internet, de aceea înainte de a dobândi puterea supremă pe care o poate avea omul este bine să vă înconjurați de prieteni adevărați și, dacă e posibil, de cunoscători ai fenomenului, capabili să vă sfătuiască atunci când lucrurile tind să scape de sub control. Nu puteți amâna la infinit ridicarea energiei Kundalini pentru că fiecare om trebuie să treacă prin experiența aceasta.
Personal eu nu am avut la primele semne de trezire al lui Kundalini nici cea mai bună informare a fenomenului, nici prieteni care să mă poată ajuta în mod direct. Am avut doi prieteni care m-au ajutat indirect, fapt pentru care țin să le mulțumesc.
M-au ajutat fiindcă, realizând inutilitatea discuțiilor dogmatice, am văzut unde e greșeala și ce trebuie să fac ca să o evit. Am aflat așadar că dialogul filozofic este reductibil și în cele din urmă te limitează. Am aflat, de asemenea, că pentru a avea puncte de referință comune participanții la un astfel de dialog trebuie să accepte ca fiind complete și indiscutabile un șir de dogme asupra cărora în prealabil au căzut de acord, precum cele prezentate în anumite codurile de legi, pe care ei le numesc scripturi. Ori cel care devine atașat de anumite dogme, pe care în naivitatea lui le numește „Adevăr”, și-a anulat o mare parte a posibilitățile libere de evoluție.
Până ce nu îți devii singur lege, te vei simți mereu ca un străin în propria casă! A medita asupra Sinelui este un lucru, și a conversa pe seama unor idei care au devenit dogme este altceva.
Iată ce vreau să le comunic tuturor celor aflați în această situație. Mesajul vostru extras din scripturi este critic, limitativ, disprețuitor și descurajant în cea mai mare parte al lui. „Nu poți/ Nu putem!” este expresia pe care o folosiți cel mai des. Nu numai că nu vă ajutați interlocutorii, dar vă faceți foarte mult rău vouă înșivă devenind pe nesimțite intoleranți, vicleni, ipocriți și mai ales mândri de ceea ce nu vă aparține. Toate adevărurile voastre sunt semiadevăruri, sunt minunate și funcționale oriunde, mai puțit aici și acum. Vă rog să înțelegeți că oamenii se autocreează și nu pot fi creați de alții. Ei nu se pot schimba sub ochii voștri, de aceea trebuie să fiți blânzi și toleranți cu ei, să-i încurajați și mai ales să-i iubiți așa cum sunt. Amintiți-vă că nu există „Nu pot!” pentru un Om adevărat. El îi poate iubi pe oameni pentru ceea ce sunt și nu se poticnește în fața aparențelor.
Răspunsul meu la toate întrebările este iubirea. Ea este forța magică care poate schimba toate percepțiile întunecate în realitate luminoasă. Iubirea nu poate deveni niciodată dogmă fiindcă ea există prin ceea ce simți acum și aici.
Așadar haideți să ne reamintim ce nu trebuie să faceți atunci când începeți ridicarea lui Kundalini.
Este foarte important ca în acea perioadă să evitați discuțiile filozofice, fiindcă procesul de ridicare a lui Kundalini vă secătuiește la început de toate capacitățile intelectuale, sau poate, fiindcă percepția se schimbă, vă vedeți în situația de a exprima un lucru, iar ascultătorii să înțeleagă cu totul și cu totul altceva.
Este foarte important, de asemenea, să nu deveniți sclavii unor teorii formulate în anumite cărți sau scripturi. Mai ales nu trebuie să intrați pe teritoriul teoreticianismului spre care unele persoane vă îndeamnă, recitând dintr-o carte precum ar fi Biblia sau Coranul, de exemplu. Eu am avut parte de o scriptură mai modernă numită „A patra cale”. Deși asemenea scripturilor mai înainte amintite ea conține o mulțime de idei corecte, când e vorba să dai piept cu monștrii subconștientului, ele nu vă mai pot ajuta deloc. Cărțile acestea conțin idei care resping încă din fașă existența lui Kundalini și vă pun în fața unui dezavantaj, care vă amplifică frustrările. În cazul meu rigiditatea unui sistem prea teoretic care afirmă supremația lui „Nu poți” (cei care vor citi această carte să observe cât de des, vorbind cu elevii săi, Gourdjieff spunea: „Voi nu puteți/ Noi nu putem”) m-a făcut să mă simt abandonat și fără speranță. Nu vreau să mai reamintesc aici alte neajunsuri ale acestui sistem, dar pentru mine, în condițiile de atunci, a fost o calamitate. În mod paradoxal însă eu îl găsesc util, (dacă Gourdjieff s-a gândit la asta cu adevărat a fost un om extrem de inteligent), căci pe mine apologia lui „Nu poți/ Nu putem” m-a enervat la culme și, iertând și iubind deopotrivă, mi-am jurat: eu voi arăta că pot!
Așa cum v-am mai spus problema principală pe care o provoacă ridicarea energiei Kundalini este că odată cu ea în drumul său în care străbate chakrele, le deschide și le dinamizează, ia cu sine și duce în conștient, adică în creier, toate mizeriile subconștientului omenesc. Eu aș afirma chiar mai mult decât atât, anume că Kundalini duce în Conștientul individului nu doar Subconștientul omenesc, dar și Subconștientul tuturor formelor de viață de pe Pământ de la crearea lui și, de ce nu, întregul Inconștient al universului. Înțelegeți așadar de ce ridicarea lui Kundalini este o provocare atât de mare, fiindcă instinctele tuturor fiarelor care locuiesc universul pot ajunge în conștientul vostru ca și cum v-ar aparține. Adăugați la toate acestea frustrările mai recente depuse în fiecare chakră (foarte puternice tocmai pentru că sunt recente) și veți avea o viziune cât se poate de corectă a bagajului potențial exploziv pe care trebuie să-l ardeți în Conștiință. Această Conștiință, când devine eliberată de conștiința morții și a neputinței, ia numele de Conștiință de Sine. Dar până ce va fi a voastră, așa cum e în drept să fie, va trebui să vă puneți furnalul Conștienței, al Discernământului și al Rațiunii serios la treabă și să ardeți galaxii de iluzii și frici nenumărate. Veți avea senzația la început că Kundalini vă dă mult mai mult material decât puteți voi să ardeți și veți fi pe punctul de a claca. Atunci să vă ridicați în picioare, să strângeți pumnii pe lângă corp și să strigați pe frecvența voastră, pe care nu o aude nimeni, tare încât să se cutremure universul: Eu sunt Sinele și nicio iluzie nu va mai trece vreodată de mine! Eu sunt Puterea Vieții! Eu sunt!
Chemați în ajutor forțele pure ale dragostei, bucuriei, iertării, frumuseții și înțelepciunii!
Puteți mai mult decât credeți! Încingeți furnalul Conștienței și ardeți toate iluziile, fiindcă voi sunteți forța supremă a acestui univers, voi sunteți Sinele!
Iată în continuare cele două exerciții, regretând că deocamdată nu am suficiente mijloace tehnice să vă ofer și o diagramă a lor.
Din cele mai străvechi timpuri oamenii înțelepți au observat existența în corpul uman a unor centre de forță pe care ei le-au numit chakre. Ei le-au văzut asemenea unui nod sau zăgaz care împiedica energia să urce în Conștient, transformând creierul. Dincolo de orice reprezentare, mai mult sau mai puțin simbolică, care merge până acolo încât să plaseze sediul Conștienței deasupra corpului, în realitate nu e vorba decât de transformarea instrumentului de comandă central al ființei omenești, numit creier.
După ce v-ați parcurs seria minimă de mișcări fizice, poziții statice și exerciții de respirație, care pot să varieze foarte mult în funcție de timp, senzații și cerințe interioare, primul lucru pe care îl veți face în prima zi a săptămânii – luni, este să vizualizați în voi prima chakră din corpul uman, pe numele ei muladhara. Este reprezentată de un lotus cu patru petale de culoare roșu intens. Este sediul elementar al subconștientului și al instinctelor de supraviețuire. Vitalitatea este calitatea ei primordială și va fi benefic pentru voi să-i asociați forma și culoarea acestei trăsături. Energia Kundalini se află chiar în interiorul ei, fiind reprezentată de un șarpe încolăcit de trei ori și jumătate. Desigur nu e vorba de niciun șarpe, dar reprezentarea este foarte reușită fiindcă această energie, ca de altfel întreaga energie a universului, fiind vibrație, nu se mișcă în linie dreaptă, ci în sinapse și ondulații specifice. Ideea de șarpe este reușită și prin faptul că atunci când nu e ridicată corespunzător ea poate produce neajunsuri cel puțin echivalente cu mușcătura unui șarpe veninos.
Așadar luni vizualizați prima chakră și rugați-o să se deschidă și să lumineze. Simțind energia Kundalini care se mișcă în ea spuneți-i: strălucește chakră a mea cu bunăvoință și putere, strălucește și cuprinde tot mai mult în jurul tău, crești și bucură-te de sărbătoarea vieții! Vorbiți-i întotdeauna prin cuvinte calde și drăgăstoase ca și cum ar fi o iubită, deoarece ea are conștiența ei și va aprecia cu siguranță blândețea și sinceritatea.
După acest preludiu, care poate să dureze în funcție de timpul pe care îl aveți la dispoziție, de la câteva secunde până la câteva minute, începeți exercițiul propriu-zis. După ce ați trecut în vedere frumusețea și strălucirea neasemuită a florii de lotus cu patru petale, creați din sine o mișcare de rotație în direcția acelor de ceasornic, în care cele patru petale să devină patru elice ale unei turbine. Rotiți-o mai repede și mai repede până spre punctul de a face să tremure axul care o susține, ca și cum ar fi în pericol să se rupă, și atunci cu o respirație scurtă și puternică ridicați energia și conștiența în a doua chakră, numită svadhisthana, localizată în corpul uman un pic deasupra organelor de reproducere. Aici veți vedea o minunată floare de lotus cu șase petale de culoare portocaliu deschis. Ca și mai înainte, după ce veți avea în ochi lumina și strălucirea ei, reîncepeți acea mișcare de rotație în direcția acelor de ceasornic, în care cele șase petale să se transforme în șase elice ale unei turbine. Când viteza ajunge la un punct maxim acceptabil, iar lumina portocalie devine orbitoare, cu aceeași inspirație scurtă și puternică intrați cu energia și conștiența în chakra a treia, numită manipura, așezată în mijlocul abdomenului, deasupra ombilicului. Aici veți vedea o minunată floare de lotus cu zece petale de culoare galbenă. Ca și mai înainte, după ce veți avea în ochi lumina și strălucirea ei, reîncepeți acea mișcare de rotație în direcția acelor de ceasornic, în care cele zece petale să se transforme în zece elice ale unei turbine. Când viteza ajunge la un punct maxim acceptabil, iar lumina galbenă devine orbitoare, cu aceeași inspirație scurtă și puternică ridicați energia și conștiența în chakra a patra, numită anahata, aflată în corpul uman în centrul pieptului, un pic la dreapta inimii fizice. Aici veți vedea o minunată floare de lotus cu doisprezece petale de culoare verde deschis, asemeni vegetației primăvara. Ca și mai înainte, după ce veți avea în ochi lumina și strălucirea ei, reîncepeți acea mișcare de rotație în direcția acelor de ceasornic, în care cele douăsprezece petale să se transforme în douăsprezece elice ale unei turbine. Când viteza ajunge la un punct maxim acceptabil, iar lumina verde devine orbitoare, cu aceeași inspirație scurtă și puternică intrați cu energia și conștiența în chakra a cincea, numită vishuddha, situată în zona gâtului unde e localizată tiroida și mărul lui Adam. Aici veți vedea o minunată floare de lotus cu șaisprezece petale de culoare albastru celest. Ca și mai înainte, după ce veți avea în ochi lumina și strălucirea ei, reîncepeți acea mișcare de rotație în direcția acelor de ceasornic, în care cele șaisprezece petale să se transforme în șaisprezece elice ale unei turbine. Când viteza ajunge la un punct maxim acceptabil, iar lumina albastru celest devine orbitoare, cu aceeași inspirație scurtă și puternică ridicați energia și conștiența în chakra a șasea, numită ajna, situată între sprâncene, dar în strânsă legătură cu glanda pineală. Aici veți vedea o minunată floare de lotus cu două petale de culoare albastru închis, spre indigo. Ca și mai înainte, după ce veți avea în ochi lumina și strălucirea ei, reîncepeți acea mișcare de rotație în direcția acelor de ceasornic, în care cele două petale să se transforme în două elice ale unei turbine. Când viteza ajunge la un punct maxim acceptabil, iar lumina albastru închis devine orbitoare, cu aceeași inspirație scurtă și puternică intrați cu energia și conștiența în chakra a șaptea, numită sahasrara, așezată acolo unde de regulă părul capului face un vârtej, dar în strânsă legătură cu glanda pituitară. Aici veți vedea o minunată floare de lotus cu o infinitate de petale de culoare violet deschis. Este oarecum impropriu să numești sahasrara chakră, fiindcă aici ai senzația că ai ajuns în acel loc liniștit din tine însuți, pe care l-ai căutat întotdeauna. Te simți pur și simplu acasă în uniune indestructibilă cu Tot Ce Există. Este senzația pură a divinității în toată gloria înțelepciunii. Nu mai ai nicio întrebare de pus și nicio dorință de îndeplinit. Ești doar Conștient de Sine în adevăratul sens al cuvântului.
După câteva secunde cât vei sta deocamdată în acest loc inegalabil, cu aceeași mișcare de rotație în direcția acelor de ceasornic, dar de această dată blând și relaxat, treci prin fiecare chakră de sus în jos, îmbogățindu-le cu noi puteri și cu mai multă lumină. După ce veți ajunge iarăși în prima chakră, reîncepeți urcarea în sus, dar de această dată fără frenezia de mai înainte. Vizualizați doar cum energia urcă și coboară prin fiecare chakră, dinamizându-le. Nu e nevoie să vă mai țineți de reguli stricte, puteți de acum să vă lăsați conștiența și energia Kundalini cu preponderență în anumite chakre, pe care voi simțiți că trebuie să le energizați mai cu seamă. Determinați energia să urce și să coboare timp de câteva minute, putând să o duceți până în centrul Pământului, moment când din muladhara veți vizualiza cum coboară ceva asemănător unui jet scurt de lumină neagră. Nu are sens să vă consumați energia cu vizualizarea acestei lumini, care pare să facă un drum foarte lung până în centrul pământului, stabiliți-o ca fiind energie și lumină pură, invizibilă. Tot așa, din sahasrara puteți vizualiza uneori cum urcă ceva asemănător unui jet scurt de lumină albă ca laptele. De asemeni, nu are sens să vă consumați energia cu vizualizarea acestei lumini care pare să facă un drum foarte lung până în infinitul necunoscut, stabiliți-o ca fiind energie și lumină pură, invizibilă.
Când lumina fiecărei chakre devine foarte puternică nu veți mai simți că energia și conștiența urcă și coboară pe același traseu, ci se va crea un cerc sau o elipsă cu atât mai extinse cu cât energia voastră este mai mare. De la capacitatea de a cuprinde în ea toate lucrurile și persoanele cunoscute puteți ajunge până acolo încât să cuprindeți tot universul. Nu e nicio exagerare, căci ce îi este cu neputință Sinelui?!
Reveniți în timpul zilei cât mai des în sahasrara, simțindu-vă deasupra, de neatins de grijile lumii acesteia.
Este de la sine înțeles că în a doua zi a săptămânii – marți, veți începe acest exercițiu cu vizualizarea celei de-a doua chakre - svadhishtana, rugând-o să se deschidă și să lumineze. Vizualizând energia Kundalini care se mișcă în ea spuneți-i: strălucește chakră a mea cu bunăvoință și putere, strălucește și cuprinde tot mai mult în jurul tău, crești și bucură-te de sărbătoarea vieții! Vorbiți-i și ei cu aceleași cuvinte calde și drăgăstoase ca și cum ar fi o iubită, deoarece ea are, de asemenea, conștiență și va aprecia cu siguranță blândețea și sinceritatea voastră. Rând pe rând, miercuri - manipura, joi - anahata, vineri - vishuddha, sâmbătă - ajna și duminică - sahasrara, înaintea exercițiului propriu-zis, vizualizați fiecare chakră în parte, tratând-o ca pe o iubită. Realizând propria ta unitate vei realiza desigur și unitatea lor.
Să ne mai reamintim încă o dată trăsătura principală a fiecărei chakre, ca și cum ar fi un supranume. Toate aspirațiile noastre se substituie unor proprietăți sau subproprietăți ale lor. Deschisă și dinamizată muladhara ne oferă vitalitatea. Sănătatea fizică și instinctul de supravie-țuire se supun forței vitale. Svadhishtana este responsabilă de creativitatea noastră. Valoarea obiectului reieșit din mintea sau mâinile noastre este direct proporțională cu gradul de iluminare a lui svadhishtana. Cea mai prețioasă operă de artă a omului – copilul, este născut din acțiunea și forța acestei chakre. Cei doi poli ai creație se întâlnesc cu precădere aici, fapt pentru care uneori este numită chakra sexualității. Manipura este sediul puterii personale. O materie fără putere personală se dezintegrează. Moleculele unui corp sunt ținute împreună de forța de coeziune obținută din activitatea acestui nod energetic. Anahata este sediul iubirii. Mila, compasiunea și blândețea sunt coordonate de aici. Atunci când anahata este deschisă și dinamizată lumea devine un loc prietenos. Fiecare om este împânzit de o rețea inimaginabilă de senzori care ne pipăie sentimentele atunci când ne apropiem de el. Dacă căldura inimii nu lucrează, între noi și el se va ridica un perete de gheață care va împiedica comunicarea.
Vishuddha este responsabilă de expresivitate. Puterea de convingere pornește de aici. Când vishuddha este deschisă și dinamizată, cei din jur devin receptivi la ideile noastre și au răbdare să ne asculte. Un procent semnificativ din răspunsul unei persoane la cerințele noastre constă în felul cum punem problema. Jobul pe care îl căutăm va fi obținut cu ușurință dacă vishuddha este plină de energie și lumină. Mai este denumită și chakra purificării deoarece ea are capacitatea de a transforma o paletă largă de exprimări grosolane în exprimări subtile.
Ajna este responsabilă de forța colosală a conștienței. Când ajna este deschisă și dinamizată va fi ușor să ne vedem dușmanii, mai ales pe cei interiori. Instinctele primordiale potențial periculoase sunt văzute și puse sub control ca niște răufăcători cu afișe mari lipite de ei, ziua în amiaza mare. Tocmai pentru această capacitate ajna uneori mai este denumită al treilea ochi. Ajna impune forța stăpânirii și autocontrolului, de aceea se recomandă, pe cât posibil, trezirea și dinamizarea ei înaintea celorlalte.
Sahasrara este sediul înțelepciunii. Sentimentul uniunii cu Totul și inevitabil eliminarea iluziei oponentului apare de la sine atunci când acest loc feeric este atins prin ridicarea energiei și conștienței. Când sahasrara este deschisă definitiv iluzia unui Dumnezeu diferit de noi, aspru, justițiar, critic sau punitiv dispare în viața aceasta.
Oamenii de știință încă nu au căzut de acord cu privire la existența chakrelor sau al lui Kundalini. Nu au descoperit încă un parametru special, care putând fi măsurat ar putea să ateste existența lor.
Ce se întâmplă de fapt prin ridicarea lui Kundalini? O energie colosală, asemănătoare energiei atomice, alimen-tează anumite puncte strategice ale organismului, proces în urma căruia creierului primește o imensitate de sugestii și impresii, ce îl apropie de starea de geniu.
Dacă oamenii de știință nu pot atesta chakrele sau energia Kundalini, ar putea totuși să recunoască corespondența între chakre și spectrul cromatic, precum și dovezile existenței unui creier care vede foarte departe.
Al doilea exercițiu îl veți practica atunci când faceți dragoste cu ființa iubită.
Există o părere destul de îndreptățită conform căreia energia colosală a lui Kundalini nu poate urca în corpul uman datorită organelor sexuale, care o consumă în timpul actului sexual. Până în svadhishtana Kundalini se ridică în mod natural ori de câte ori femeia se unește cu bărbatul. Aici însă, conform interesului primordial al naturii, întreaga energie creativă a bărbatului, unindu-se cu cea a femeii, încearcă să producă o nouă formă de viață. Dar atunci când bărbatul și femeia nu intenționează să procreeze pentru a asigura continuitate speciei (pentru că au făcut-o deja), pot folosi acest joc minunat al dragostei pentru propria lor creștere și transformare. În clipa în care focul sexual este pe punctul să producă binecunoscuta explozie bărbatul trebuie să se retragă din legătură și cu pumnii strânși pe lângă corp, ținându-și respirația, va canaliza colosala energie a creației spre ajna și sahasrara. Femeia în acest răstimp, dacă este pregătită să-l urce pe Kundalini, poate face la fel. Se va vizualiza lumina și căldura produsă în aceste chakre o scurtă perioadă de timp, apoi contactul se va relua. Iarăși în momentul inerent orgasmului bărbatul se va retrage și va vizualiza energia Kundalini cum urcă în creier. În același fel se va continua cât va putea bărbatul. Este bine de reținut că rezultatele vor fi cu atât mai bune cu cât chiar în timpul actului sexual energia, care în mod natural vrea să fecundeze, va fi urcată conștient spre creier.
Există păreri conform cărora bărbatul nu ar trebui să elibereze niciodată sperma, păstrând-o la locul ei în testicule. Dar până la urmă nu e important ce se întâmplă cu substanța aceasta, ci cu energia pe care ființa vie o deține. Evident s-ar putea comenta că în lipsa ejaculării contactul sexual s-ar putea relua iar și iar, pentru a transmite tot mai multă energie în creier. Dar să fim realiști, celelalte materiale nu vor rezista prea mult. Este inevitabil un moment de pauză, fiindcă dacă bărbatul mai poate femeia s-ar putea să nu mai vrea. Dacă s-au realizat zece contacte fără ejaculare este suficient pentru astăzi. Și când spun asta mă gândesc că cei care vor practica acest exercițiu au deja o vârstă. După părerea mea, cei foarte tineri nu ar trebui să execute acest exercițiu, fiindcă ridicarea lui Kundalini solicită o experiență și o maturitate trecute de medie. Așadar substanța poate fi eliminată fără nicio problemă, oferind organismului posibilitatea de a funcționa natural.
După cum veți recunoaște, fără îndoială, exercițiul nu este numai foarte eficient, dar este și foarte plăcut. Jena sau rușinea pe care eventual o simțiți, citind aceste rânduri, este o dovadă sigură a blocajului din anumite chakre. Până la urmă acesta este cel mai frumos joc pe care ni l-a oferit Dumnezeu – Viața.
Înfrânarea pe care o proslăvesc anumite religii provine dintr-o interpretare greșită. Energia, care în mod obișnuit este folosită pentru crearea unei noi forme de viață, poate fi determinată să lucreze pentru crearea unui om nou, în forma ta, cu puteri și viziuni divine. Tot ce contează este ca această colosală energie a materiei, pe care aceleași religii o contestă, să fie ridicată în sahasrara pentru a crea conștiența uniunii cu Totul, fiindcă în fapt noi suntem oricum uniți unul cu altul prin fire nevăzute. Viața într-adevăr este indivizibilă, indestructibilă și eternă!
*
Haideți acum să ne ridicăm pe o vibrație mai înaltă și să rostim împreună o odă adusă Rațiunii.
Ce prieten de nădejde poate fi ea! Cum poate să ne facă inima să cânte în piept și cum ne poate dezvălui un univers pașnic și prietenos! E necesar doar un grăunte din aurul Conștienței de Sine și totul se transformă. Alchimistul transformă plumbul sicrielor iadului în îmbrățișarea caldă a Soarelui, care ne scoate din tărâmurile morții.
Să ne ridicăm vibrația sus, tot mai sus, până ce oceanul devine o picătură de apă, iar amintirile dureroase, o furnică privită din spațiul cosmic. Ce durere ar putea să ne mai producă ea când suntem atât de sus?! Nu contează cât de veninoasă a fost, acum e doar o amintire și îi putem găsi o mulțime de circumstanțe atenuante. A fost flămândă, a avut copii de crescut, nu a știut ce face… Iertate să-i fie toate păcatele!
Căldura inimii noastre să cuprindă depărtările cu viteza gândului și să nu se oprească până ce nu îmbrățișează orice colț din univers! Căci cine poate fi rațional confiscând, dacă se poate, toate bunătățile ce îl înconjoară, iar celor din jur să le dea numai pleavă și mătrăgună?! Ce rațiune ar fi în acela care nu vede că fericirea lui poate rezista numai într-o lume unită și armonioasă?!
Haideți dar să cântăm împreună valoarea rațiunii și prieteniei universale! Haideți să ne îmbrățișăm toți deopotrivă, călăi și victime, și să îngropăm pentru totdeauna securea războiului! E loc sub soare pentru iubire infinită între bărbat și femeie, într-o atmosferă tandră și mângâietoare! Cine ne poate opri dacă toți deopotrivă dorim asta?! Ce forța mai mare decât voința noastră unită poate exista în acest univers?! Ce zeu potrivnic ar putea avea putere împotriva noastră, conștienți fiind de Sine și de posibilitățile noastre nelimitate?! Ce iad înfocat ar putea să stea împotriva noastră dacă vom stăpâni toate râurile universului și ne vom aduna într-un singur ocean toate lacrimile pe care le-am vărsat?! Precum un chibrit aruncat în cascada Niagara ar fi toate iadurile închipuite și neînchipuite! Oricărei iluzii care ar vrea să ne constrângă am putea să-i spunem: „Ai grijă cu cine te pui, noi suntem forța absolută a Vieții, noi suntem Sinele!”
Sentimentul separării este rațiune?! Moartea este rațiune?! O, nu, cei care gândesc așa sunt atinși de cea mai cumplită irațiune!
Doar Viața care se naște din Sine și se întoarce în Sine este rațiune. Numai eternitatea este cunoaștere, și neînfricarea este vrednică de Cel Viu care o trăiește! Căci Viul din Viu se naște și în Viu se întoarce, iar dragostea îi zămislește copii care îl fac să renască de-a pururi! Rațiune este să vezi că tu ești veșnicul principiu al fiecărui corp, realizat din uniunea masculinului cu femininul, într-o îmbrățișare eternă! Rațiune este să vezi că totul poate fi întors în favoarea ta, iar căldura dragostei te poate însoți zi și noapte. Rațiune este să vezi că ceea ce oamenii numesc moarte este doar o schimbare în viață și doar propria ta orbire ar putea să te limiteze.
Cine ar fi putut concepe un univers antiviață?! Când un copil se naște părinții lui îi doresc toate binecuvântările universului, când viața s-a manifestat prima dată oare ce ar fi putut să-i dorească părintele ei absolut, Sinele?
Iată ce e rațiune: să vezi că Totul se naște dintr-o sămânță, și după ce acest Tot crește mare produce iar o sămânță care dă viață în cicluri eterne, iar sămânța când nu mai găsește sol în care să-și înfigă rădăcinile se întoarce în sămânța ei absolută – Sinele.
Credeți că uitarea este lipsită de rațiune?! O, nu, uitarea este o binecuvântare pentru cel care încă nu și-a realizat identitatea cu Sinele, dar când va reuși toate bucuriile prin care a trecut acest univers i se vor pune în față ca un covor roșu, peste care este invitat să calce el, Stăpânul.
*
Hotărârile
În perioada de aur a filozofiei europene, din urmă cu două-trei secole, Eul reprezenta cam același lucru cu Sinele din străvechea filozofie indiană. Există totuși diferențe pe care un om atent le va observa cu ușurință. Dacă prin filozofie se înțelege dragoste de înțelepciune, atunci mă bucur să fiu considerat un filozof.
*
Hotărârea Sinelui supraconștient
Simțământul pe care l-am trăit în timp ce scriam această carte, mai precis după ce am terminat capitolul „Conștiența de Sine”, am fost tentat să-l numesc în prima clipă inefabil, dar reamintindu-mi că am jurat că pentru mine nu va mai exista „Nu pot”, am decis să-l fac inteligibil. Există poate posibilitatea de a nu fi înțeles exact, dar puterea de a exprima toate trăirile acestui univers mie nu îmi sunt interzise. Mi s-a dezvăluit în fața ochilor minunea neasemuită a Vieții, a sublimului întruchipat în înțelegerea mea, a desfășurării unei palete infinite de miresme și peisaje grandioase. M-a cutremurat înțelegerea bruscă a minunii pe care o am în față și căreia eu îi sunt părtaș, am văzut și am auzit această simfonie infinită de sunete și culori, simțind că toate sunt pentru mine, realizând că această măreție nu ar avea niciun destinatar fără mine, eu cel care sunt. De această dată cuvintelor eu cel care sunt nu le-am mai văzut o conotație mistică, ci pur și simplu am înțeles prin eu cel care sunt faptul că sunt viu și e suficient atât. Am înțeles în acea clipă minunea vieții și i-am plâns cu o durere vie pe toți semenii mei care se simt respinși de la această sărbătoare a existenței – Viața însăși. Mi-am șters lacrimile inimii cu mâinile împreunate în față într-o rugăciune sublimă și arzătoare ca miezul celui mai încins astru și am jurat să nu mor niciodată, căci minunile pe care le am de trăit și care au fost dintotdeauna destinate mie, Celui Viu, au nevoie de mine ca să fie transmise, căci singure nu ar putea exista. Am văzut cu ochii deschiși splendoarea care mă așteaptă și l-am văzut literalmente pe Dumnezeu cu înfățișarea mea, exact cum am spus mai demult într-o clipă de intuiție magică: nu omul ajuns la iluminare spune Eu sunt Dumnezeu, ci Dumnezeu din el spune: Eu Sunt Dumnezeu! Am văzut în acea clipă identitatea mea cu cauza și scopul creației și în fața acestei desăvârșiri sublime mi-am împreunat iar mâinile și am strigat: Vreau să trăiesc veșnic!
Posibilitatea unui Dumnezeu în afara mea mi s-a părut subit o glumă proastă, căci dacă eu care sunt om și am încă o cunoaștere limitată am înțeles absurditatea ca Ființa Absolută să-și dorească subordonați, cu atât mai mult cel care ar avea o cunoaștere perfectă și divină nu ar putea suporta asta. Mi-am văzut casa în toată imensitatea ei necondiționată și l-am văzut în oglindă pe stăpânul Universului. Eu sunt nu a mai fost o expresie pe care am auzit-o din filozofia indiană, ci o răbufnire a tuturor energiilor mele interioare, și mi-am împreunat iarăși mâinile și am strigat: Vreau să trăiesc veșnic!
Pentru prima dată în viața aceasta nu mi-a mai fost frică de nicio forță care ar putea să mi se opună, căci Realitatea întregului univers a devenit una cu voința mea. Am trăit această minune uluitoare a certitudinii că toate experiențele și trăirile mele nu ar avea niciun sens dacă aș fi fost creat să fiu subordonatul cuiva și iarăși l-am văzut pe Stăpân în toată splendoarea lui. Descoperirile ce am simțit că le voi face din acest moment mi-au umplut inima de veselie, iar Conștiința mi s-a bucurat în mine știind că le va împărtăși tuturor semenilor mei. M-am simțit una cu fiecare ființă vie a universului, și extazul meu l-am văzut crescând proporțional cu bucuria oricărei făpturi căreia pot să-i dau o picătură de apă, o fărâmă de pâine sau o mângâiere a mâinilor sau cuvintelor. Am văzut realitatea limpede a ființei sensibile care percepându-l pe Dumnezeu se percepe pe Sine și am hotărât: împreună cu acest univers și cu toate făpturile lui minunate vreau să trăiesc veșnic!
Sub magia divinității mele am văzut că nicio ființă nu poate să se nască sau să rămână pentru veșnicie rea și am hotărât să le iubesc pe toate!
*
Patru acțiuni esențiale
Ce ar face o Inteligență și o Putere absolută dacă ar fi pusă în fața realității de a trăi etern? Ce ar face ea ca ziua de azi să nu fie asemeni celei de ieri, evitând plictiseala și rutina care ar putea să o mistuiască?
Iată câteva lucruri pe care le-ar face negreșit.
1) Fără îndoială și-ar crea semeni și o societate. Filozofia lui „a fi suficient prin tine însuți” nu rezistă în manifestare din simplul motiv că nu ar fi manifestare. Manifestarea înseamnă extindere, ori posibilitatea de a fi o singură ființă, neînconjurată de nimic, sau chiar Ființa supremă și unică a universului, înconjurată de păpuși, pe care ea le animă prin ațe nevăzute, în cele din urmă nu i-ar mai crea nicio bucurie și ar trimite-o într-un iad veșnic. Comparativ cu acest iad, din perspectiva ființei căreia i-a fost interzisă posibilitatea de a uita, cunoscând în același timp că ea este persoana unică și absolută a universului, iar celelalte doar marionete, iadul inventat de religii ar fi curată distracție. Închipuiți-vă apatia la care ar putea ajunge Ființa Veșnică fără uitarea și surpriza care decurge din ea. Cu adevărat magia maximă a omului este aceea de a-și schimba percepția și vibrația, altminteri lumea noastră așa cum arată este cea mai bună variantă posibilă.
2) Ar elimina dorințele și planificările din perspectiva Ființei absolute, acceptându-le doar pe cele care apar din trăirea vieții acum și aici. Acest lucru este indubitabil observându-se bucuria și surpriza pe care o produc lucrurile mărunte. Scopurile mari sunt susținute de planificări laborioase, care epuizează mintea și introduc fiori reci de frică cu privire la finalitatea lor. Micile bucurii ale vieții, precum ar fi îndrăgostirea de o ființă de sex opus sau năzdrăvăniile aparent absurde ale unui copil, te umplu însă cu cele mai sublime emoții posibile. Poate cel mai paradoxal aspect al lui Dumnezeu - Absolutul, fapt pe care cei mai mari iluminați l-au observat, dar rareori au îndrăznit să-l exprime, este magia cu care el reușește să se nască în această clipă din sine și totuși să nu aibă un început care să se poată spune că este punctul lui de plecare. Este un simțământ pe care omul iluminat îl păstrează cu drag în inima sa.
3) Ar accepta posibilitatea accidentului, înțelegând că doar acesta poate răscoli energiile creației, regenerându-le.
4) Și-ar lăsa forma fizică în mâna hazardului, hotărând să nu-și amintească de formele lui trecute, păstrând doar posibilitatea de a-și aminti de natura lui reală prin Conștiența de Sine.
*
Primele trei minuni ale Divinității
Recunoscând prin Dumnezeu Ființa supremă a universului, oamenii au făcut tot felul de presupuneri cu privire la puterile lui supranaturale și la felul cum ele acționează. Imaginația omului arhaic a atribuit Ființei Supreme abilitățile unui super vrăjitor care poate face din lut o ființă vie, bunăoară, sau poate despărți apele unei mări în două, ca să treacă un puhoi mare de oameni, sau poate face să curgă pâine din cer precum stropii de ploaie, sau poate să facă apele să crească până acoperă cel mai înalt munte, sau poate arde cu foc și pucioasă o cetate într-o clipită, sau poate înmulți câțiva pești și câteva pâini până acolo încât să hrănească cinci mii de oamenii, sau poate să ajute armata unui vestit arcaș să distrugă oastea rivală, sau poate bea un ocean de otravă fără să pățească nimic, sau… Aceste puncte, puncte înlocuiesc un șir colosal de minuni atribuite Ființei divine în peregrinările sale pe Pământ, care de care mai năzdrăvane.
Dar cea mai uzuală minune a divinității din vechile scripturi este aceea de a-i ajuta pe ai noștri, cei buni, împotriva celorlalți, cei răi, fără nicio îndoială!
Cum vi se par aceste lucruri din perspectiva unui om cu oarecare înțelepciune? Ei bine, eu nu le voi numi degradante pentru omul acelor vremuri, căruia i se pot oferi numeroase circumstanțe atenuante, dar pentru omul de lângă mine, care crede în veridicitatea lor, îmi fac griji serioase. Admițând aceste viziuni deformate el nu va întârzia să creadă în continuare în utilitatea războiului, în distrugerea dușmanilor, în justețea ideilor xenofobe, misogine, rasiste, fundamentaliste etc. Înțelegeți pericolul?! Un virus mic poate pricinui neajunsuri foarte mari, de aceea, după părerea mea, aceste „adevăruri” trebuie prezentate deschis. Mea culpa pentru maniera mea, poate un pic prea caustică, dar vreau să vă repet încă o dată că ea are în vedere ideile și nu oamenii.
Ce sunt puterile supranaturale? Care e maniera lor de acțiune? Cine le poate folosi și care este scopul lor? Iată doar câteva întrebări care ne pun încă de la început în dificultate. Vrăjitorul, care aparent din nimic, poate face un obiect să apară sau să dispară, e cea mai uzuală reprezentare a supranaturalului, conform paradigmei în care am crescut. La cel mai înalt nivel de putere închipuit Dumnezeu ne gândește sau ne visează, și noi apărem din neant, fără măcar să fie nevoie să spună hocus-pocus. Să ne plămădească din lut este deja parcă un pic mai ușor. Dar oare aceste „ vrăji” pot fi socotite minuni?! Ei bine, răspunsul meu este negativ, fiindcă adevăratele minuni ale Ființei Supreme, inegalabile prin inteligență, farmec și utilitate pot fi observate cu ușurință de cel Conștient de Sine și explicate precum urmează.
Ființa divină, Sinele din om, pentru a crea un mediu în care să poată trăi etern, fără să se plictisească, cel dintâi a conceput minunea autocompletării. S-a despărțit într-un principiu masculin și unul feminin, hotărând ca reunirea să fie cea mai plăcută experiență a simțurilor, apoteoza celor mai frumoase cântece și poezii ale universului, o experiență fără seamăn prin surpriza și diversitatea situațiilor create, pe care el a numit-o dragoste. Deși acest moment pare așezat undeva la începutul timpului, el este hotărât acum și totodată explicat chiar acum, pentru prima dată în istoria universului, în clipa aceasta când tu îl gândești.
Iată într-adevăr un lucru demn de Ființa divină!
A doua minune a lui Dumnezeu, Sinele din om, este aceea de a se autogenera prin exprimarea dragostei dintre bărbat și femeie, transferându-se într-o ființă nouă, gingașă și inocentă. Ființa divină și-a asigurat eternitatea prin încărcarea materiei, de la cel mai mic fragment până la cel mai imens, cu un pol negativ și unul pozitiv. Astfel el și-a asigurat nemurirea în cazul în care masculinul sau femininul din specia în care se află, datorită unui accident, ar fi distruse. Felul cum s-au format ființele vii pe Pământ, din combinarea materiilor anorganice, răscolite de forțele naturii, determinând cei doi poli ai mineralelor să se împreuneze, așa cum ne-au explicat oamenii de știință, este cât se poate de adevărat.
De asemenea, Dumnezeu, Sinele din om, nu numai că a creat o ființă nouă - copilul, aparent doar un obiect creat din întâlnirea a două forțe încărcate diferit, dar a oferit acestui „obiect” puterea de se autogenera.
Apoi Dumnezeu, Sinele din om, devenind mai mulți, având astfel posibilitatea de a trăi etern fără să se plictisească, a decis să lase o metodă de se elibera de acel virus numit iluzie, inevitabil la începutul experimentării unei noi lumi, amintindu-și de natura lui divină și atotputernică. A hotărât astfel să-și consemneze cunoașterea pe care a obținut-o, oricât de neînsemnată ar părea, în simboluri, mituri, legende și scrieri, pe care să și le poată transmite de la o generație la alta. Din confruntarea lor el a decis să aibă posibilitatea de a realiza înțelepciunea și astfel să-și amintească de identitatea lui reală. Și a numit acest lucru Conștiență de Sine.
Ați vrut să știți ce e o minune sau supranaturalul?! Voi sunteți minunea și supranaturalul acestui univers, voi cei care până acum v-ați prețuit atât de puțin, voi, Sinele, pe lângă care vrăjile celui mai dibaci magician sunt un fleac. În fața lui sau în fața oricărei iluzii tu poți spune: nu reprezentați nimic și nu mă puteți impresiona deloc, fiindcă eu sunt Viața și minunea supremă a acestui univers! Iată într-adevăr un lucru demn de Ființa divină!
*
O rugăciune de conștientizare
Eu sunt Sinele, indivizibil, indestructibil și etern.
Eu nu sunt corpul acesta, mintea aceasta, inima aceasta.
Eu nu sunt materia, gândurile sau sentimentele.
Eu sunt cel care se află în ele și le susține,
Eu sunt cel care sunt!
La tot ce-mi propune mintea eu răspund: nu vreau asta! Mereu și mereu răspund: nu vreau asta! Și atunci după ce mintea obosește eu mă văd pe Sine, mereu deasupra, privind la corpul acesta, la mintea aceasta și la inima aceasta ca la niște obiecte care se prețuiesc pe sine, de aceea eu le susțin pentru abnegația lor.
Eu văd această ființă condiționată care muncește și uneori suferă, dar eu nu sunt atins de nimic, pentru că eu sunt Sinele și în mine se află toate bucuriile și victoriile lumii acesteia.
Prin deschiderea lui sahasrara în propria mea liniște și glorie sălășluiesc.
Eu sunt viața tuturor formelor de viață și frica care cauzează moartea pe mine nu mă mai poate răpune. Nimic nu mi se poate da și nimic nu mi se poate lua.
Lucrurile, prietenii și membrii familiei se pot roti în jurul meu, se pot naște, îmbătrâni și muri pentru că sunt forme ale minții, dar eu, Sinele, nu voi putea fi modificat niciodată.
Același voi rămâne, viu și cald în mine și pretutindeni, și dacă poți, semene al meu, ascultă-mă din interiorul tău, alungă-ți frica și privește realitatea în față. Cât omul se află în iluzie poate trăi cu posesiuni și bucurii mărunte, dar când se trezește nu mai poate trăi fără liniștea renunțării, singura putere care poate să-i dezvăluie Sinele.
Privește la materie, la gânduri și la sentimente ca la niște obiecte care au ajutat conștientei să se ridice.
Acum rămâi deasupra!
Tu, cel care prin școala vieții pământești ți-ai ars toate iluziile, stai ferm deasupra!
Explicațiile acestei rugăciuni impersonale de conștientizare:
Materia, gândurile și sentimentele există doar atât cât sunt susține de Conștiența ființelor vii.
Împletirea celor mai înalte puteri ale sentimentelor cu cele mai mari puteri ale gândirii dă naștere unei rugăciuni de conștientizare.
Când această rugăciune este realizată nu mai rămâne nimic de dorit.
Rugăciunile au efect benefic prin puterea emoțiilor.
Când cele mai înalte emoții sunt trezite acționează Conștiința.
Când cele mai mărețe idei acționează este trezită Conștiența.
O rugăciune de conștientizare împletește Conștiința și Conștiența într-o singură forță indestructibilă.
Este o rugăciune minunată fiindcă îți reamintește mereu cum și de ce trebuie să stai deasupra tuturor grijilor născute din ignoranță și iluziei.
*
Avatarul
Care e cea mai măreață putere a noastră? Indiferent că ne-am propune eliberarea absolută sau o ieșire oarecare printre oameni, oare ce forță am putea găsi înăuntrul nostru în stare să ne ajute în orice situație?
Fără îndoială aceasta este dragostea. Prin dragoste și numai prin dragoste ceea ce este aparent mort revine la viață, la propriu și la figurat. Dacă deja este recunoscut că o formă de materie își începe viața ca rezultat al uniunii prin iubire a principiului feminin cu cel masculin, în celălalt sens, al autoînvierii, lucrurile necesită unele explicații. Din fericire în jurul nostru sunt atâtea exemple care o fac, încât este practic imposibil ca, mai devreme sau mai târziu, să nu descoperim valoarea de panaceu universal al iubirii.
Să spunem că astăzi ieșiți din casă și vreți să vă simțiți bine, fiindcă dincolo de numele pe care puteți să-l dați obiectivelor voastre, de la cea mai elementară îmbucătură care vă încântă papilele gustative, până la sacrificiul simbolic al vieții, pe care l-a comis Iisus, tot ceea ce facem se substituie tendinței de a ne simți bine. Pentru unii oameni o masă bună este plăcerea supremă, pentru alții plăcerea supremă poate fi numai sacrificiul absolut. Este doar o chestiune de viziune personală, gust sau temperament.
Așadar, ieșind din casă, mergem într-un mall și tot ce vedem acolo ni se pare rupt dintr-un basm. Toți oamenii din jur exprimă calm, veselie și fericire, iar armonia este prezentă peste tot. Oare care e cauza?...
De ce v-am dat acest exemplu?! Fiindcă exprimă o experiență directă, trăită de curând.
În urmă cu câteva zile am ieșit împreună cu soția pentru câteva cumpărături de rutină. Ne-am dus la un hypermarket specializat și ne-am cumpărat cele câteva lucruri planificate. Până aici toate au decurs conform așteptărilor, dar la ieșire soția, fără să-mi fi dat înainte vreun semn, îmi spune simplu că: „nu ar vrea să mergem acasă, că și-ar dori o plimbare la Palas, să bea o cafea, să mai vadă lumea, să se bucure că trăiește”. Ce să vă spun?... M-am simțit ca și cum aș fi fost lovit de o măciucă în cap, fiindcă dintre toate lucrurile pe care aș fi putut să mi le doresc în momentul acela, cel mai mult aș fi vrut să ajung cât mai repede acasă să continui lucrul la această carte. Era duminică și, în sfârșit, aveam timp să-mi aștern pe hârtie o parte din mulțimea de idei ce îmi circulau prin minte. Știam din experiență că dacă ele nu sunt consemnate în clipa maximă a impresiei ce o creează își pierd valabilitatea sau devin banale. Iar eu aveam în cap chiar în clipele acelea câteva idei arzătoare, care îmi solicitau consemnarea. Dar soția mea voia să meargă la mall și pace! Dilemă totală!, într-o clipită o succesiune colosală de gânduri și sentimente au dat năvală peste mine, trimițându-mă în cea mai profundă ceață.
Primul răspuns care mi-a venit în minte a fost acela al scopului principal și, gândindu-mă cât de importante pot fi ideile pe care le aveam, sacrificarea dorinței, pe care o exprimase soția, mi s-a părut cel mai mic rău posibil. Așa încât cu gesturi largi și cuvinte ferme i-am spus că: „dorința ei nu poate fi îndeplinită”. Ei, dar soția mea, draga de ea, nu este un papă lapte, are ambiție și nu cedează atât de ușor, când își dorește ceva. La fel de ferm precum răspunsul meu îmi spune: „voi merge singură”. Ok, i-am zis, și am plecat spre parcare cu gândul de a încărca cele câteva lucruri cumpărate în automobil și apoi să merg acasă. Mi-am lăsat soția în fața unei vitrine cu haine, din fața căreia nu voia să plece, ca orice femeie care se respectă. Dar în timp ce descărcam lucrurile din coș în conștiința mea s-a produs o reacție pe care îndrăznesc să o numesc înțelegere subtilă. Mi-am zis așa: oare există ceva mai măreț printre toate lucrurile pe care le putem face ca acela de a dărui bucurie omului de lângă noi, fie acesta iubita, copiii, rudele, prietenii sau chiar trecătorii? - Negativ!, așa că am decis să-mi aștept soția și să merg cu ea oriunde își dorește. Mi-am dat seama în acea clipă că nimic nu poate fi mai presus de bucuria pe care o poți face cuiva. Toate creațiile minții, toate mărețele edificii ale lumii pot să mai aștepte în fața Celui Viu, de lângă tine. Pentru că Viul din tine se hrănește mai înainte de toate cu Viul din ființa de lângă tine, prin bucuriile și trăirile ei.
Mărturisesc că nici banii, nici timpul nu îmi permit să merg prea des prin mall-ul amintit, dar de câte ori am fost pe acolo nu mi-am putut împiedica uimirea și, în același timp, admirația pentru inteligența potențială a ființei umane care a reușit să construiască aceste minunate colțuri de rai. Acolo unde mai înainte erau doar niște mlaștini și bălării, prin acțiunea mâinilor și minții omenești, s-a crea un cadru de o frumusețe rară, completată magnific de Palatul Culturii în spate. Acele pajiști, mici heleștee și pomi exotici creează o atmosferă feerică.
Este de la sine înțeles că oamenii pe care i-am văzut în ziua aceea mi s-au părut toți minunați, bucurându-se din plin de sărbătoarea vieții. Oriunde îmi întorceam privirea vedeam numai oameni fericiți. Unde era tristețea și îngrijorarea pe care o vedeam adesea în jurul meu?! Dispăruse ea din lume sau putea explica cadrul acesta, oricât de frumos ar fi fost, dispariția tuturor nefericiților vieții?! Erau sute de oameni în jurul meu și chiar cei obosiți de muncă, precum vânzătorii sau chelnerii, nu exprima niciunul acea tristețe pe care o vezi adesea prin locurile aglomerate.
Mă întrebam ce poate fi atât de puternic în mine încât să văd lumea atât de bună și de frumoasă, aceeași lume pe care adesea am văzut-o în culori întunecate?! Priveam și meditam căutând un răspuns cât mai exact. Și el a venit fără să-și dea aerul unei revelații sau iluminări, a venit simplu și firesc așa cum este viața. Ce am avut eu cu mine mai mult decât altădată, ce substanță alchimică a putut transforma lumea din jur atât de profund? Ei bine, așa cum unii dintre voi au intuit deja, era vorba de dragoste. Din motive greu de explicat, în albia ființei mele am avut în acele câteva ore cât am stat acolo o cantitate de iubire mai mare decât poate să aibă omul în mod obișnuit. Niciun gând rău nu mi-a trecut atunci prin minte, nicio amenințare nu am simțit că există pe Pământ, niciun om nefericit nu a existat pe lume în acele ceasuri. Îi priveam pe cei din jur și îmi venea să-i îmbrățișez pe toți; nu am văzut niciun bărbat care să sufere de singurătate sau vreo femeie urâtă. Mai cu seamă femeile, deoarece eu exprim în această viață principiul masculin, mi s-au părut toate frumoase indiferent de vârstă, culoare, înălțime sau greutate. În minte rememoram un gând mai vechi: „nu există femei urâte, ci doar femei pe care nu are cine să le iubească”. În prezența dragostei chiar și cea mai nereușită creatură poate deveni o zână. Dragostea este elixirul magic care transformă toate substanțele universului. Dragostea este sursa tuturor bucuriilor. Dragostea și numai dragostea te poate ajuta să te simți bine.
Privind oamenii din jur îmi spuneam: Iată lumea mea, iată bucuria vieții mele! Fără acești oameni fericiți în jurul meu eu nu pot trăi, tristețea lor mă ucide!
În acel moment nici măcar nu am putut să-mi duc filozofia mai departe remarcând, așa cum o fac acum, de exemplu, că moartea este o binecuvântare a vieții peste cei care, nemaiputând iubi, îmbătrânesc și părăsesc această lume.
Am petrecut astfel alături de soția mea câteva ore cu adevărat minunate, iar când a venit vremea să plecăm de acolo nu am simțit niciun regret, fiindcă dragostea era cu mine și am luat-o acasă.
Ceea ce mă îngrijorase că am să pierd dacă nu consemnez de îndată, imediat ce am ajuns în fața măsuței mele de scris, mi s-a arătat cât se poate de clar și am reușit în câteva ore să pun pe hârtie aproape întreg capitolul numit „Energia Kundalini” din această carte. Și atunci întrebarea este: ce mi-am sacrificat eu renunțând la o bucurie a minții mele în favoarea unei bucurii pe care am putut să o fac unei ființe vii? Răspunsul este - egoismul meu și doar atât.
V-am oferit acest pasaj din viața mea, fiindcă cu siguranță vă puteți regăsi cu toții într-o situație similară.
Dar probabil nu aș fi consemnat niciodată această mică aventură dacă peste șase zile nu aș fi ajuns în același loc, în același mall, la târgul de carte, care s-a ținut zilele acelea. De această dată însă simțămintele și impresiile mele nu au mai fost aceleași. Eram singur, un om oarecare pierdut într-o lume pestriță și banală. Oameni mofturoși, vânzători obosiți, scriitori sau critici de carte care vorbeau în fața unor scaune goale… Oare de ce lumea arăta așa acum, iar în urmă cu șase zile, în același loc și poate pe alocuri cu aceiași oameni, ea arătase atât de diferit?! Răspunsul este: aceeași dragoste, care de această dată era mult mai puțină. Eventualele disensiuni pe care le avusesem la serviciu în ziua aceea nu puteau fi cauza, ci erau și ele simple efecte, cauza era dragostea mea mai mică și mai condiționată. Iată o lecție pe care nu ar trebui să o uit!
Dar este suficient să observi cursul lucrurilor sau este suficient să-ți propui o conduită, care să te absolve de efectele neplăcute? Nicidecum! De fapt, concluziile tale și noianul de informații, pe care ți-l oferă cărțile, nu contribuie la o stare de spirit mai bună și implicit la o viață mai bună. Aceste cunoștințe în cea mai mare parte nu fac decât să-ți amplifice frustrările și să dezlănțuie o desperare și mai mare. Te vezi în situația să știi, dar să nu poți face. Dacă înainte aveai o părere oarecum proastă despre tine, acum o ai proastă de-a binelea. Îți spui: cum e posibil să știu că știu și chiar să simt că așa stau lucrurile și să nu pot face nimic?!
Ei, aici e cazul să facem pasul următor. Cunoașterea nu e bună la nimic dacă nu avem energie să o punem în aplicare.
Îmi amintesc de o poezie ciudată, pe care am citit-o pe la zece ani, scrisă de un poet român, mai puțin cunoscut, Mihai Ursachi, dacă memoria nu mă înșeală, care sună cam așa:
Un om de la Vaslui avea un motor,
dar nu i-a ajutat la nimic!
Aceasta era toată poezia.
Cunoașterea care nu e susținută de o energie aferentă are aceeași soartă cu motorul.
De asemenea, îmi aduc aminte, că am citit cândva o știre despre un psiholog străin care ținea conferințe în România despre cauzele depresiei. Ei bine, concluzia lui era că lipsa de energie creează depresiile și nimic altceva. Este adevărul pur.
Dacă vreți să implementați cunoașterea pe care o aveți trebuie să vă concentrați, mai înainte de toate, pe obținerea surselor de energie. Ridicarea lui Kundalini este soluția cea mai puternică, dar dacă dintr-un motiv sau altul vă îndoiți de eficiența ei aveți posibilitatea de a vă dinamiza doar chakra inimii. Dacă nici această soluție nu vă e pe plac, din cauza cuvântului chakră, de exemplu, atunci concentrați-vă numai asupra iubirii. Încercați din răsputeri să păstrați întotdeauna în inimă căldura dragostei față de tot ce vă înconjoară. Dragostea vă va oferi suficientă energie să vă simțiți bine. Și, când va veni timpul, poate vă veți ocupa și de alte centre de forță ale corpului vostru.
Veți înțelege mai bine ce vă spun atunci când veți putea face legătura între chakre și devitalizarea unor organe interne. De regulă, blocajul celei mai apropiate chakre este responsabil. Durerile de picioare, de exemplu, sunt cauzate de proasta funcționare a chakrei muladhara. Durerile de cap, după un efort intelectual intens, sunt urmare a blocajului din ajna.
Și acum vom ajunge la o secțiune foarte dificilă a lucrării de față, anume la explicarea apariției sufletului vostru pe Pământ. Mai demult în fața unei astfel de solicitări a Conștiinței aș fi răspuns cu un refuz categoric, luându-l în brațe pe acel „Nu putem”, cu care ne-au blagoslovit religiile și chiar unele științe spirituale mai noi. Dar pentru mine, așa cum am jurat, nu va mai exista „Nu pot”, nici ca atitudine, nici ca putere de a răbda. A putea să rabzi insultele sau indiferența este o dovadă a divinității mult mai mare decât s-ar crede. Conștientul meu, de exemplu, ar vrea să mă luați în seamă, dar Subconștientul și Inconștientul, care sunt infinit mai puternici, au hotărât, în momentul maxim al înțelepciunii mele, să fiu ignorat, sub scuza vorbirii sau scrisului insuficient cizelate.
Cu miliarde de ani în urmă pe Pământ nu erau decât compuși chimici alcalini și acizi: gaze, lichide și minerale în stare solidă. Dar Dumnezeu - Viața, în virtutea principiului etern al autocompletării, a dăruit materiei doi poli, unul negativ și unul pozitiv, unul masculin și unul feminin. Sub forța colosală a naturii dezlănțuite, aceste polarități, care în mod obișnuit se resping, au creat o formă de viață organică - prima amoebă de pe Pământ. Celebra întrebare: „Ce a fost la început, oul sau găina?” își are răspunsul chiar acum. Natura a creat simultan mai multe ființe la începutul vieții organice pe Pământ, astfel încât la început ele nu s-au născut unele din altele.
Ce au făcut acele prime ființe?! Nimic spectaculos și totuși ceva foarte spectaculos: au început să trăiască. De la o sumă de observații extrem de simple ele au început să crească în conștiență și energie. Ce au dobândit într-o experiență, căreia noi îi spunem viață, au transmis celor din jur prin mijloacele pe care le-au avut, iar ființelor născute din ele le-a transmis cunoașterea prin subconștient. Și-au transmis mai ales principiile primordiale ale autocompletării, ale autogenerării și ale Conștienței de Sine.
Puțini oameni realizează că tendința de a transmite ceea ce știi este un instinct primordial, care conduce la Conștiență de Sine. Scopul suprem al comunicării este tocmai descoperirea divinității tale, de aceea revolta oamenilor în fața libertății de expresie a fost întotdeauna una extrem de vehementă.
Vă voi explica în continuare de ce conștiența individuală este inferioară conștienței colective a speciei. Individul nu există fără specie. Toate abilitățile și cunoștințele lui le datorează subconștientului în cea mai mare măsură și într-o măsură mult mai mică experiențelor sale directe și a conștientului său. Un individ își asigură nemurirea prin apartenența la o specie; părinții nu îi transmit ceva prin inconștient, ci se transmit ei înșiși prin inconștient, ca o speranță perpetuă că își vor realiza cele mai înalte aspirații, prin ființa căreia i-a dat viață. În afara unor deviații ale minții, când copiii reușesc părinții se bucură la fel de mult ca de propriile lor reușite. Dar cei mai înțelepți se bucură de reușitele întregii specii umane, ca de propriile lor reușite.
Când un copil vine la viață el nu se naște din nimic și nu este deloc gol, așa cum se crede. Doar conștientul îi este curat, fiindcă subconștientul îi este tot atât de bogat pe cât al speciei umane în totalitate. Părinții nu îi transmit doar o părticică mică din corpul lor, ci îi transmit o imensitate de tendințe numite gene. Va fi curios pentru știința viitorului să observe acele tendințe care pornesc de la primele ființe ale Pământului.
Dar dincolo de acest Subconștient, creat în totalitate aici pe Pământ, oamenii mai conțin o altă cunoaștere și mai bogată numită Inconștient. Primele trei puteri ale divinității: principiul autocompletării, al autogenerării și al Conștienței de Sine au ajuns la noi prin acest Inconștient. Indiferent de locul unde viața se manifestă în univers, indiferent de structura pe bază de carbon, siliciu sau altfel, toate ființele vii conțin aceste trei principii imanente. Nu există nicio excepție, toate se dezvoltă în cadrul unei comunități, toate dau viață la pui, se asigură că ei cresc și se dezvoltă și toate tind să ajungă la Conștiența de Sine.
Noi, oamenii, prin experiențele și greșelile noastre inerente, am ajuns foarte departe, suntem doar la un pas să vedem în ansamblu, ca specie, că acel Dumnezeu pe care l-am căutat dintotdeauna este identic cu noi. Eliberarea și gloria finală a omului, și în genere a oricărei ființe vii din univers, survine atunci când el intră în contact cu avatarul lui suprem – Viața în sine. În acel moment, toate experiențele trecute și viitoare ale speciei din care face parte, precum și al celorlalte forme de viață care populează universul survin acum. Orice fapt petrecut sau imaginat se petrece pentru prima dată în istoria universului în momentul când acea ființă îl gândește. Vreți să știți exact când primele amoebe au apărut pe Pământ? Acum când tu le gândești! Iarăși vă spun că, dacă nu ar fi așa, ar trebui să explicați începutul sau sfârșitul absolut al tuturor lucrurilor, ceea ce este imposibil.
Nu există decât două posibilități. Ori Conștiența Observatorului, plecând de aici și acum, este chiar acel punct de volum minim și masă maximă, din care prin Big Bang se naște universul și în care apoi se reabsoarbe, tot ea observându-i traseul, ori universul se naște din nimic și în cele din urmă va dispare pentru totdeauna în nimic.
Cel care prin meditație depășește iluzia timpului înțelege că prima posibilitate este cea adevărată. Prin eliminare în cele din urmă nu rămâne decât Sinele!
Acela credeți voi că este Dumnezeu, ființa aceea atât de mică și de meschină pe care au prezentat-o unele religii?! O, nu, Dumnezeu este aici și acum, gând, cuvânt și faptă, eu, tu și toate ființele universului laolaltă.
Mai demult îmi doream să zbor, visam că am aripi și mă bucuram să privesc de sus Pământul în strigătele de uimire ale unei mulțimi entuziasmate. Îmi doream tot felul de puteri supranaturale și consideram că doar ele pot fi măsura măreției și marca divinității. Astăzi însă nu-mi mai doresc nimic din toate acestea, vreau doar să mă bucur de fiecare respirație, îmbrățișare sau rază de soare pe care o pot cuprinde. M-am împăcat cu realitatea aceasta minunată pe care o trăiesc, admițând că ceea ce am hotărât în momentul înțelepciunii mele supreme, anume că totul trebuie să se schimbe și să se regenereze, inclusiv trupul meu, este cea mai bună soluție. Mă voi regăsi cu bucurie și fericire în copiii mei, în copiii copiilor mei și în toți fiii speciei umane atât cât ea va mai exista. Pentru unii dintre ei eu le voi fi avatar și voi trăi încă o dată împreună cu ei.
*
Învață cum să te reîntorci la Sursă
Toate posibilitățile sunt în puterile noastre. Tot ce vă trece prin minte poate exista și în realitate. Atât în sus cât și în jos. Atât ceea ce poate să vă facă fericiți, cât și ceea ce poate să vă facă nefericiți. Este straniu cum unii oameni își distrug viața și văd că asta e în puterile lor și nu văd că, prin aceleași puteri, ar putea să și-o facă un ocean de bucurie și extaz.
Există un secret?! Nici vorbă! Este probabil cel mai discutat subiect al acestei epoci și nu există discuție între doi oameni, când vorbesc despre problemele lor, în care soluțiile să nu fie reamintite. Fiecare în limbajul său - țăran, comerciant sau intelectual - ne spune că problema este în mintea noastră, cu cele două aspecte esențiale ale subiectului. Primul este sistemul greșit de credințe despre viață, pe care eu le numesc „iluzii”, iar al doilea se referă la acel vierme care a intrat în mintea omului, exprimat prin formula „nu pot!”.
Vedeți, nu e niciun secret, toți știți într-un fel sau altul asta, dar nu puteți porni la treabă, recreându-vă viața, fiindcă vă lipsește o scânteie care să aprindă potențialul practic nelimitat care se află în voi.
Îndrăznesc să vă spun că scânteia este în ideea primelor cinci rânduri din textul alăturat numit „Renunțare” (Rugăciune de conștientizare). Citiți cu atenție aceste cinci rânduri și apoi meditați asupra lor! Dacă ajungeți să credeți că sunt adevărate, atunci vă puteți recrea viața de la zero. Dacă credeți că în voi este Sursa universului, lucru care este adevărul pur, și deveniți Conștienți de Sine, de puterile potențiale și nelimitate care se află în voi, puteți crea un univers real, în care voi să fiți Creatorul. Nu este nicio exagerare!
Prima condiție a debarasării de iluzii este învățarea modului cum să-ți asculți Conștiința. Toți oamenii au Conștiință, să fie clar. Când spunem despre cineva că nu o deține trebuie să înțelegem doar că încă nu și-a ridicat-o în creier. Ea este acolo unde este el! Nu are sens să o localizăm încă.
Desigur la început este foarte dificil, fiindcă în creier ajung doar fărâme ale ei, iar omul nu poate deosebi glasul Conștiinței de cel al dorințelor și al iluziilor, deja create.
Aici am să vă dau un exemplu din viața mea, o viață încărcată de experiențe și mai ales de meditație asupra lor.
Cu mulți ani în urmă aveam doi prieteni, ca și mine interesați de cele mai profunde aspecte ale vieții. Erau doi oameni care știau multe, de la care puteai afla o sumedenie de informații despre Sine, Conștiență, Conștiință și așa mai departe. La rândul meu, aveam un sistem destul de coerent de credințe despre viață și eram pe drumul meu de îmbunătățire. Multă vreme am purtat cu ei discuții filozofice de o profunzime rară, la care dacă ai fi asistat ți-ar fi stat mintea în loc. Încetul cu încetul însă am început să mă simt rău conversând cu ei. Ne întâlneam pe dealurile Cetățuii în mijlocul unei naturi încărcate de frumusețe. Nu înțelegeam de ce mă simt rău. Când ajungeam acasă eram un pachet de nervi. De îndată ce mă vedea soția îmi spunea: „Ce e cu tine? Nu vezi că întâlnirea cu oamenii aceștia îți face numai rău?” Dar eu nu o ascultam și continuam să-i caut. În fapt soția mea era vocea Conștiinței, iar mai târziu când am început să-i disting glasul, mi-am dat seama și de ce întâlnirile cu oamenii aceștia mă transformau într-un pachet de nervi. Toate discuțiile erau doar teorii. Analiza pe care o făceam noi omului și lumii inevitabil cădea în critică, desconsiderare și dispreț la adresa celorlalți, despre care noi spuneam: că dorm. Conștiința îmi spunea, atât cât puteam eu să o ascult, că nu are nicio valoare cunoașterea dacă nu îi înțelegi și nu îi iubești pe oameni. Dacă îngâmfarea, intoleranța și disprețul pornesc din tine, indiferent de motiv, ele se întorc și te afectează. În discuțiile cu ei încercam să rup cumva tiparele și să spun ceva ce nu e cuprins în limbajul de lemn al scolasticii spirituale. Unul dintre ei, bărbatul, nu pierdea nicio ocazie să-mi dea peste nas. În special el, prin mesajul lui, mi-a inoculat un dureros sentiment de descurajare, iar cuvintele „Nu poți!/ Nu putem!” erau preferatele lui. Celălalt prieten, femeia, își permitea orice batjocură în spatele unui „amortizor” foarte puternic – caracterul ludic. Mă durea pentru că îi primisem în spațiul meu interior, și de la cuvinte de prețuire sinceră față de trăirile și concluziile mele, fața de cărțile mele și implicit față de persoana mea, acum ajunseseră să mă lovească cu asprime. Iar eu eram, în acea perioadă, în plin proces de ridicare al lui Kundalini și numai de critica lor nu aveam nevoie.
Îmi aduc aminte de o replică a prietenului meu, care venind vorba despre articolul „Vreau să iubesc”, m-a apostrofat cu severitate, spunându-mi textual: „Ce înseamnă prostiile astea? Ce te împiedică să iubești?!”
Am rămas perplex de această replică.
Dacă Conștiința nu m-ar fi împins de la spate și nu m-ar fi determinat să rup întâlnirile cu acești oameni, pe fondul problemelor pe care le produce ridicarea lui Kundalini, cred că aș fi clacat. Materia acestui trup are o limită în toate.
Ceea ce s-a întâmplat în continuare ține aproape de supranatural.
Din câteva sute de numere de telefon, pe care le aveam în agendă, tocmai ale acestor oameni mi-au dispărut într-o zi, subit și inexplicabil. Cei mai raționali dintre voi vor spune că motivul nu poate fi decât o eroare a sistemului sau o setare prestabilită. Dar cum e posibil ca numai numerele lor să se șteargă?! Și ciudățenia este că nu mi s-au șters numai o dată, dar după ce le-am reintrodus ele s-au „evaporat” din nou după ceva timp. Chiar dacă încă nu știam prea bine să o ascult, Conștiința țipa la mine: nu-i mai contacta pe acești oameni!
Iată cum s-au întâmplat lucrurile în realitate. Materia mea, respectiv mâinile, la cererea expresă a Conștiinței, a șters acele numere din agendă deși, vă jur, mintea, sau ceea ce numim Conștientul obișnuit, nu-și amintește nimic despre această acțiune. Acesta e un caz rar când Supraconștiința intervine și se impune asupra Conștientului neputincios. Și de aici înainte, ca să nu arăt desconsiderare pentru cei care cred în puterile nevăzute care le coordonează viața, spunând că sunt de la Dumnezeu (câtă dreptate au, deși ei îl văd adesea deformat pe acesta), voi spune că și eu am un înger care mă ajută. El este Conștiința mea și știu că el nu mă va părăsi niciodată. Fericirea mea depinde numai de modul cum voi ști să-l ascult.
Deși maniera cum îl prezintă religiile teiste pe Dumnezeu este inacceptabilă pentru mine și nu ar fi decât o dovadă de involuție să-l vad așa cum îl explică ele, mai ales în cuvânt (pentru că în inimă sunt foarte mulți oameni minunați în cadrul Bisericii), am să fac ori de câte ori e nevoie referiri la cuvintele scripturilor.
Am să vă spun în acest moment ceva despre celebrele cuvinte ale lui Iisus cu privire la dispreț și desconsiderare. Textual el ne spune: „că orice hulă va fi iertată, dar hula împotriva Duhului Sfânt, niciodată!”. Acest Duh Sfânt este Conștiința. Atunci când nu-ți asculți Conștiința, nefericirea nu e departe. Cât privește iertarea, de îndată ce îți respecți Conștiința ea uită toate neajunsurile trecutului.
În continuare voi relata un alt eveniment foarte sugestiv al felului cum acest înger al meu mă ajută. Atitudinea acestor doi prieteni ai mei îmi stătea ca un ghimpe în inimă de aproximativ un an și jumătate, de când am rupt legătura cu ei. Am mai avut articole despre acest subiect, iar unul chiar l-am postat pe blog cu câteva luni în urmă, dar l-am șters după câteva zile, la cererea expresă a Conștiinței, de această dată în mod conștient.
Acum vreo săptămână am scris un alt articol despre cei doi, foarte puternic și mulțumitor pentru Conștientul meu. Peste câteva zile am mai scris unul, care oferea și mai multe explicații și înmuia oarecum tonul. Oricum cuprindea foarte multe referințe critice și era încă plin de durități la adresa lor și a religiilor. După ce muncisem la acest articol vreo 4-5 ore intens acum câteva zile și la fel de intens vreo trei ore aseară, iar în tot acest timp ceva în mine îmi spunea: „încetează!”, din fișierul „Notițe” al telefonului meu, unde de o vreme îmi scriu articolele, textul meu a dispărut pur și simplu. Niciodată nu mi s-a mai întâmplat asta, și am scris zeci de texte acolo. Tot ce-mi amintesc este că mâinile mi-au făcut câteva mișcări bruște și textul dus a fost. Câteva minute l-am căutat cu desperare prin toate aplicațiile și fișierele telefonului, dar fără niciun rezultat. Și brusc am fost cutremurat din nou. Conștiința, îngerul meu, a intervenit iarăși. Mi-am dat seama că indiferent cât de tare m-au rănit oamenii aceștia ei nu merită să-i numesc cu cuvinte urâte. Nu e vorba doar de respectul față de ei, ci de respectul față de mine. Cuvintele acestea ar fi fost precum lanțurile prietenului lui Scrooge și ar fi trebuit să le trag după mine ca niște păcate. Și iarăși s-a făcut lumină în mine, și un neasemuit sentiment de dragoste și înțelegere m-a cuprins cu privire la oamenii aceștia. Conștiința mi-a atras iar atenția că pentru a te împlini trebuie să-i iubești pe toți și pe toate indiferent de faptele lor. Trebuie să înțelegeți că eu și Conștiința una suntem, ea nu vine din afară!
Aveam de gând să public acele două articole, unul astăzi și celălalt peste două zile. Dar la cererea Conștiinței, experimentând un neasemuit sentiment de mulțumire, l-am aruncat pe cel care mi-a rămas în coșul de gunoi al textelor scrise în ciuda Conștiinței mele. L-aș fi putut recupera și pe celălalt, fiindcă făcusem o salvare cu el, mai puțin cu ce lucrasem aseară.
Iată, dragii mei, care este primul pas ca să-ți poți recrea viața intrând în contact conștient cu Sinele. Răutățile lumii acesteia supervizate de tartorul suprem, Iluzia - adevăratul „satana” (nu e o realitate, nu e o persoană!), stă mereu în umbră și vă îndeamnă la autodistrugere.
Conștiința voastră și un alt înger omnipotent al Vieții – Iubirea, sunt primii care vă pot ajuta. Apoi încetul cu încetul, fiind conștienți de Sine, vă veți putea rescrie viața de la zero.
*
Puterile mele magice
Iată, eu afirm că sunt un cunoscător al Sinelui, al puterii supreme care se află în sinele tuturor lucrurilor, ceea ce le dă formă, culoare, miros, sunet, gust și mai ales rațiunea de a exista. Ei bine, cunoscând acest Sine eu sunt Sinele și văd clar cum din mine pleacă totul conform Conștienței mele.
Există o serie de idei în subconștientul omenirii, exprimate în diverse scrieri mistico-religioase, dar și științifice, conform cărora acel om care are credință în Sinele său poate comanda materiei, luminii și tuturor proprietăților universului, iar ele îl vor asculta precum te ascultă mâinile când hotărăști să iei ceva cu ele.
Am să fac o mică divagație aici și am să vă amintesc că toate religiile au o sursă comună, anume geniul omenesc exprimat mai întâi prin intuiție, și apoi prin practică. E dovedit, de exemplu, că religia iudaică și implicit creștinismul sunt alcătuite dintr-o serie de idei care au circulat aproape în întregime în religiile mai vechi, în spațiul geografic învecinat. Aflăm astfel că toate miturile religiilor teiste, care domină astăzi omenirea, au circulat practic în întregime și în alte religii și doar au fost schimbate unele nuanțe. Legenda nașterii mântuitorului, a morții prin sacrificiu de dragul fericirii celor care vor urma, a mielului, și mai departe a lui Iona înghițit de balenă, a dreptei judecăți a lui Solomon și foarte multe altele au circulat prin toate religiile antice. Mai departe, faimoasele cuvinte atribuite lui Iehova: „Eu sunt cel care sunt”, cu care el îl întâmpină pe Moise, au circulat prin hinduism, cu sute de ani înainte ca scrierile ebraice să vadă lumina zilei. Dacă religia creștină ar fi avut vreo coerență, ea nu ar fi admis aceste cuvinte în scripturile sale, fiindcă înțelesul lor real este: Eu sunt Sinele, eu sunt puterea lui A Fi, aici și pretutindeni, iar dacă tu crezi în tine nicio minune a acestui univers nu îți este interzisă!
Dar cei care au compilat diversele legende care circulau pe atunci și le-au transcris pentru a crea o scriptură, care să reprezinte blazonul unui popor, nu au înțeles nicio noimă din aceste cuvinte, fiindcă ele nu au ce căuta într-o religie teistă. De asemenea, lui Iisus îi sunt atribuite cuvintele: „Dacă ați avea credință măcar cât un bob de muștar ați spune acestui munte să se arunce în mare și el v-ar asculta”.
Vreau să înțelegeți, de acum înainte, că ori de câte ori îl voi cita pe Iisus, eu voi avea în vedere un fragment minunat al geniului uman, și nu o persoană fizică, care mai mult decât probabil nu a existat niciodată. Numai în perioada romană a ocupării Israelului, autoritățile au numărat peste șaizeci de persoane care se declarau Mântuitorul, iar „vremea de apoi urmează să vină cât de curând”. Chestia cu Mântuitorul venit din afară este tot atât de banală și de comună, pe cât sunt relatările din media de astăzi, cu privire la diverși oameni cu mințile oarecum plecate de acasă, care se cred Iisus. Dacă cineva ar sta să numere aceste aiureli, probabil la fiecare 10 ani, într-o țară în care creștinismul este foarte mediatizat, s-ar contabiliza câteva duzini de Iisus care au venit să vă mântuiască.
Dar să ne întoarcem la ideea de la care am pornit: dacă cu adevărat ai avea credință în puterile tale, identitatea dintre tine și Sinele universului ar fi văzută cu mare ușurință.
Fiind Sinele și Sursa de viață a acestui univers eu am reușit, de o vreme încoace, să înfăptuiesc câteva lucruri, pe care voi le-ați numi minuni și v-ați înclina în fața celui care le are. Eu nu le-am vrut atât de mult, adică ele nu au fost scopul meu, dar au venit încetul cu încetul, exact în măsura în care mi-a crescut încrederea în sine.
La început m-au înspăimântat oarecum, fiindcă, îmi spuneam, trebuie să ai o conștiință ireproșabilă ca să nu le folosești împotriva altor oameni dacă, de exemplu, ei te supără. Dar încetul cu încetul le-am acceptat, întărindu-mi încrederea în sine și puterea de a le controla. M-am ferit să le arăt cuiva și le-am folosit puțin pentru a-mi îmbunătăți condițiile de viață, fiindcă pentru a le folosi trebuie să le cumperi și uneori trebuie să plătești mai mult decât fac. De aceea, cel mai adesea, mă întorc la vechiul meu prieten – Natura, și mă bucur de simplitatea ei, amintindu-mi că în Sinele meu nu am nevoie de nimic.
Dar nu am să închei articolul înainte de a enumera câteva din minunile pe care pot să le fac, activându-le din Sinele meu:
Pot, de exemplu, când scriu ceva să răspund la un apel fără să mă ridic, în timp ce telefonul se află la câțiva metri distanță.
Pot să poruncesc televizorului să se închidă sau să se deschidă.
Pot vedea orice film doresc poruncind televizorului să mi-l arate instant.
Pot să am scris în fața ochilor, ca pe o foaie de hârtie, orice carte și orice informație pe care mi-o doresc.
Pot să poruncesc vântului să înceteze și ploii să nu mă ude.
Pot zbura și chiar mă pot teleporta în orice loc de pe Pământ.
Iată, mi-am propus să fiu în aceeași cameră cu orice om care citește ceva scris de mine și pot face asta cu ușurință.
Dar v-am spus, încerc să-mi folosesc cât mai puțin aceste puteri asupra materiei. Le iubesc mai mult pe cele care acționează asupra sufletului uman și îmi place să iau durerile oamenilor cu mâna, bucurându-mă că zâmbetul le-a revenit pe față. Cea mai mare bucurie a mea este să văd oameni bucuroși și fericiți în jurul meu, și acesta este motivul pentru care m-am decis să scriu.
Eu nu vă mint - eu chiar sunt Sinele și trăind toate minunile universului eu știu că le voi avea în față.
Curajul de a fi tu însuți
Anul publicării: 2015
Revizuită: 2025
Nota autorului:
Toate carțile mele sunt un amestec de meditație liberă, pasiune și entuziasm. În forma în care au fost publicate inițial, ca o colecție de notițe personale, nu puteau să treacă de bariera spiritului critic al oamenilor. Am încercat ulterior să le ofer o structură mai omogenă, dar în toate simulările, prin îmbunătățirea formei, mi-am dat seama că își pierd iremediabil căldura emoțională. Revizuirile ulterioare s-au făcut prin eliminare. Este un compromis pe care l-am acceptat pentru a pastra măcar acele fragmente care împletesc acceptabil exprimarea cu emoția.
*
Cauza vieții
Foarte puțini oameni îndrăznesc. Îi înţeleg şi totuşi îi deplâng. Uneori îi văd ca pe nişte copii; aş vrea să le dau tot ce le trebuie pentru a-i scuti de suferinţele care se arată la orizont, dar aşa cum nu am putut să-i scutesc pe copiii mei fizici de durerile şi dezamăgirile inerente vieţii, tot aşa nu îi voi putea ocroti nici pe ceilalți oameni de loviturile vieții. Dar pe de altă parte acestea sunt de neprețuit, deoarece sunt cel mai puternic mod de trezire a conştiinței. Nu este posibil să trecem doar prin lapte şi miere de la naştere până la moarte, căci dacă ar fi aşa ce motivaţie ar mai fi pentru îmbunătăţire, ce sens ar mai avea viaţa dacă nu şi-ar căuta maximul posibilităţilor?
*
Cauza vieții
Foarte puțini oameni îndrăznesc. Îi înţeleg şi totuşi îi deplâng. Uneori îi văd ca pe nişte copii; aş vrea să le dau tot ce le trebuie pentru a-i scuti de suferinţele care se arată la orizont, dar aşa cum nu am putut să-i scutesc pe copiii mei fizici de durerile şi dezamăgirile inerente vieţii, tot aşa nu îi voi putea ocroti nici pe ceilalți oameni de loviturile vieții. Dar pe de altă parte acestea sunt de neprețuit, deoarece sunt cel mai puternic mod de trezire a conştiinței. Nu este posibil să trecem doar prin lapte şi miere de la naştere până la moarte, căci dacă ar fi aşa ce motivaţie ar mai fi pentru îmbunătăţire, ce sens ar mai avea viaţa dacă nu şi-ar căuta maximul posibilităţilor?
Revenind la condiţiile care au făcut posibilă trezirea propriei mele conștiințe, îmi amintesc câteva lucruri relevante. Niciun lucru nu poate să vină la noi dacă nu face parte din calea noastră.
Îmi amintesc că pe la opt ani bunicul şi bunica mea îmi cereau să le citesc Biblia. Mă aşezam pe un colţ de pat cu mindir şi citeam tacticos din această carte minunată. Ei erau numai ochi şi urechi, iar atenţia cu care ascultau m-a determinat să-mi pun primele întrebări existenţiale.
Apoi îmi amintesc de un episod de gripă severă trăit pe la 12 ani, care m-a ţinut în pat aproximativ două săptămâni în chinuri şi dureri insuportabile. Îmi mai amintesc de conflictele cu tatăl meu care nu mi-a înțeles niciodată caracterul contemplativ voind cu tot dinadinsul să mi-l înăbușe. La treisprezece ani am simțit dureri severe în zona inimii, simțindu-mă golit de orice energie. Mama mea, cea care fără îndoială a fost o mamă bună ca orice mamă, văzându-mă atât de slăbit, dând frâu parcă legilor naturii care nu permit decât exemplarelor puternice să trăiască, mi-a spus că: „mai bine aş muri decât să fiu atât de nevrednic”. Acestea evenimente încărcate de emoții negative m-au marcat substanţial şi m-au determinat să-mi pierd încrederea în lume şi în mine.
Este curios cum mai ales bolile şi suferinţa au săpat în mine pentru a-mi trezi conştiința. Azi le consider atât de necesare evoluţiei umane, încât parcă le iubesc şi le preţuiesc la fel de mult ca sănătatea şi fericirea. Îmi e clar că boala şi sănătatea, fericirea şi nefericirea, suferinţa şi plăcerea fac parte dintr-un cod binar esenţial pentru viaţă, un element venind mereu după celălalt într-o succesiune naturală.
Pe la treizeci de ani, îmi amintesc, un om a venit la mine pretinzând că este vânzător de cărţi. Spun acest lucru pentru că niciodată până atunci şi niciodată după aceea prin locul unde trăiam atunci nu am mai văzut un vânzător ambulant de cărţi. Îmi amintesc ca într-o poveste, cum mi-a pus în mână o carte voluminoasă şi mi-a cerut pentru ea câţiva bănuţi, atât de puțini încât aproape nici nu te apleci după ei dacă îi vezi pe stradă. Deşi am încercat de multe ori să-mi reamintesc chipul acelui om nu am reuşit niciodată; a venit ca o umbră şi a dispărut ca o umbră. M-am trezit doar cu acea carte frumoasă în mână, în jur de opt sute de pagini tipărite în condiţii grafice excelente. Pentru moment nu i-am dat nicio însemnătate şi am aruncat-o într-un raft acasă laolaltă cu alte cărţi, din care citeam foarte puţin. Dar într-o zi acea carte mi-a atras atenţia şi am început să o frunzăresc. Numele ei era "Bhagavad gita aşa cum este ea” de Bhaktivedanta Swami Prabhupada. Felul cum erau transcrise versetele, în română şi apoi în sanscrită, a plăcut sufletului meu şi am început să le citesc cu atenție. Explicaţiile lui Prabhupada de după fiecare verset m-au impresionat începând să iubesc înţelepciunea şi religia. Bhagavad gita, s-ar putea spune, m-a marcat la fel de mult ca Biblia, dar iarăşi spun că dacă nu eram pregătit pentru aceste cărţi, ele ar fi putut trece pe lângă mine fără să lase nicio urmă. Insist mereu să cred că eu le-am chemat, iar dacă vieţii din mine nu i-ar fi trebuit, ele nici nu s-ar fi creat. Desigur această afirmaţie poate stârni nemulţumirea credincioșilor, dar cum au apărut ele, fără a cădea în naivitatea celor care cred că au căzut din cer? Ce a fost întâi, omul sau cartea? Dacă omul a creat cartea, a fost pentru că a ştiut că într-o zi ea îi va trebui, chiar dacă nu va mai şti că el a scris-o. La început el nu s-a simţit atât de divizat de timp şi de spaţiu ca acum, ştia că ce face pentru oricine face pentru sine, că viaţa sa călătoreşte printr-o multitudine de forme şi situaţii, având un drum lung de străbătut până să ajungă la destinație.
Pe la treizeci şi trei de ani s-a făcut iarăşi că m-am îmbolnăvit de acea boală ciudată pe care o avusesem în copilărie, aş putea spune un fel de gripă mistică, extrem de lungă şi dureroasă. Atunci am devenit mai mult ca niciodată conştient de durerea fizică, şi din acel moment nu am putut să mai mănânc carne niciodată. Mi-am zis că dacă eu pot simţi atât de ascuţit durerea şi suferinţa cu atât mai mult trebuie să le simtă un animal care este tăiat sau chiar jupuit de viu, cum o se întâmplă uneori pentru a i se recolta blana. Acea compasiune pentru durerea fiinţelor vii m-a determinat să renunţ la carne mai mult decât orice alt motiv.
Toate acestea par a fi fost determinante, dar e posibil să fie doar nişte explicaţii, adică niște efecte. Cauza am fost eu, şi înclin să cred că tuturor oamenilor li se întâmplă lucruri numai pentru că ei sunt cauza, şi nu pentru că evenimentele vin asupra lor cu energii negative. Eu cred că asta au vrut ei, şi din eroare asta vreau şi acum.
*
Cele expuse până acum fac parte dintr-un articol scris cu aproximativ patru ani în urmă, moment care coincide cu primele semne ale trezirii curajului de a fi eu însumi. Analizându-i conținutul astăzi din perspectiva unui om mai experimentat, remarc câteva lucruri care par a nu fi în regulă.
Spun "par" fiindcă este imposibil să se demonstreze vreodată că există vreo realitate independentă de percepția omului.
Care sunt acele „lucruri care nu par a fi în regulă”? Cel puțin două dintre ele. Primul ar fi cel cu privire la vinovăția părinților la crearea unei atitudini negative despre viață, iar al doilea este legat de iluzia că Dumnezeu este o persoană care ne conduce destinele din afara noastră.
*
Binele și răul
Ce este binele și ce este răul? Ce este viața și cine suntem noi? Iată doar câteva întrebări care ne preocupă natural de la cea mai fragedă vârstă. Căutăm răspunsuri, căutăm și căutăm, dar avem vreun punct fix prin care să știm că ele sunt adevărate?! Analizând toate posibilitățile pe care le avem la îndemână am ajuns la concluzia că acest punct fix nu poate fi decât Conștiința. Ea niciodată nu ne va îndemna spre binele personal în detrimentul binelui general! Iar binele general este totul în comparație cu fragmentul. Când veți vedea un fragment care poate să se susțină singur, atunci se va putea spune că și binele individual se poate susține singur.
Ce mai rămâne de stabilit este felul prin care ne vorbește Conștiința, ce glas are și cum eventual arată, cum am putea să știm că ne vorbește ea și nu Iluzia și Falsul care ne înconjoară? Răspunsul este: curajul de fi tu însuți și asumarea responsabilității care decurge din faptele tale. Răspunsul este hotărârea nestrămutată de a deveni propriul tău stăpân!
De mici copii observăm însă că fericirea este un lucru, iar legile societății sunt altul. Mereu, de la cea mai fragedă vârstă, o forță complexă și ciudată se opune tuturor încercărilor noastre de a ne simți în largul nostru. Constrângerile ne iau cu asalt, iar la un moment dat nu mai înțelegem nimic, terminând prin a ne supune. Cei din jurul nostru devin satisfăcuți și ne comunică că: am crescut mari și educați. Dar ceea ce ne caracterizează cel mai mult, esența noastră, ce părere are?
Eu am fost unul dintre aceia căruia atât părinții, cât și societatea, nu prea au putut să-i comunice: ai crescut mare și educat! O revoltă continuă cu privire la metodele lumii de a mă constrânge m-a însoțit în permanență. Dar pe cine să acuz?! Oare dacă am câștigat cu adevărat ceva prețios nu este tocmai pentru că toată lumea mi s-a opus?!
Această concluzie ar putea duce la gândul că suferința este singurul mijloc prin care se poate ajunge la tine însuți, dar de ce să fie așa?! Doar educația prin suferință poate educa?! De ce nu ar putea să educe și educația prin fericire?! De ce nu ar putea să ajute educația prin Conștiență de Sine, de exemplu?!
Educația prin suferință nu poate să inducă decât teoria fatalismului și susținerea conceptului religios: „Nu putem!”. Ar fi împotriva Sinelui, pe care eu îl recunosc, să afirm că aceasta este singura posibilitate! Ar fi o apologie adusă limitării și concepției absolut greșite, după părerea mea, că legile universului sunt deja trasate, iar noi doar trebuie să ne supunem. Cine să le fi făcut?! Cu ce motiv și de dragul cui?! Ce ar fi putut câștiga acel cineva trasând unele legi în care suferința să fie apologizată?! Ori dacă suferința este lăudabilă acum, de ce nu ar fi veșnic?!
Dragii mei, oare cum am căzut noi, oamenii, în asemenea iluzii? Cum am putut să ne torturăm atât timp unul pe altul când am fi putut fi cu adevărat fericiți, luându-ne de mână și trecând împreună peste orice prăpastie?! Ce câștigăm cât ne căutăm doar binele propriei individualități? Ne mirăm că nu durează?! Dar cum ar putea să dureze, când prin sabia falsei înțelegeri ne separam unul de altul printr-o incizie adâncă și dureroasă?!
E de la sine înțeles că formula „Nu putem” este inadmisibilă pentru mine, și cu tot curajul și încrederea pe care ar putea să le aibă un om, în cele ce urmează vă sugerez câteva soluții.
*
Conștiența de Sine
Conștiența de Sine și Sinele una sunt! Eu sunt! este strigătul triumfător al tuturor ființelor vii, deopotrivă. Surzenia pe care unii o manifestă contează doar individual, căci la nivelul totalității Sinele este perfect, indivizibil, indestructibil și etern. Lamentările celui prins în mrejele desperării nu sunt relevante pentru Sine. El este prezent necondiționat în omul chinuit de suferință și iluzii.
Jalnic, blestemând întreaga creație, cel respins de obiectul iubirii, în care și-a pus toate speranțele, ar putea să mă contrazică, căci ar putea replica: „Cum pot fi eu Sinele și puterea supremă a acestui univers dacă sunt respins ca un obiect fără valoare?!”.
O, dragul meu, nu ești deloc nesemnificativ, te asigur, doar că ratările tale sunt produse de nerecunoașterea Sinelui și de îndoiala permanentă pe care o ai în puterile tale! Neajunsurile tale se datorează ignoranței și separării de întreaga creație, încercând să smulgi un element din ea și să-l treci în proprietatea ta. Obiectul iubirii tale nu e un element care se poate separa de restul creației, ci este un principiu al ei pe care tu nu l-ai înțeles. Fiind bărbat obiectul iubirii tale este principiul feminin, care prin uniune desăvârșită te completează și te duce la extaz. Nu era vorba de două ființe, ci doar de una singură, care trebuiau să se sublimeze prin uniune necondiționată. Dar tu ai pus condiții și ai socotit femeia ca pe un subordonat al tău. Femeia însă nu este un obiect, ci este un principiu care te completează atunci când îi oferi cel puțin tot atâta libertate pe cât îți dorești ție. Iar libertatea care poate să te bucure cel mai mult la femeia pe care o iubești trebuie să fie exprimată prin dreptul ei de a te respinge.
Dacă nu a fost să fie a ta, vibrația acelui principiu feminin, din care tu ți-ai făcut obiect de adorație, nu corespunde cu a ta, care poate să fie mai înaltă sau mai joasă. Mulțumește Conștienței care te coordonează pe căi nevăzute pentru această întâmplare, căci dacă ai fi forțat natura în curând ați fi ajuns amândoi într-o mare încurcătură. Respingerea în acest caz este binefacere și iubire pentru tine, căci măreția unei persoane nu stă în gradul ei de cultură, în statutul social, în felul cum arată sau cum se îmbracă, ci numai în compatibilitatea cu valorile pe care tu le manifești în momentul de față. Nu merită să suferi din cauza unui refuz, fiindcă acea formă de manifestare a principiul feminin ori a fost deja cu tine, ori va fi.
Înțelegeți ce înseamnă: „savurarea tuturor posibilităților”? A înțelege acest lucru înseamnă Conștiență de Sine! Căci, vă jur, universul nu se va sfârși până ce tu, Cel Viu, nu vei experimenta direct și nemijlocit îmbrățișarea cu toate formele posibile ale principiului feminin și până ce nu vei mângâia părintește toți copii care pot să existe. Acum e necesar doar să lași viața să curgă prin tine, neimpunându-i obligații arbitrare, iar zâna care poate să te ducă la extaz va veni negreșit la tine!
Unii însă suferă din alte cauze. Intuiția perfectă obținută din ascultarea Inimii i-a pus în situația de a-și găsi polaritatea perfectă, iar viața lor e acum o sărbătoare. Copiii cresc, binecuvântările vieții par a nu se mai sfârși, dar deodată ceva se rupe, a venit toamna, s-a rupt mândra floare sau a venit iarna și falnicul stejar s-a frânt sub bătaia vântului sălbatic. Atunci universul idilic se învolburează devenind o dâră de fum negru ce-ți taie respirația. Asemeni atâtor personaje legendare, eroul nostru cade în genunchi, mușcă țărâna, apoi își îndreaptă privirea spre cer strigând: „Blestem!”.
Majoritatea celor ajunși în această situație consideră că periplul lor prin univers și-a epuizat farmecul, iar apatia îi cuprinde sub îmbrățișarea întrebărilor întunecate. De ce eu? De ce să mi se întâmple tocmai mie? Unde am greșit? Cu ce l-am mâniat pe Dumnezeu?... Întrebările par să nu mai aibă sfârșit, iar răspunsurile mulțumitoare par să nu mai vină niciodată. Doar câțiva care prețuiesc valoarea înțelepciunii se duc la Buddha, asemeni femeii din poveste, și se prosternează în fața maestrului: „Te rog, Sfinte, adu-mi copilul înapoi!” Și ce îi răspunde înțeleptul?! „Ai făcut foarte bine că ai venit la mine. Te voi ajuta! Te rog numai să-mi aduci mâine dimineață o cană de lapte din ograda unei familii căreia nu i-a murit nimeni niciodată și îți promit că îți voi da copilul înapoi”. Cât nu a umblat săraca femeie… Cui nu i-a spus: „îndrumați-mă spre o familie căreia nu i-a murit nimeni vreodată!” Dar toți au dat neputincioși din umeri, și femeia în cele din urmă a înțeles. Și-a șters lacrimile, s-a dus să-și îngroape copilul și a recunoscut că nu există corp care să nu se transforme, iar unele dacă o fac mai devreme decât pare să le fie sorocul, nu înseamnă că Viața lor s-a oprit din loc. S-a oprit doar mintea celui care nu vede că singurul lucru de care putem fi siguri este schimbarea, căzând într-un atașament morbid. Femeia care și-a șters lacrima cu sprijinul înțeleptului în cele din urmă va obține mângâierea supremă. Aceasta este Conștiența de Sine.
Ce va înțelege cel deschis în fața lecțiilor Vieții atunci când obiectul iubirii supreme i-a fost răpit, fie că acesta este zâna care a luminat peste el cu bagheta vrăjită a iubirii pure, fie floarea care i-a înmiresmat respirația, fie stejarul care i-a trezit simțământul veșniciei?... Va înțelege că idila pe care a trăit-o a fost un dar neasemuit de frumos, dar de vreme ce odată cu pierderea ei a devenit atât de nenorocit este timpul meditațiilor și al concluziilor. Ce va înțelege el atunci dacă va accepta ce îi șoptește glasul interior al Conștienței? Că bunătatea Sinelui l-a binecuvântat cu daruri neasemuite, fără să pună condiții, dar acum e rândul lui să vadă realitatea și să înțeleagă că tot ce se întâmplă este Voința lui originală, de dinainte de a fi cuprins de ignoranță. Căci ce lume ar fi aceea în care nimeni nu ar mai muri și totuși copii s-ar naște?! Sau măcar ce lume ar fi aceea în care toți ar muri garantat numai la bătrânețe într-o zi știută dinainte sau într-o perioadă dată?! Ce lume ar fi aceea în care nu ar există posibilitatea accidentului care răscolește energiile creației?! Ce lume ar fi aceea în care totul este stabilit, iar surpriza pozitivă sau negativă ar fi exclusă?! - O lume searbădă și fără culoare, creată de un imbecil care s-a născut cu fața la perete și încă nu a ieșit niciodată afară să vadă magia regenerării din fiecare primăvară!
Dar cel atins de mângâierea înțelepciunii ce va spune despre lumea aceasta minunată în care trăiește? Va spune că este perfecțiunea desăvârșită și va înceta pentru totdeauna să o mai judece, recunoscând că posibilitățile pe care ea le oferă sunt maximul celor care pot să existe.
Dacă s-ar putea, aș vrea să vă anulez tuturor în această clipă posibilitatea de a vă mai mișca, și mie împreună cu voi, lăsând doar spiritul liber, cu hotărârea de a nu putea să ieșim din această formă de împietrire până ce nu vom înțelege cu toții absurditatea judecării aproapelui. Comportamentul lui este petala înmiresmată care împodobește grădina creației, și fără el lumea ar fi incompletă și anostă.
Ce va înțelege cel mângâiat de înțelepciune, în continuare? - Că Tot Ce Există nu poate să aibă început și sfârșit, iar Viul care îl locuiește este o proprietate indivizibilă, și nu o cantitate măsurabilă, de aceea Viața care îl susține este eternă și imposibil de separat de Sinele său. Atunci își va șterge lacrima de pe față și va zâmbi, înțelegând că Viața îi va trimite aceeași zână, pe care el a iubit-o cu atâta ardoare, numai că într-o altă formă și cu alte veșminte. Copiii și-i va regăsi într-o multitudine de aspecte, mai jucăuși ca niciodată, și nu va mai avea sentimentul că i-a pierdut. Fiindcă atunci va înțelege că atât iubita, cât și copiii lui sunt parte din el, același Sine etern, indivizibil și indestructibil, iar expresia lor a fost doar forma lui manifestată prin principiile imanente ale polarității și ale autoregenerării. Orice câștig sau pierdere, glorie sau ocară nu îl vor mai putea afecta în viața aceasta. Aceasta se numește Conștiență de Sine.
Dar eu nu am să vă spun că odată obținută Conștiența de Sine devine o proprietate veșnică. A cărui individ proprietate? Și în raport cu cine ar fi evidentă? Ori dacă ar fi așa nu cumva totul ar deveni cunoscut și o plictiseală eternă îl va cuprinde pe om, mai devreme sau mai târziu?! Chiar binecuvântat de magia și culoarea formelor nenumărate care i-ar înnoi existența, oare cât ar putea rezista cunoscând că totul se repetă? Și aici apare înțelepciunea absolută a Sinelui tău care a decis că nu își va trimite cunoașterea dintr-o formă în alta de la sine, ci va accepta să revină la o nouă manifestare nu cu cunoașterea absolută, ci doar cu subconștientul formei de viață din care face parte, rezervându-și posibilitatea de a ajunge la înțelepciune prin trăirile din viața aceasta și prin Conștientul pe care specia sa îl trimite dintr-o generație în alta prin legende și cărțile de înțelepciune.
Dar, apropiindu-se de sfârșitul experimentării, Conștiența se va pregăti să treacă iar în Inconștiență, știind că totul se va pierde. Trecând în ceea ce el numește următoarea viață nu își va aminti nimic din ceea ce s-ar numi viața trecută, fiindcă nu există trecut sau viitor pentru Sine. Dar forma lui de manifestare în specia în care a înțeles principiul va fi luminoasă ca ziua și odihnitoare ca noaptea. Aceasta este Conștiența de Sine!
*
Unde este Dumnezeu?
Dumnezeu este în întregime în ființele vii.
Orice ființă, inclusiv omul, este Dumnezeu la un anumit grad de conștientizare, de aceea ea trebuie respectată ca pe Ființa Supremă.
Ai nevoie de oponentul tău la fel de mult pe cât pomul are nevoie de rădăcini, de aceea el trebuie tratat ca pe un binefăcător și un prieten.
Ar fi foarte greu pentru cineva să contrazică aceste trei axiome. Dar chiar dacă nimeni nu o va face, și în principiu toți oamenii le vor socoti corecte, foarte puțini se vor gândi să se comporte ca atare. Mai degrabă oamenii credincioși tind să catalogheze tot ceea ce este viu în lumea aceasta ca fiind rău și păcătos, iar ce e divin trebuie să existe undeva în altă parte. În aceste condiții, tocmai ceea ce este mai prețios – viața acum și aici este trecută pe plan secund, lumea aceasta văzându-se în cel mai bun caz un loc al încercărilor sau al purgatoriului. Majoritatea cred, în virtutea experiențelor lor nefericite, că această lume este un loc unde sunt aruncați păcătoșii, ca un nivel intermediar între infern și paradis.
Nu am nicio îndoială că, dacă omenirea trăiește astăzi o epocă mai înfloritoare ca niciodată, se datorează în primul rând acelui procent semnificativ dintre cei care trăiesc acum pe Pământ care au decis să vadă părțile bune ale omului și să le evidențieze. Fără acest spirit de prețuire a vieții pentru frumusețea ei în sine am fi rămas la viziunile evului mediu, în ignoranță și întunecime. Tocmai acești oameni, curajoși și lucizi, care în ciuda conceptelor religioase îndrăznesc să vă spună că sunteți frumoși, buni, minunați, altruiști, puternici etc. fac să crească nivelul de vibrație a ființelor vii pe Pământ și în cele din urmă să salveze chiar Pământul de la răcire și moarte. Nici nu vă dați seama cât de importanți sunt acei oameni care vă încurajează încercând să vă alunge sentimentul de neputință care v-a fost inoculat! Ei fac această planetă să cânte! Ultimele zvârcoliri ale demonului ignoranței se săvârșește sub ochii noștri!
Cred în puterea bucuriei și a fericirii atât de intens încât între mine și absolutul lor nu văd nicio diferență. Sunt conștient că totul depinde de mine, iar dacă înlăuntrul meu nu este nicio rană, creată de concepțiile greșite, orice mi-ar veni fizic din afară nu poate să mă rănească.
Vreau să vă fac să înțelegeți, vorbindu-vă în cuvinte cât mai simple, cât de frumos poate fi să trăiești într-o lume liberă în care îți sunt respectate cele mai importante cerințe ale vieții, în principal acelea de a avea acces la adevăr, dragoste, pace și prietenie. Dacă v-ați recunoaște Inteligența Absolută, oricărui necăjit ce privește în gol așezat pe o bordură sau oricărui măturător care cu obidă mânuiește unealta sa, coborând din înălțimea voastră imaginară, i-ați spune: „nu fi trist, dragul meu, toți trebuie să învățăm din experiențele noastre, iar dacă eu încă nu am fost ca tine voi fi negreșit”.
Începeți să-l vedeți pe Dumnezeu în tot ceea ce este viu și respectați viața ca pe o floare rară. Cu cât o veți respecta mai mult în alții, cu atât ea va tresălta mai fericit în voi, și în tot timpul cât veți rămâne pe această planetă vă veți simți ca părtași la o mare sărbătoare. Lăsați iubirea dintre bărbat și femeie să fie văzută în adevărata ei lumină, căci ea vă va conduce la ceruri și nu iubirea de himere. Încurajați cunoașterea care vă face compatibili unul cu altul și despărțiți-vă ca prieteni atunci când relația dintre voi lâncezește. Prețuiți voința partenerului vostru, fericiți că îi puteți permite să zboare. Libertatea pe care o dați în formă o veți primi înapoi în minte și inimă, iar Viața vă va răsplăti cu o expresie și mai minunată a ființei pe care ați iubit-o. Căci nu uitați: nu contează pe cine iubiți, ci contează doar să iubiți, pentru a vă simți întregi și indestructibili. Sunteți doar un principiu, iar ființa de sex opus vă completează, precum un obiect este alcătuit din doi poli diferiți. Singur ești o jumătate, doar cu ființa iubită poți fi un întreg!
Cu aceeași bunăvoință trebuie să vă tratați și oponentul; aveți nevoie de el mai mult decât credeți. Dacă îl veți privi ca pe o necesitate niciodată nu veți gândi să-l eliminați, ci numai cum să-i dovediți că sunteți mai bun ca el. E foarte bine să gândiți așa, dar în același timp vă spun că viața este atât de imparțială încât e practic imposibil să nu vă dovedească și el câteodată că este mai bun decât voi. Și atunci veți deveni prieteni, iar alții vă vor fi competitori.
Priviți orice ființă ca pe voi înșivă la un grad mai înalt sau mai redus de autoconștientizare și îl veți vedea pe Dumnezeu.
Nu numai că orice ființă este o expresie mai mult sau mai puțin conștientă de Sine, dar este în același timp expresia tuturor aspirațiilor și necesităților tale, pe care refuzându-i-le ți le refuzi tocmai ție. Dacă poți să faci o bucurie unei ființe nu sta deloc pe gânduri. Oricât de anevoios va fi la început, în curând te vei bucura atât de mult de orice bucurie pe care poți să o faci, încât te vei simți răsplătit cu prisosință de însăși simțământul avut.
*
Energia Kundalini
Este de la sine știut că orice acțiune presupune o energie necesară. Ca să miști un pai e nevoie de o anumită energie, ca să scrii o carte e nevoie de alta. Dar ca să devii conștient de Sine oare ce cantitate și ce fel de energie trebuie să folosim?! Răspunsul meu este: toată energia care e în posibilitățile lumii tale până la ultima picătură! Dacă ar trebui să macini un munte de piatră fărâme ca să mai obții încă o picătură de energie necesară realizării Conștienței de Sine, nu ar trebui să te dai în lături, gândind cumva că nu merită.
Poate pe parcursul acestei cărți voi reuși să vă fac să înțelegeți ce înseamnă Conștiința de Sine și ce oportunități inegalabile de împlinire și fericire poate ea să ofere. Dar când la îndemâna ta este cea mai puternică sursă de energie care poate fi folosită de ființa omenească ce te împiedică să o folosești? Iată răspunsul: informarea greșită, frica, lașitatea și interpretările religioase.
Energia Kundalini a fost extrem de nedreptățită atât de dogmatica religioasă, cât și de știință. Mare păcat, fiindcă neprimind o informare corectă asupra fenomenului omul a pierdut o ocazie magnifică de a se debarasa de iluzie, devenind propriul său stăpân!
Monahii au confundat-o cu „satana”, iluzie cu care ei au „binecuvântat” umanitatea, oamenii de știință nu au putut să o treacă prin aparatele lor ca să le miște acele, psihiatrii au considerat-o un pericol pentru minte, deoarece indivizii care o atestau aveau tendința să iasă din turma oilor, încercând să devină ei înșiși stăpânul.
Nici unora nu le-a convenit! Cum ar fi o societate alcătuită numai din stăpâni?! În ea fiecare ar trebui să muncească și să-și semene câmpurile. Fiecare ar trebui să consume doar atât cât produce prin muncă cinstită, și nu prin înșelarea aproapelui.
Ei, cum vă închipuiți o asemenea lume? Corectă pentru oamenii cinstiți, dar inacceptabilă pentru șarlatani! Ce s-au gândit aceștia?... Tot ce ar putea să-i mulțumească pe oameni reieșind din sine, fără intermediari și taxe aferente, să fie declarat că vine de la „satana” și numai ce trece prin fața altarului (pardon, prin fața măsuței de colectat taxe de fraieri) să fie declarat că vine de la Dumnezeu.
Vedeți ce influență poate să aibă o reclamă de treizeci de secunde asupra minții voastre? Aproape că acceptați de bunăvoie să fiți prostiți, știind că este cel puțin pe jumătate mincinoasă, cumpărând produsele respective. Dar cum s-ar fi putut să nu cumpărați produsele „sfintei biserici”, când de milenii „televizorul” vostru este pe un singur canal și vă difuzează aceeași reclamă?! Că ați ajuns să o visați și noaptea, iar uneori să plăsmuiți aievea câte un monstru prezentat acolo nu mai e niciun secret.
Nu de mult la o prestigioasă universitate americană s-a făcut un experiment, oarecum ciudat, menit să-i ajute pe cercetători să-și explice ce anume îi determină pe oameni să se comporte ca niște brute atunci când au putere totală asupra aproapelui. Motivul exact al experimentului au fost relatările din media americană cu privire la comportamentul inuman al gardienilor asupra condamnaților produși de războiul din Irak.
Astfel profesorii și coordonatorii proiectului au ales două echipe alcătuite din cei mai serioși și mai educați studenți, împărțindu-i în două tabere; una trebuia să joace rolul condamnaților, iar cealaltă a gardienilor. Tuturor li s-a sugerat să-și joace rolul conform naturii lor reale și să nu facă rabat de la nicio manifestare instinctuală. A fost căutată o locație cât mai potrivită proiectului, dacă nu mă înșel o fostă închisoare, și cele două echipe au fost izolate de tot restul lumii, pentru o perioadă nedeterminată de timp. Cercetătorii și responsabilii proiectului s-au îndepărtat, hotărând să urmărească comportamentul celor două echipe prin metoda Big Brother. S-au înarmat cu multe foi de scris și cu mult spațiu în hard-discuri, așteptându-se la o vară lungă. Dar, spre stupefacția lor, după câteva zile au trebuit să oprească „filmul”, fiindcă cei care fuseseră desemnați să fie gardieni își intraseră atât de bine în rol, încât acțiunea lor asupra celor desemnați să fie prizonieri devenise de-a dreptul inumană.
Vizionând materialul înregistrat, cercetătorii s-au văzut obligați, mai înainte de toate, să se întrebe ce i-a determinat pe acei tineri educați, serioși, crescuți într-un mediu corect, în familii fără traume și probleme materiale, să ajungă la acel comportament practic animalic. Până atunci comportamentul gardienilor torționari se explicase prin „teoria merelor rele”, adică se considerase că o persoană needucată, crescută într-un mediu primitiv și violent, devine exemplu negativ pentru colegii neutri. Dar de această dată cercetătorii s-au pus în situația de a respinge teoria, luându-se în calcul mediul din care proveneau studenții și mai ales excesul de zel al fiecăruia în parte, care nu părea deloc să fie împrumutat de la ceilalți.
După lungi deliberări ei au ajuns la concluzia că o dispoziție mult mai puternică decât educația lor recentă i-a îndemnat să se comporte precum au făcut-o și au pus toate deviațiile lor pe seama subconștientului. Dar nu pe seama a ceea ce noi în mod fals numim subconștient individual, ci pe seama subconștientului colectiv al omului, coborând până în negura timpului.
Interpretând la rândul meu acest eveniment, consider că ar fi fost minunat dacă inițiatorii proiectului, după ce le-ar fi pus în față celor care au jucat rolul gardienilor materialul înregistrat, i-ar fi îndemnat să participe la un alt proiect prin care, într-o izolare totală, să se scoată la iveală acel subconștient, spre a fi ars, aducându-l în Conștiență. Ce surpriză ar fi avut atât studenții, cât și profesorii!
Iată la ce mă refer.
Acel subconștient pe care l-au manifestat studenții se află în toți atomii corpului omenesc, dar mai cu seamă la baza coloanei vertebrale, loc unde se află în terminologia mea depozitul de animalitate al omului. Admit că această localizare este un pic forțată, dar o consider mulțumitoare, fiindcă astfel se explică ceea ce au observat yoghinii din cele mai vechi timpuri.
În ceea ce ei au numit chakra muladhara se strâng toate instinctele de bază ale vieții, în cea mai mare parte a lor inconștiente, în față cărora de cele mai multe ori individul nu are niciun control. Dar tot yoghinii au observat că în această chakră stă un potențial energetic aproape nelimitat, pe care ei l-au numit Kundalini. Ca o descriere suplimentară s-a spus despre acea energie că este forța nestrunită și originală a materiei, o energie care poate crea galaxii și sisteme solare dacă Sinele, identitatea acelei persoane, devine conștient de posibilitățile sale. Formularea nu a mai fost niciodată făcută în acest fel, după știința mea, așa încât îmi asum toată răspunderea asupra ei și vă comunic că prin intermediul ei omul nu numai că își poate construi o planetă efectiv nouă și un mediu propice în care să se dezvolte și să trăiască, dar poate chiar recrea universul în totalitate. Dacă veți replica că acest lucru nu poate fi decât o schimbare a percepție pe vechiul suport, vă voi cere să mă lămuriți cu privire la începutul sau sfârșitul absolut al tuturor lucrurilor. Le puteți concepe dacă afirmați că suverană este doar percepția?! Cine să fi născut universul și unde e acea sursă?!
Deși sunt conștient că această înțelegere este accesibilă numai ființelor extrem de dezvoltate, vă voi spune că universul se naște din și dispare în Sinele Observatorului/ Cititorului prezent aici de față. Că acest proces de apariție și dispariție a universului este unul inconștient nu e un secret, dar nu am să fac un secret nici din a vă comunica că toate splendorile universului pot fi la îndemâna voastră dacă deveniți conștienți de acest Sine. Doar iluzia care v-a indus o stare de letargie și frică perpetuă vă împiedică să vedeți asta, altfel ca și mine, și nedespărțiți de mine, voi sunteți Sinele.
Curajul de a fi tu însuți presupune recunoașterea Sinelui și eliberarea posibilităților imense care există în tine chiar în această clipă. Nu e nevoie să te îngrijorezi cu privire la condițiile propice și cunoștințele avansate pe care va trebui printr-un efort suprauman să le dobândești, trebuie doar să te recunoști prezent în această clipă și să înveți cum să folosești energia ta personală, energia Kundalini.
Haideți acum, înainte de a vă dezvălui două din cele mai puternice exerciții de ridicare al lui Kundalini, să aflăm mai multe despre această energie.
Nu e un secret pentru nimeni că, în lipsa unei informări corecte, Kundalini poate să devasteze sau să vă trimită pentru o scurtă perioadă la spitalul de nebuni. Relatări de acest gen pot fi găsite în număr mare pe internet, de aceea înainte de a dobândi puterea supremă pe care o poate avea omul este bine să vă înconjurați de prieteni adevărați și, dacă e posibil, de cunoscători ai fenomenului, capabili să vă sfătuiască atunci când lucrurile tind să scape de sub control. Nu puteți amâna la infinit ridicarea energiei Kundalini pentru că fiecare om trebuie să treacă prin experiența aceasta.
Personal eu nu am avut la primele semne de trezire al lui Kundalini nici cea mai bună informare a fenomenului, nici prieteni care să mă poată ajuta în mod direct. Am avut doi prieteni care m-au ajutat indirect, fapt pentru care țin să le mulțumesc.
M-au ajutat fiindcă, realizând inutilitatea discuțiilor dogmatice, am văzut unde e greșeala și ce trebuie să fac ca să o evit. Am aflat așadar că dialogul filozofic este reductibil și în cele din urmă te limitează. Am aflat, de asemenea, că pentru a avea puncte de referință comune participanții la un astfel de dialog trebuie să accepte ca fiind complete și indiscutabile un șir de dogme asupra cărora în prealabil au căzut de acord, precum cele prezentate în anumite codurile de legi, pe care ei le numesc scripturi. Ori cel care devine atașat de anumite dogme, pe care în naivitatea lui le numește „Adevăr”, și-a anulat o mare parte a posibilitățile libere de evoluție.
Până ce nu îți devii singur lege, te vei simți mereu ca un străin în propria casă! A medita asupra Sinelui este un lucru, și a conversa pe seama unor idei care au devenit dogme este altceva.
Iată ce vreau să le comunic tuturor celor aflați în această situație. Mesajul vostru extras din scripturi este critic, limitativ, disprețuitor și descurajant în cea mai mare parte al lui. „Nu poți/ Nu putem!” este expresia pe care o folosiți cel mai des. Nu numai că nu vă ajutați interlocutorii, dar vă faceți foarte mult rău vouă înșivă devenind pe nesimțite intoleranți, vicleni, ipocriți și mai ales mândri de ceea ce nu vă aparține. Toate adevărurile voastre sunt semiadevăruri, sunt minunate și funcționale oriunde, mai puțit aici și acum. Vă rog să înțelegeți că oamenii se autocreează și nu pot fi creați de alții. Ei nu se pot schimba sub ochii voștri, de aceea trebuie să fiți blânzi și toleranți cu ei, să-i încurajați și mai ales să-i iubiți așa cum sunt. Amintiți-vă că nu există „Nu pot!” pentru un Om adevărat. El îi poate iubi pe oameni pentru ceea ce sunt și nu se poticnește în fața aparențelor.
Răspunsul meu la toate întrebările este iubirea. Ea este forța magică care poate schimba toate percepțiile întunecate în realitate luminoasă. Iubirea nu poate deveni niciodată dogmă fiindcă ea există prin ceea ce simți acum și aici.
Așadar haideți să ne reamintim ce nu trebuie să faceți atunci când începeți ridicarea lui Kundalini.
Este foarte important ca în acea perioadă să evitați discuțiile filozofice, fiindcă procesul de ridicare a lui Kundalini vă secătuiește la început de toate capacitățile intelectuale, sau poate, fiindcă percepția se schimbă, vă vedeți în situația de a exprima un lucru, iar ascultătorii să înțeleagă cu totul și cu totul altceva.
Este foarte important, de asemenea, să nu deveniți sclavii unor teorii formulate în anumite cărți sau scripturi. Mai ales nu trebuie să intrați pe teritoriul teoreticianismului spre care unele persoane vă îndeamnă, recitând dintr-o carte precum ar fi Biblia sau Coranul, de exemplu. Eu am avut parte de o scriptură mai modernă numită „A patra cale”. Deși asemenea scripturilor mai înainte amintite ea conține o mulțime de idei corecte, când e vorba să dai piept cu monștrii subconștientului, ele nu vă mai pot ajuta deloc. Cărțile acestea conțin idei care resping încă din fașă existența lui Kundalini și vă pun în fața unui dezavantaj, care vă amplifică frustrările. În cazul meu rigiditatea unui sistem prea teoretic care afirmă supremația lui „Nu poți” (cei care vor citi această carte să observe cât de des, vorbind cu elevii săi, Gourdjieff spunea: „Voi nu puteți/ Noi nu putem”) m-a făcut să mă simt abandonat și fără speranță. Nu vreau să mai reamintesc aici alte neajunsuri ale acestui sistem, dar pentru mine, în condițiile de atunci, a fost o calamitate. În mod paradoxal însă eu îl găsesc util, (dacă Gourdjieff s-a gândit la asta cu adevărat a fost un om extrem de inteligent), căci pe mine apologia lui „Nu poți/ Nu putem” m-a enervat la culme și, iertând și iubind deopotrivă, mi-am jurat: eu voi arăta că pot!
Așa cum v-am mai spus problema principală pe care o provoacă ridicarea energiei Kundalini este că odată cu ea în drumul său în care străbate chakrele, le deschide și le dinamizează, ia cu sine și duce în conștient, adică în creier, toate mizeriile subconștientului omenesc. Eu aș afirma chiar mai mult decât atât, anume că Kundalini duce în Conștientul individului nu doar Subconștientul omenesc, dar și Subconștientul tuturor formelor de viață de pe Pământ de la crearea lui și, de ce nu, întregul Inconștient al universului. Înțelegeți așadar de ce ridicarea lui Kundalini este o provocare atât de mare, fiindcă instinctele tuturor fiarelor care locuiesc universul pot ajunge în conștientul vostru ca și cum v-ar aparține. Adăugați la toate acestea frustrările mai recente depuse în fiecare chakră (foarte puternice tocmai pentru că sunt recente) și veți avea o viziune cât se poate de corectă a bagajului potențial exploziv pe care trebuie să-l ardeți în Conștiință. Această Conștiință, când devine eliberată de conștiința morții și a neputinței, ia numele de Conștiință de Sine. Dar până ce va fi a voastră, așa cum e în drept să fie, va trebui să vă puneți furnalul Conștienței, al Discernământului și al Rațiunii serios la treabă și să ardeți galaxii de iluzii și frici nenumărate. Veți avea senzația la început că Kundalini vă dă mult mai mult material decât puteți voi să ardeți și veți fi pe punctul de a claca. Atunci să vă ridicați în picioare, să strângeți pumnii pe lângă corp și să strigați pe frecvența voastră, pe care nu o aude nimeni, tare încât să se cutremure universul: Eu sunt Sinele și nicio iluzie nu va mai trece vreodată de mine! Eu sunt Puterea Vieții! Eu sunt!
Chemați în ajutor forțele pure ale dragostei, bucuriei, iertării, frumuseții și înțelepciunii!
Puteți mai mult decât credeți! Încingeți furnalul Conștienței și ardeți toate iluziile, fiindcă voi sunteți forța supremă a acestui univers, voi sunteți Sinele!
Iată în continuare cele două exerciții, regretând că deocamdată nu am suficiente mijloace tehnice să vă ofer și o diagramă a lor.
Din cele mai străvechi timpuri oamenii înțelepți au observat existența în corpul uman a unor centre de forță pe care ei le-au numit chakre. Ei le-au văzut asemenea unui nod sau zăgaz care împiedica energia să urce în Conștient, transformând creierul. Dincolo de orice reprezentare, mai mult sau mai puțin simbolică, care merge până acolo încât să plaseze sediul Conștienței deasupra corpului, în realitate nu e vorba decât de transformarea instrumentului de comandă central al ființei omenești, numit creier.
După ce v-ați parcurs seria minimă de mișcări fizice, poziții statice și exerciții de respirație, care pot să varieze foarte mult în funcție de timp, senzații și cerințe interioare, primul lucru pe care îl veți face în prima zi a săptămânii – luni, este să vizualizați în voi prima chakră din corpul uman, pe numele ei muladhara. Este reprezentată de un lotus cu patru petale de culoare roșu intens. Este sediul elementar al subconștientului și al instinctelor de supraviețuire. Vitalitatea este calitatea ei primordială și va fi benefic pentru voi să-i asociați forma și culoarea acestei trăsături. Energia Kundalini se află chiar în interiorul ei, fiind reprezentată de un șarpe încolăcit de trei ori și jumătate. Desigur nu e vorba de niciun șarpe, dar reprezentarea este foarte reușită fiindcă această energie, ca de altfel întreaga energie a universului, fiind vibrație, nu se mișcă în linie dreaptă, ci în sinapse și ondulații specifice. Ideea de șarpe este reușită și prin faptul că atunci când nu e ridicată corespunzător ea poate produce neajunsuri cel puțin echivalente cu mușcătura unui șarpe veninos.
Așadar luni vizualizați prima chakră și rugați-o să se deschidă și să lumineze. Simțind energia Kundalini care se mișcă în ea spuneți-i: strălucește chakră a mea cu bunăvoință și putere, strălucește și cuprinde tot mai mult în jurul tău, crești și bucură-te de sărbătoarea vieții! Vorbiți-i întotdeauna prin cuvinte calde și drăgăstoase ca și cum ar fi o iubită, deoarece ea are conștiența ei și va aprecia cu siguranță blândețea și sinceritatea.
După acest preludiu, care poate să dureze în funcție de timpul pe care îl aveți la dispoziție, de la câteva secunde până la câteva minute, începeți exercițiul propriu-zis. După ce ați trecut în vedere frumusețea și strălucirea neasemuită a florii de lotus cu patru petale, creați din sine o mișcare de rotație în direcția acelor de ceasornic, în care cele patru petale să devină patru elice ale unei turbine. Rotiți-o mai repede și mai repede până spre punctul de a face să tremure axul care o susține, ca și cum ar fi în pericol să se rupă, și atunci cu o respirație scurtă și puternică ridicați energia și conștiența în a doua chakră, numită svadhisthana, localizată în corpul uman un pic deasupra organelor de reproducere. Aici veți vedea o minunată floare de lotus cu șase petale de culoare portocaliu deschis. Ca și mai înainte, după ce veți avea în ochi lumina și strălucirea ei, reîncepeți acea mișcare de rotație în direcția acelor de ceasornic, în care cele șase petale să se transforme în șase elice ale unei turbine. Când viteza ajunge la un punct maxim acceptabil, iar lumina portocalie devine orbitoare, cu aceeași inspirație scurtă și puternică intrați cu energia și conștiența în chakra a treia, numită manipura, așezată în mijlocul abdomenului, deasupra ombilicului. Aici veți vedea o minunată floare de lotus cu zece petale de culoare galbenă. Ca și mai înainte, după ce veți avea în ochi lumina și strălucirea ei, reîncepeți acea mișcare de rotație în direcția acelor de ceasornic, în care cele zece petale să se transforme în zece elice ale unei turbine. Când viteza ajunge la un punct maxim acceptabil, iar lumina galbenă devine orbitoare, cu aceeași inspirație scurtă și puternică ridicați energia și conștiența în chakra a patra, numită anahata, aflată în corpul uman în centrul pieptului, un pic la dreapta inimii fizice. Aici veți vedea o minunată floare de lotus cu doisprezece petale de culoare verde deschis, asemeni vegetației primăvara. Ca și mai înainte, după ce veți avea în ochi lumina și strălucirea ei, reîncepeți acea mișcare de rotație în direcția acelor de ceasornic, în care cele douăsprezece petale să se transforme în douăsprezece elice ale unei turbine. Când viteza ajunge la un punct maxim acceptabil, iar lumina verde devine orbitoare, cu aceeași inspirație scurtă și puternică intrați cu energia și conștiența în chakra a cincea, numită vishuddha, situată în zona gâtului unde e localizată tiroida și mărul lui Adam. Aici veți vedea o minunată floare de lotus cu șaisprezece petale de culoare albastru celest. Ca și mai înainte, după ce veți avea în ochi lumina și strălucirea ei, reîncepeți acea mișcare de rotație în direcția acelor de ceasornic, în care cele șaisprezece petale să se transforme în șaisprezece elice ale unei turbine. Când viteza ajunge la un punct maxim acceptabil, iar lumina albastru celest devine orbitoare, cu aceeași inspirație scurtă și puternică ridicați energia și conștiența în chakra a șasea, numită ajna, situată între sprâncene, dar în strânsă legătură cu glanda pineală. Aici veți vedea o minunată floare de lotus cu două petale de culoare albastru închis, spre indigo. Ca și mai înainte, după ce veți avea în ochi lumina și strălucirea ei, reîncepeți acea mișcare de rotație în direcția acelor de ceasornic, în care cele două petale să se transforme în două elice ale unei turbine. Când viteza ajunge la un punct maxim acceptabil, iar lumina albastru închis devine orbitoare, cu aceeași inspirație scurtă și puternică intrați cu energia și conștiența în chakra a șaptea, numită sahasrara, așezată acolo unde de regulă părul capului face un vârtej, dar în strânsă legătură cu glanda pituitară. Aici veți vedea o minunată floare de lotus cu o infinitate de petale de culoare violet deschis. Este oarecum impropriu să numești sahasrara chakră, fiindcă aici ai senzația că ai ajuns în acel loc liniștit din tine însuți, pe care l-ai căutat întotdeauna. Te simți pur și simplu acasă în uniune indestructibilă cu Tot Ce Există. Este senzația pură a divinității în toată gloria înțelepciunii. Nu mai ai nicio întrebare de pus și nicio dorință de îndeplinit. Ești doar Conștient de Sine în adevăratul sens al cuvântului.
După câteva secunde cât vei sta deocamdată în acest loc inegalabil, cu aceeași mișcare de rotație în direcția acelor de ceasornic, dar de această dată blând și relaxat, treci prin fiecare chakră de sus în jos, îmbogățindu-le cu noi puteri și cu mai multă lumină. După ce veți ajunge iarăși în prima chakră, reîncepeți urcarea în sus, dar de această dată fără frenezia de mai înainte. Vizualizați doar cum energia urcă și coboară prin fiecare chakră, dinamizându-le. Nu e nevoie să vă mai țineți de reguli stricte, puteți de acum să vă lăsați conștiența și energia Kundalini cu preponderență în anumite chakre, pe care voi simțiți că trebuie să le energizați mai cu seamă. Determinați energia să urce și să coboare timp de câteva minute, putând să o duceți până în centrul Pământului, moment când din muladhara veți vizualiza cum coboară ceva asemănător unui jet scurt de lumină neagră. Nu are sens să vă consumați energia cu vizualizarea acestei lumini, care pare să facă un drum foarte lung până în centrul pământului, stabiliți-o ca fiind energie și lumină pură, invizibilă. Tot așa, din sahasrara puteți vizualiza uneori cum urcă ceva asemănător unui jet scurt de lumină albă ca laptele. De asemeni, nu are sens să vă consumați energia cu vizualizarea acestei lumini care pare să facă un drum foarte lung până în infinitul necunoscut, stabiliți-o ca fiind energie și lumină pură, invizibilă.
Când lumina fiecărei chakre devine foarte puternică nu veți mai simți că energia și conștiența urcă și coboară pe același traseu, ci se va crea un cerc sau o elipsă cu atât mai extinse cu cât energia voastră este mai mare. De la capacitatea de a cuprinde în ea toate lucrurile și persoanele cunoscute puteți ajunge până acolo încât să cuprindeți tot universul. Nu e nicio exagerare, căci ce îi este cu neputință Sinelui?!
Reveniți în timpul zilei cât mai des în sahasrara, simțindu-vă deasupra, de neatins de grijile lumii acesteia.
Este de la sine înțeles că în a doua zi a săptămânii – marți, veți începe acest exercițiu cu vizualizarea celei de-a doua chakre - svadhishtana, rugând-o să se deschidă și să lumineze. Vizualizând energia Kundalini care se mișcă în ea spuneți-i: strălucește chakră a mea cu bunăvoință și putere, strălucește și cuprinde tot mai mult în jurul tău, crești și bucură-te de sărbătoarea vieții! Vorbiți-i și ei cu aceleași cuvinte calde și drăgăstoase ca și cum ar fi o iubită, deoarece ea are, de asemenea, conștiență și va aprecia cu siguranță blândețea și sinceritatea voastră. Rând pe rând, miercuri - manipura, joi - anahata, vineri - vishuddha, sâmbătă - ajna și duminică - sahasrara, înaintea exercițiului propriu-zis, vizualizați fiecare chakră în parte, tratând-o ca pe o iubită. Realizând propria ta unitate vei realiza desigur și unitatea lor.
Să ne mai reamintim încă o dată trăsătura principală a fiecărei chakre, ca și cum ar fi un supranume. Toate aspirațiile noastre se substituie unor proprietăți sau subproprietăți ale lor. Deschisă și dinamizată muladhara ne oferă vitalitatea. Sănătatea fizică și instinctul de supravie-țuire se supun forței vitale. Svadhishtana este responsabilă de creativitatea noastră. Valoarea obiectului reieșit din mintea sau mâinile noastre este direct proporțională cu gradul de iluminare a lui svadhishtana. Cea mai prețioasă operă de artă a omului – copilul, este născut din acțiunea și forța acestei chakre. Cei doi poli ai creație se întâlnesc cu precădere aici, fapt pentru care uneori este numită chakra sexualității. Manipura este sediul puterii personale. O materie fără putere personală se dezintegrează. Moleculele unui corp sunt ținute împreună de forța de coeziune obținută din activitatea acestui nod energetic. Anahata este sediul iubirii. Mila, compasiunea și blândețea sunt coordonate de aici. Atunci când anahata este deschisă și dinamizată lumea devine un loc prietenos. Fiecare om este împânzit de o rețea inimaginabilă de senzori care ne pipăie sentimentele atunci când ne apropiem de el. Dacă căldura inimii nu lucrează, între noi și el se va ridica un perete de gheață care va împiedica comunicarea.
Vishuddha este responsabilă de expresivitate. Puterea de convingere pornește de aici. Când vishuddha este deschisă și dinamizată, cei din jur devin receptivi la ideile noastre și au răbdare să ne asculte. Un procent semnificativ din răspunsul unei persoane la cerințele noastre constă în felul cum punem problema. Jobul pe care îl căutăm va fi obținut cu ușurință dacă vishuddha este plină de energie și lumină. Mai este denumită și chakra purificării deoarece ea are capacitatea de a transforma o paletă largă de exprimări grosolane în exprimări subtile.
Ajna este responsabilă de forța colosală a conștienței. Când ajna este deschisă și dinamizată va fi ușor să ne vedem dușmanii, mai ales pe cei interiori. Instinctele primordiale potențial periculoase sunt văzute și puse sub control ca niște răufăcători cu afișe mari lipite de ei, ziua în amiaza mare. Tocmai pentru această capacitate ajna uneori mai este denumită al treilea ochi. Ajna impune forța stăpânirii și autocontrolului, de aceea se recomandă, pe cât posibil, trezirea și dinamizarea ei înaintea celorlalte.
Sahasrara este sediul înțelepciunii. Sentimentul uniunii cu Totul și inevitabil eliminarea iluziei oponentului apare de la sine atunci când acest loc feeric este atins prin ridicarea energiei și conștienței. Când sahasrara este deschisă definitiv iluzia unui Dumnezeu diferit de noi, aspru, justițiar, critic sau punitiv dispare în viața aceasta.
Oamenii de știință încă nu au căzut de acord cu privire la existența chakrelor sau al lui Kundalini. Nu au descoperit încă un parametru special, care putând fi măsurat ar putea să ateste existența lor.
Ce se întâmplă de fapt prin ridicarea lui Kundalini? O energie colosală, asemănătoare energiei atomice, alimen-tează anumite puncte strategice ale organismului, proces în urma căruia creierului primește o imensitate de sugestii și impresii, ce îl apropie de starea de geniu.
Dacă oamenii de știință nu pot atesta chakrele sau energia Kundalini, ar putea totuși să recunoască corespondența între chakre și spectrul cromatic, precum și dovezile existenței unui creier care vede foarte departe.
Al doilea exercițiu îl veți practica atunci când faceți dragoste cu ființa iubită.
Există o părere destul de îndreptățită conform căreia energia colosală a lui Kundalini nu poate urca în corpul uman datorită organelor sexuale, care o consumă în timpul actului sexual. Până în svadhishtana Kundalini se ridică în mod natural ori de câte ori femeia se unește cu bărbatul. Aici însă, conform interesului primordial al naturii, întreaga energie creativă a bărbatului, unindu-se cu cea a femeii, încearcă să producă o nouă formă de viață. Dar atunci când bărbatul și femeia nu intenționează să procreeze pentru a asigura continuitate speciei (pentru că au făcut-o deja), pot folosi acest joc minunat al dragostei pentru propria lor creștere și transformare. În clipa în care focul sexual este pe punctul să producă binecunoscuta explozie bărbatul trebuie să se retragă din legătură și cu pumnii strânși pe lângă corp, ținându-și respirația, va canaliza colosala energie a creației spre ajna și sahasrara. Femeia în acest răstimp, dacă este pregătită să-l urce pe Kundalini, poate face la fel. Se va vizualiza lumina și căldura produsă în aceste chakre o scurtă perioadă de timp, apoi contactul se va relua. Iarăși în momentul inerent orgasmului bărbatul se va retrage și va vizualiza energia Kundalini cum urcă în creier. În același fel se va continua cât va putea bărbatul. Este bine de reținut că rezultatele vor fi cu atât mai bune cu cât chiar în timpul actului sexual energia, care în mod natural vrea să fecundeze, va fi urcată conștient spre creier.
Există păreri conform cărora bărbatul nu ar trebui să elibereze niciodată sperma, păstrând-o la locul ei în testicule. Dar până la urmă nu e important ce se întâmplă cu substanța aceasta, ci cu energia pe care ființa vie o deține. Evident s-ar putea comenta că în lipsa ejaculării contactul sexual s-ar putea relua iar și iar, pentru a transmite tot mai multă energie în creier. Dar să fim realiști, celelalte materiale nu vor rezista prea mult. Este inevitabil un moment de pauză, fiindcă dacă bărbatul mai poate femeia s-ar putea să nu mai vrea. Dacă s-au realizat zece contacte fără ejaculare este suficient pentru astăzi. Și când spun asta mă gândesc că cei care vor practica acest exercițiu au deja o vârstă. După părerea mea, cei foarte tineri nu ar trebui să execute acest exercițiu, fiindcă ridicarea lui Kundalini solicită o experiență și o maturitate trecute de medie. Așadar substanța poate fi eliminată fără nicio problemă, oferind organismului posibilitatea de a funcționa natural.
După cum veți recunoaște, fără îndoială, exercițiul nu este numai foarte eficient, dar este și foarte plăcut. Jena sau rușinea pe care eventual o simțiți, citind aceste rânduri, este o dovadă sigură a blocajului din anumite chakre. Până la urmă acesta este cel mai frumos joc pe care ni l-a oferit Dumnezeu – Viața.
Înfrânarea pe care o proslăvesc anumite religii provine dintr-o interpretare greșită. Energia, care în mod obișnuit este folosită pentru crearea unei noi forme de viață, poate fi determinată să lucreze pentru crearea unui om nou, în forma ta, cu puteri și viziuni divine. Tot ce contează este ca această colosală energie a materiei, pe care aceleași religii o contestă, să fie ridicată în sahasrara pentru a crea conștiența uniunii cu Totul, fiindcă în fapt noi suntem oricum uniți unul cu altul prin fire nevăzute. Viața într-adevăr este indivizibilă, indestructibilă și eternă!
*
Odă adusă Rațiunii
Haideți acum să ne ridicăm pe o vibrație mai înaltă și să rostim împreună o odă adusă Rațiunii.
Ce prieten de nădejde poate fi ea! Cum poate să ne facă inima să cânte în piept și cum ne poate dezvălui un univers pașnic și prietenos! E necesar doar un grăunte din aurul Conștienței de Sine și totul se transformă. Alchimistul transformă plumbul sicrielor iadului în îmbrățișarea caldă a Soarelui, care ne scoate din tărâmurile morții.
Să ne ridicăm vibrația sus, tot mai sus, până ce oceanul devine o picătură de apă, iar amintirile dureroase, o furnică privită din spațiul cosmic. Ce durere ar putea să ne mai producă ea când suntem atât de sus?! Nu contează cât de veninoasă a fost, acum e doar o amintire și îi putem găsi o mulțime de circumstanțe atenuante. A fost flămândă, a avut copii de crescut, nu a știut ce face… Iertate să-i fie toate păcatele!
Căldura inimii noastre să cuprindă depărtările cu viteza gândului și să nu se oprească până ce nu îmbrățișează orice colț din univers! Căci cine poate fi rațional confiscând, dacă se poate, toate bunătățile ce îl înconjoară, iar celor din jur să le dea numai pleavă și mătrăgună?! Ce rațiune ar fi în acela care nu vede că fericirea lui poate rezista numai într-o lume unită și armonioasă?!
Haideți dar să cântăm împreună valoarea rațiunii și prieteniei universale! Haideți să ne îmbrățișăm toți deopotrivă, călăi și victime, și să îngropăm pentru totdeauna securea războiului! E loc sub soare pentru iubire infinită între bărbat și femeie, într-o atmosferă tandră și mângâietoare! Cine ne poate opri dacă toți deopotrivă dorim asta?! Ce forța mai mare decât voința noastră unită poate exista în acest univers?! Ce zeu potrivnic ar putea avea putere împotriva noastră, conștienți fiind de Sine și de posibilitățile noastre nelimitate?! Ce iad înfocat ar putea să stea împotriva noastră dacă vom stăpâni toate râurile universului și ne vom aduna într-un singur ocean toate lacrimile pe care le-am vărsat?! Precum un chibrit aruncat în cascada Niagara ar fi toate iadurile închipuite și neînchipuite! Oricărei iluzii care ar vrea să ne constrângă am putea să-i spunem: „Ai grijă cu cine te pui, noi suntem forța absolută a Vieții, noi suntem Sinele!”
Sentimentul separării este rațiune?! Moartea este rațiune?! O, nu, cei care gândesc așa sunt atinși de cea mai cumplită irațiune!
Doar Viața care se naște din Sine și se întoarce în Sine este rațiune. Numai eternitatea este cunoaștere, și neînfricarea este vrednică de Cel Viu care o trăiește! Căci Viul din Viu se naște și în Viu se întoarce, iar dragostea îi zămislește copii care îl fac să renască de-a pururi! Rațiune este să vezi că tu ești veșnicul principiu al fiecărui corp, realizat din uniunea masculinului cu femininul, într-o îmbrățișare eternă! Rațiune este să vezi că totul poate fi întors în favoarea ta, iar căldura dragostei te poate însoți zi și noapte. Rațiune este să vezi că ceea ce oamenii numesc moarte este doar o schimbare în viață și doar propria ta orbire ar putea să te limiteze.
Cine ar fi putut concepe un univers antiviață?! Când un copil se naște părinții lui îi doresc toate binecuvântările universului, când viața s-a manifestat prima dată oare ce ar fi putut să-i dorească părintele ei absolut, Sinele?
Iată ce e rațiune: să vezi că Totul se naște dintr-o sămânță, și după ce acest Tot crește mare produce iar o sămânță care dă viață în cicluri eterne, iar sămânța când nu mai găsește sol în care să-și înfigă rădăcinile se întoarce în sămânța ei absolută – Sinele.
Credeți că uitarea este lipsită de rațiune?! O, nu, uitarea este o binecuvântare pentru cel care încă nu și-a realizat identitatea cu Sinele, dar când va reuși toate bucuriile prin care a trecut acest univers i se vor pune în față ca un covor roșu, peste care este invitat să calce el, Stăpânul.
*
Hotărârile
În perioada de aur a filozofiei europene, din urmă cu două-trei secole, Eul reprezenta cam același lucru cu Sinele din străvechea filozofie indiană. Există totuși diferențe pe care un om atent le va observa cu ușurință. Dacă prin filozofie se înțelege dragoste de înțelepciune, atunci mă bucur să fiu considerat un filozof.
*
Hotărârea Eului conștient
Eu sunt A Fi - Susținătorul și Sursa Universului! Deși eu vă vorbesc acum printr-o formă relativă și măsurabilă, eu sunt Indestructibilul, Invincibilul, Atotputernicul și Eternul. Nu există nimic care să mi se opună fiindcă eu sunt Totul.
Deoarece eu sunt Sinele pot fi perceput doar de un cunoscător al Sinelui, dar descrierea făcută de el poate să fie înțeleasă doar de cel care la rândul lui mă cunoaște pe Mine. Ceilalți oameni trebuie doar să asculte și să mediteze, fiindcă cunoașterea Sinelui se învață treptat din tot ce vă înconjoară - gând, cuvânt, miros, gust, atingere, imagine, muzică sau faptă.
Cel care mă cunoaște este asemeni mie - dragoste, acceptare, dăruire, milă și compasiune necondiționată.
Indiferent de gândurile, cuvintele sau faptele celui pe care îl însuflețesc eu, Sinele, mă dăruiesc lui în toată amploarea posibilităților mele. Toată gloria, răsplata și strălucirea infinită este în puterea celui care mă cunoaște!
Acela care are nelimitată încredere în sine, care a eliminat pentru totdeauna formula „Nu pot” și care mă vede în tot ce îl înconjoară se va delecta în curând cu toate bunătățile universului. Eu sunt Sinele și eu vă vorbesc prin Omul acesta!
Forma lui poate fi distrusă de orice ignorant dintr-o singură lovitură, dar eu, A Fi – Sinele, nu voi înceta niciodată să exist prin infinitatea de forme peste care eu mi-am transmis spiritul de-a pururi.
Îndrăzneala omului acesta nu provine din mândrie, ci din cunoașterea corectă și infinită a măreției mele. De aceea, măreția pe care el o afirmă, deși poate părea lipsă de modestie, este măreția mea în infinitatea posibilităților mele. Îl puteți disprețui, îl puteți critica, îl puteți urî sau acuza cu asprime, dar el, asemeni spiritului pur, cu care eu îl susțin pană la identificare, nu va înceta niciodată să vă iubească indiferent de atitudinea voastră. Puteți să spuneți despre el orice răutate, îl puteți umili, batjocori și scuipa, dar el nu își va schimba niciodată atitudinea față de voi. Fiindcă eu, Sinele, sunt înăuntrul lui și el mă cunoaște!
El a înțeles deja că dacă mă uită viața lui nu mai are niciun preț și e totuna dacă materia lui mai respiră sau îngrașă pământul. De aceea el va accepta orice gând, cuvânt sau faptă, bună sau rea, de la voi, dar nu va accepta niciodată să i se spună „Nu poți!” sau „Acestea îți sunt limitele!”
Nu va riposta cum ripostează toți cei care sunt insultați de moarte, nici nu va căuta să vă distrugă așa cum unii dintre voi vor dori, încercând să-l descurajeze sau să-l înfricoșeze, dar va fi în dreptul lui să se apere nemai-acordându-vă nicio atenție. Oricât de apropiați veți fi de el ca rude, prieteni sau cunoștințe, oricât de mare vă va fi rangul sau cunoașterea umană, atunci când îl veți contesta și îi veți pune la îndoială Cunoașterea de Sine el vă va respinge precum și voi respingeți pleava, noroiul sau funiginea care tinde să vă murdărească.
Cel care mă recunoaște pe mine nu spune că el, cel văzut, este Dumnezeu, ci eu, Sinele din el, spun: Eu sunt Dumnezeu!
Instrumentele pe care le folosesc: materia, gândirea sau sentimentele pot fi mai grosiere sau mai subtile, dar pe toate eu le folosesc și eu sunt Dumnezeu. Deși eu, Sinele, mă aflu în toate ființele, exprimarea lor este diferită din cauză că, pe termen lung, mintea din ele a ales să se folosească doar de câteva din posibilitățile mele. Eu, Sinele, nu am pus nicio interdicție vreodată, depinde doar de mintea individuală ce instrumente folosește pentru armonia și fericirea Întregului. Acest Întreg însă nu este numai corpul tău, mintea ta sau sentimentele tale, de aceea fericirea ta va depinde întotdeauna de felul cum prin dragoste și cunoaștere te vei uni cu Universul.
Eu, Sinele, v-am spus toate acestea; prin puterea mea trăiți și eu însumi vă încurajez să savurați din plin toate bunătățile vieții, dar să nu uitați nicio clipă că veți pierde totul dacă nu veți avea curajul de a fi voi înșivă - Sinele.
Hotărârea Eului conștient
Eu sunt A Fi - Susținătorul și Sursa Universului! Deși eu vă vorbesc acum printr-o formă relativă și măsurabilă, eu sunt Indestructibilul, Invincibilul, Atotputernicul și Eternul. Nu există nimic care să mi se opună fiindcă eu sunt Totul.
Deoarece eu sunt Sinele pot fi perceput doar de un cunoscător al Sinelui, dar descrierea făcută de el poate să fie înțeleasă doar de cel care la rândul lui mă cunoaște pe Mine. Ceilalți oameni trebuie doar să asculte și să mediteze, fiindcă cunoașterea Sinelui se învață treptat din tot ce vă înconjoară - gând, cuvânt, miros, gust, atingere, imagine, muzică sau faptă.
Cel care mă cunoaște este asemeni mie - dragoste, acceptare, dăruire, milă și compasiune necondiționată.
Indiferent de gândurile, cuvintele sau faptele celui pe care îl însuflețesc eu, Sinele, mă dăruiesc lui în toată amploarea posibilităților mele. Toată gloria, răsplata și strălucirea infinită este în puterea celui care mă cunoaște!
Acela care are nelimitată încredere în sine, care a eliminat pentru totdeauna formula „Nu pot” și care mă vede în tot ce îl înconjoară se va delecta în curând cu toate bunătățile universului. Eu sunt Sinele și eu vă vorbesc prin Omul acesta!
Forma lui poate fi distrusă de orice ignorant dintr-o singură lovitură, dar eu, A Fi – Sinele, nu voi înceta niciodată să exist prin infinitatea de forme peste care eu mi-am transmis spiritul de-a pururi.
Îndrăzneala omului acesta nu provine din mândrie, ci din cunoașterea corectă și infinită a măreției mele. De aceea, măreția pe care el o afirmă, deși poate părea lipsă de modestie, este măreția mea în infinitatea posibilităților mele. Îl puteți disprețui, îl puteți critica, îl puteți urî sau acuza cu asprime, dar el, asemeni spiritului pur, cu care eu îl susțin pană la identificare, nu va înceta niciodată să vă iubească indiferent de atitudinea voastră. Puteți să spuneți despre el orice răutate, îl puteți umili, batjocori și scuipa, dar el nu își va schimba niciodată atitudinea față de voi. Fiindcă eu, Sinele, sunt înăuntrul lui și el mă cunoaște!
El a înțeles deja că dacă mă uită viața lui nu mai are niciun preț și e totuna dacă materia lui mai respiră sau îngrașă pământul. De aceea el va accepta orice gând, cuvânt sau faptă, bună sau rea, de la voi, dar nu va accepta niciodată să i se spună „Nu poți!” sau „Acestea îți sunt limitele!”
Nu va riposta cum ripostează toți cei care sunt insultați de moarte, nici nu va căuta să vă distrugă așa cum unii dintre voi vor dori, încercând să-l descurajeze sau să-l înfricoșeze, dar va fi în dreptul lui să se apere nemai-acordându-vă nicio atenție. Oricât de apropiați veți fi de el ca rude, prieteni sau cunoștințe, oricât de mare vă va fi rangul sau cunoașterea umană, atunci când îl veți contesta și îi veți pune la îndoială Cunoașterea de Sine el vă va respinge precum și voi respingeți pleava, noroiul sau funiginea care tinde să vă murdărească.
Cel care mă recunoaște pe mine nu spune că el, cel văzut, este Dumnezeu, ci eu, Sinele din el, spun: Eu sunt Dumnezeu!
Instrumentele pe care le folosesc: materia, gândirea sau sentimentele pot fi mai grosiere sau mai subtile, dar pe toate eu le folosesc și eu sunt Dumnezeu. Deși eu, Sinele, mă aflu în toate ființele, exprimarea lor este diferită din cauză că, pe termen lung, mintea din ele a ales să se folosească doar de câteva din posibilitățile mele. Eu, Sinele, nu am pus nicio interdicție vreodată, depinde doar de mintea individuală ce instrumente folosește pentru armonia și fericirea Întregului. Acest Întreg însă nu este numai corpul tău, mintea ta sau sentimentele tale, de aceea fericirea ta va depinde întotdeauna de felul cum prin dragoste și cunoaștere te vei uni cu Universul.
Eu, Sinele, v-am spus toate acestea; prin puterea mea trăiți și eu însumi vă încurajez să savurați din plin toate bunătățile vieții, dar să nu uitați nicio clipă că veți pierde totul dacă nu veți avea curajul de a fi voi înșivă - Sinele.
*
Hotărârea Sinelui supraconștient
Simțământul pe care l-am trăit în timp ce scriam această carte, mai precis după ce am terminat capitolul „Conștiența de Sine”, am fost tentat să-l numesc în prima clipă inefabil, dar reamintindu-mi că am jurat că pentru mine nu va mai exista „Nu pot”, am decis să-l fac inteligibil. Există poate posibilitatea de a nu fi înțeles exact, dar puterea de a exprima toate trăirile acestui univers mie nu îmi sunt interzise. Mi s-a dezvăluit în fața ochilor minunea neasemuită a Vieții, a sublimului întruchipat în înțelegerea mea, a desfășurării unei palete infinite de miresme și peisaje grandioase. M-a cutremurat înțelegerea bruscă a minunii pe care o am în față și căreia eu îi sunt părtaș, am văzut și am auzit această simfonie infinită de sunete și culori, simțind că toate sunt pentru mine, realizând că această măreție nu ar avea niciun destinatar fără mine, eu cel care sunt. De această dată cuvintelor eu cel care sunt nu le-am mai văzut o conotație mistică, ci pur și simplu am înțeles prin eu cel care sunt faptul că sunt viu și e suficient atât. Am înțeles în acea clipă minunea vieții și i-am plâns cu o durere vie pe toți semenii mei care se simt respinși de la această sărbătoare a existenței – Viața însăși. Mi-am șters lacrimile inimii cu mâinile împreunate în față într-o rugăciune sublimă și arzătoare ca miezul celui mai încins astru și am jurat să nu mor niciodată, căci minunile pe care le am de trăit și care au fost dintotdeauna destinate mie, Celui Viu, au nevoie de mine ca să fie transmise, căci singure nu ar putea exista. Am văzut cu ochii deschiși splendoarea care mă așteaptă și l-am văzut literalmente pe Dumnezeu cu înfățișarea mea, exact cum am spus mai demult într-o clipă de intuiție magică: nu omul ajuns la iluminare spune Eu sunt Dumnezeu, ci Dumnezeu din el spune: Eu Sunt Dumnezeu! Am văzut în acea clipă identitatea mea cu cauza și scopul creației și în fața acestei desăvârșiri sublime mi-am împreunat iar mâinile și am strigat: Vreau să trăiesc veșnic!
Posibilitatea unui Dumnezeu în afara mea mi s-a părut subit o glumă proastă, căci dacă eu care sunt om și am încă o cunoaștere limitată am înțeles absurditatea ca Ființa Absolută să-și dorească subordonați, cu atât mai mult cel care ar avea o cunoaștere perfectă și divină nu ar putea suporta asta. Mi-am văzut casa în toată imensitatea ei necondiționată și l-am văzut în oglindă pe stăpânul Universului. Eu sunt nu a mai fost o expresie pe care am auzit-o din filozofia indiană, ci o răbufnire a tuturor energiilor mele interioare, și mi-am împreunat iarăși mâinile și am strigat: Vreau să trăiesc veșnic!
Pentru prima dată în viața aceasta nu mi-a mai fost frică de nicio forță care ar putea să mi se opună, căci Realitatea întregului univers a devenit una cu voința mea. Am trăit această minune uluitoare a certitudinii că toate experiențele și trăirile mele nu ar avea niciun sens dacă aș fi fost creat să fiu subordonatul cuiva și iarăși l-am văzut pe Stăpân în toată splendoarea lui. Descoperirile ce am simțit că le voi face din acest moment mi-au umplut inima de veselie, iar Conștiința mi s-a bucurat în mine știind că le va împărtăși tuturor semenilor mei. M-am simțit una cu fiecare ființă vie a universului, și extazul meu l-am văzut crescând proporțional cu bucuria oricărei făpturi căreia pot să-i dau o picătură de apă, o fărâmă de pâine sau o mângâiere a mâinilor sau cuvintelor. Am văzut realitatea limpede a ființei sensibile care percepându-l pe Dumnezeu se percepe pe Sine și am hotărât: împreună cu acest univers și cu toate făpturile lui minunate vreau să trăiesc veșnic!
Sub magia divinității mele am văzut că nicio ființă nu poate să se nască sau să rămână pentru veșnicie rea și am hotărât să le iubesc pe toate!
*
Patru acțiuni esențiale
Ce ar face o Inteligență și o Putere absolută dacă ar fi pusă în fața realității de a trăi etern? Ce ar face ea ca ziua de azi să nu fie asemeni celei de ieri, evitând plictiseala și rutina care ar putea să o mistuiască?
Iată câteva lucruri pe care le-ar face negreșit.
1) Fără îndoială și-ar crea semeni și o societate. Filozofia lui „a fi suficient prin tine însuți” nu rezistă în manifestare din simplul motiv că nu ar fi manifestare. Manifestarea înseamnă extindere, ori posibilitatea de a fi o singură ființă, neînconjurată de nimic, sau chiar Ființa supremă și unică a universului, înconjurată de păpuși, pe care ea le animă prin ațe nevăzute, în cele din urmă nu i-ar mai crea nicio bucurie și ar trimite-o într-un iad veșnic. Comparativ cu acest iad, din perspectiva ființei căreia i-a fost interzisă posibilitatea de a uita, cunoscând în același timp că ea este persoana unică și absolută a universului, iar celelalte doar marionete, iadul inventat de religii ar fi curată distracție. Închipuiți-vă apatia la care ar putea ajunge Ființa Veșnică fără uitarea și surpriza care decurge din ea. Cu adevărat magia maximă a omului este aceea de a-și schimba percepția și vibrația, altminteri lumea noastră așa cum arată este cea mai bună variantă posibilă.
2) Ar elimina dorințele și planificările din perspectiva Ființei absolute, acceptându-le doar pe cele care apar din trăirea vieții acum și aici. Acest lucru este indubitabil observându-se bucuria și surpriza pe care o produc lucrurile mărunte. Scopurile mari sunt susținute de planificări laborioase, care epuizează mintea și introduc fiori reci de frică cu privire la finalitatea lor. Micile bucurii ale vieții, precum ar fi îndrăgostirea de o ființă de sex opus sau năzdrăvăniile aparent absurde ale unui copil, te umplu însă cu cele mai sublime emoții posibile. Poate cel mai paradoxal aspect al lui Dumnezeu - Absolutul, fapt pe care cei mai mari iluminați l-au observat, dar rareori au îndrăznit să-l exprime, este magia cu care el reușește să se nască în această clipă din sine și totuși să nu aibă un început care să se poată spune că este punctul lui de plecare. Este un simțământ pe care omul iluminat îl păstrează cu drag în inima sa.
3) Ar accepta posibilitatea accidentului, înțelegând că doar acesta poate răscoli energiile creației, regenerându-le.
4) Și-ar lăsa forma fizică în mâna hazardului, hotărând să nu-și amintească de formele lui trecute, păstrând doar posibilitatea de a-și aminti de natura lui reală prin Conștiența de Sine.
*
Primele trei minuni ale Divinității
Recunoscând prin Dumnezeu Ființa supremă a universului, oamenii au făcut tot felul de presupuneri cu privire la puterile lui supranaturale și la felul cum ele acționează. Imaginația omului arhaic a atribuit Ființei Supreme abilitățile unui super vrăjitor care poate face din lut o ființă vie, bunăoară, sau poate despărți apele unei mări în două, ca să treacă un puhoi mare de oameni, sau poate face să curgă pâine din cer precum stropii de ploaie, sau poate să facă apele să crească până acoperă cel mai înalt munte, sau poate arde cu foc și pucioasă o cetate într-o clipită, sau poate înmulți câțiva pești și câteva pâini până acolo încât să hrănească cinci mii de oamenii, sau poate să ajute armata unui vestit arcaș să distrugă oastea rivală, sau poate bea un ocean de otravă fără să pățească nimic, sau… Aceste puncte, puncte înlocuiesc un șir colosal de minuni atribuite Ființei divine în peregrinările sale pe Pământ, care de care mai năzdrăvane.
Dar cea mai uzuală minune a divinității din vechile scripturi este aceea de a-i ajuta pe ai noștri, cei buni, împotriva celorlalți, cei răi, fără nicio îndoială!
Cum vi se par aceste lucruri din perspectiva unui om cu oarecare înțelepciune? Ei bine, eu nu le voi numi degradante pentru omul acelor vremuri, căruia i se pot oferi numeroase circumstanțe atenuante, dar pentru omul de lângă mine, care crede în veridicitatea lor, îmi fac griji serioase. Admițând aceste viziuni deformate el nu va întârzia să creadă în continuare în utilitatea războiului, în distrugerea dușmanilor, în justețea ideilor xenofobe, misogine, rasiste, fundamentaliste etc. Înțelegeți pericolul?! Un virus mic poate pricinui neajunsuri foarte mari, de aceea, după părerea mea, aceste „adevăruri” trebuie prezentate deschis. Mea culpa pentru maniera mea, poate un pic prea caustică, dar vreau să vă repet încă o dată că ea are în vedere ideile și nu oamenii.
Ce sunt puterile supranaturale? Care e maniera lor de acțiune? Cine le poate folosi și care este scopul lor? Iată doar câteva întrebări care ne pun încă de la început în dificultate. Vrăjitorul, care aparent din nimic, poate face un obiect să apară sau să dispară, e cea mai uzuală reprezentare a supranaturalului, conform paradigmei în care am crescut. La cel mai înalt nivel de putere închipuit Dumnezeu ne gândește sau ne visează, și noi apărem din neant, fără măcar să fie nevoie să spună hocus-pocus. Să ne plămădească din lut este deja parcă un pic mai ușor. Dar oare aceste „ vrăji” pot fi socotite minuni?! Ei bine, răspunsul meu este negativ, fiindcă adevăratele minuni ale Ființei Supreme, inegalabile prin inteligență, farmec și utilitate pot fi observate cu ușurință de cel Conștient de Sine și explicate precum urmează.
Ființa divină, Sinele din om, pentru a crea un mediu în care să poată trăi etern, fără să se plictisească, cel dintâi a conceput minunea autocompletării. S-a despărțit într-un principiu masculin și unul feminin, hotărând ca reunirea să fie cea mai plăcută experiență a simțurilor, apoteoza celor mai frumoase cântece și poezii ale universului, o experiență fără seamăn prin surpriza și diversitatea situațiilor create, pe care el a numit-o dragoste. Deși acest moment pare așezat undeva la începutul timpului, el este hotărât acum și totodată explicat chiar acum, pentru prima dată în istoria universului, în clipa aceasta când tu îl gândești.
Iată într-adevăr un lucru demn de Ființa divină!
A doua minune a lui Dumnezeu, Sinele din om, este aceea de a se autogenera prin exprimarea dragostei dintre bărbat și femeie, transferându-se într-o ființă nouă, gingașă și inocentă. Ființa divină și-a asigurat eternitatea prin încărcarea materiei, de la cel mai mic fragment până la cel mai imens, cu un pol negativ și unul pozitiv. Astfel el și-a asigurat nemurirea în cazul în care masculinul sau femininul din specia în care se află, datorită unui accident, ar fi distruse. Felul cum s-au format ființele vii pe Pământ, din combinarea materiilor anorganice, răscolite de forțele naturii, determinând cei doi poli ai mineralelor să se împreuneze, așa cum ne-au explicat oamenii de știință, este cât se poate de adevărat.
De asemenea, Dumnezeu, Sinele din om, nu numai că a creat o ființă nouă - copilul, aparent doar un obiect creat din întâlnirea a două forțe încărcate diferit, dar a oferit acestui „obiect” puterea de se autogenera.
Apoi Dumnezeu, Sinele din om, devenind mai mulți, având astfel posibilitatea de a trăi etern fără să se plictisească, a decis să lase o metodă de se elibera de acel virus numit iluzie, inevitabil la începutul experimentării unei noi lumi, amintindu-și de natura lui divină și atotputernică. A hotărât astfel să-și consemneze cunoașterea pe care a obținut-o, oricât de neînsemnată ar părea, în simboluri, mituri, legende și scrieri, pe care să și le poată transmite de la o generație la alta. Din confruntarea lor el a decis să aibă posibilitatea de a realiza înțelepciunea și astfel să-și amintească de identitatea lui reală. Și a numit acest lucru Conștiență de Sine.
Ați vrut să știți ce e o minune sau supranaturalul?! Voi sunteți minunea și supranaturalul acestui univers, voi cei care până acum v-ați prețuit atât de puțin, voi, Sinele, pe lângă care vrăjile celui mai dibaci magician sunt un fleac. În fața lui sau în fața oricărei iluzii tu poți spune: nu reprezentați nimic și nu mă puteți impresiona deloc, fiindcă eu sunt Viața și minunea supremă a acestui univers! Iată într-adevăr un lucru demn de Ființa divină!
*
O rugăciune de conștientizare
Eu sunt Sinele, indivizibil, indestructibil și etern.
Eu nu sunt corpul acesta, mintea aceasta, inima aceasta.
Eu nu sunt materia, gândurile sau sentimentele.
Eu sunt cel care se află în ele și le susține,
Eu sunt cel care sunt!
La tot ce-mi propune mintea eu răspund: nu vreau asta! Mereu și mereu răspund: nu vreau asta! Și atunci după ce mintea obosește eu mă văd pe Sine, mereu deasupra, privind la corpul acesta, la mintea aceasta și la inima aceasta ca la niște obiecte care se prețuiesc pe sine, de aceea eu le susțin pentru abnegația lor.
Eu văd această ființă condiționată care muncește și uneori suferă, dar eu nu sunt atins de nimic, pentru că eu sunt Sinele și în mine se află toate bucuriile și victoriile lumii acesteia.
Prin deschiderea lui sahasrara în propria mea liniște și glorie sălășluiesc.
Eu sunt viața tuturor formelor de viață și frica care cauzează moartea pe mine nu mă mai poate răpune. Nimic nu mi se poate da și nimic nu mi se poate lua.
Lucrurile, prietenii și membrii familiei se pot roti în jurul meu, se pot naște, îmbătrâni și muri pentru că sunt forme ale minții, dar eu, Sinele, nu voi putea fi modificat niciodată.
Același voi rămâne, viu și cald în mine și pretutindeni, și dacă poți, semene al meu, ascultă-mă din interiorul tău, alungă-ți frica și privește realitatea în față. Cât omul se află în iluzie poate trăi cu posesiuni și bucurii mărunte, dar când se trezește nu mai poate trăi fără liniștea renunțării, singura putere care poate să-i dezvăluie Sinele.
Privește la materie, la gânduri și la sentimente ca la niște obiecte care au ajutat conștientei să se ridice.
Acum rămâi deasupra!
Tu, cel care prin școala vieții pământești ți-ai ars toate iluziile, stai ferm deasupra!
Explicațiile acestei rugăciuni impersonale de conștientizare:
Materia, gândurile și sentimentele există doar atât cât sunt susține de Conștiența ființelor vii.
Împletirea celor mai înalte puteri ale sentimentelor cu cele mai mari puteri ale gândirii dă naștere unei rugăciuni de conștientizare.
Când această rugăciune este realizată nu mai rămâne nimic de dorit.
Rugăciunile au efect benefic prin puterea emoțiilor.
Când cele mai înalte emoții sunt trezite acționează Conștiința.
Când cele mai mărețe idei acționează este trezită Conștiența.
O rugăciune de conștientizare împletește Conștiința și Conștiența într-o singură forță indestructibilă.
Este o rugăciune minunată fiindcă îți reamintește mereu cum și de ce trebuie să stai deasupra tuturor grijilor născute din ignoranță și iluziei.
*
Avatarul
Care e cea mai măreață putere a noastră? Indiferent că ne-am propune eliberarea absolută sau o ieșire oarecare printre oameni, oare ce forță am putea găsi înăuntrul nostru în stare să ne ajute în orice situație?
Fără îndoială aceasta este dragostea. Prin dragoste și numai prin dragoste ceea ce este aparent mort revine la viață, la propriu și la figurat. Dacă deja este recunoscut că o formă de materie își începe viața ca rezultat al uniunii prin iubire a principiului feminin cu cel masculin, în celălalt sens, al autoînvierii, lucrurile necesită unele explicații. Din fericire în jurul nostru sunt atâtea exemple care o fac, încât este practic imposibil ca, mai devreme sau mai târziu, să nu descoperim valoarea de panaceu universal al iubirii.
Să spunem că astăzi ieșiți din casă și vreți să vă simțiți bine, fiindcă dincolo de numele pe care puteți să-l dați obiectivelor voastre, de la cea mai elementară îmbucătură care vă încântă papilele gustative, până la sacrificiul simbolic al vieții, pe care l-a comis Iisus, tot ceea ce facem se substituie tendinței de a ne simți bine. Pentru unii oameni o masă bună este plăcerea supremă, pentru alții plăcerea supremă poate fi numai sacrificiul absolut. Este doar o chestiune de viziune personală, gust sau temperament.
Așadar, ieșind din casă, mergem într-un mall și tot ce vedem acolo ni se pare rupt dintr-un basm. Toți oamenii din jur exprimă calm, veselie și fericire, iar armonia este prezentă peste tot. Oare care e cauza?...
De ce v-am dat acest exemplu?! Fiindcă exprimă o experiență directă, trăită de curând.
În urmă cu câteva zile am ieșit împreună cu soția pentru câteva cumpărături de rutină. Ne-am dus la un hypermarket specializat și ne-am cumpărat cele câteva lucruri planificate. Până aici toate au decurs conform așteptărilor, dar la ieșire soția, fără să-mi fi dat înainte vreun semn, îmi spune simplu că: „nu ar vrea să mergem acasă, că și-ar dori o plimbare la Palas, să bea o cafea, să mai vadă lumea, să se bucure că trăiește”. Ce să vă spun?... M-am simțit ca și cum aș fi fost lovit de o măciucă în cap, fiindcă dintre toate lucrurile pe care aș fi putut să mi le doresc în momentul acela, cel mai mult aș fi vrut să ajung cât mai repede acasă să continui lucrul la această carte. Era duminică și, în sfârșit, aveam timp să-mi aștern pe hârtie o parte din mulțimea de idei ce îmi circulau prin minte. Știam din experiență că dacă ele nu sunt consemnate în clipa maximă a impresiei ce o creează își pierd valabilitatea sau devin banale. Iar eu aveam în cap chiar în clipele acelea câteva idei arzătoare, care îmi solicitau consemnarea. Dar soția mea voia să meargă la mall și pace! Dilemă totală!, într-o clipită o succesiune colosală de gânduri și sentimente au dat năvală peste mine, trimițându-mă în cea mai profundă ceață.
Primul răspuns care mi-a venit în minte a fost acela al scopului principal și, gândindu-mă cât de importante pot fi ideile pe care le aveam, sacrificarea dorinței, pe care o exprimase soția, mi s-a părut cel mai mic rău posibil. Așa încât cu gesturi largi și cuvinte ferme i-am spus că: „dorința ei nu poate fi îndeplinită”. Ei, dar soția mea, draga de ea, nu este un papă lapte, are ambiție și nu cedează atât de ușor, când își dorește ceva. La fel de ferm precum răspunsul meu îmi spune: „voi merge singură”. Ok, i-am zis, și am plecat spre parcare cu gândul de a încărca cele câteva lucruri cumpărate în automobil și apoi să merg acasă. Mi-am lăsat soția în fața unei vitrine cu haine, din fața căreia nu voia să plece, ca orice femeie care se respectă. Dar în timp ce descărcam lucrurile din coș în conștiința mea s-a produs o reacție pe care îndrăznesc să o numesc înțelegere subtilă. Mi-am zis așa: oare există ceva mai măreț printre toate lucrurile pe care le putem face ca acela de a dărui bucurie omului de lângă noi, fie acesta iubita, copiii, rudele, prietenii sau chiar trecătorii? - Negativ!, așa că am decis să-mi aștept soția și să merg cu ea oriunde își dorește. Mi-am dat seama în acea clipă că nimic nu poate fi mai presus de bucuria pe care o poți face cuiva. Toate creațiile minții, toate mărețele edificii ale lumii pot să mai aștepte în fața Celui Viu, de lângă tine. Pentru că Viul din tine se hrănește mai înainte de toate cu Viul din ființa de lângă tine, prin bucuriile și trăirile ei.
Mărturisesc că nici banii, nici timpul nu îmi permit să merg prea des prin mall-ul amintit, dar de câte ori am fost pe acolo nu mi-am putut împiedica uimirea și, în același timp, admirația pentru inteligența potențială a ființei umane care a reușit să construiască aceste minunate colțuri de rai. Acolo unde mai înainte erau doar niște mlaștini și bălării, prin acțiunea mâinilor și minții omenești, s-a crea un cadru de o frumusețe rară, completată magnific de Palatul Culturii în spate. Acele pajiști, mici heleștee și pomi exotici creează o atmosferă feerică.
Este de la sine înțeles că oamenii pe care i-am văzut în ziua aceea mi s-au părut toți minunați, bucurându-se din plin de sărbătoarea vieții. Oriunde îmi întorceam privirea vedeam numai oameni fericiți. Unde era tristețea și îngrijorarea pe care o vedeam adesea în jurul meu?! Dispăruse ea din lume sau putea explica cadrul acesta, oricât de frumos ar fi fost, dispariția tuturor nefericiților vieții?! Erau sute de oameni în jurul meu și chiar cei obosiți de muncă, precum vânzătorii sau chelnerii, nu exprima niciunul acea tristețe pe care o vezi adesea prin locurile aglomerate.
Mă întrebam ce poate fi atât de puternic în mine încât să văd lumea atât de bună și de frumoasă, aceeași lume pe care adesea am văzut-o în culori întunecate?! Priveam și meditam căutând un răspuns cât mai exact. Și el a venit fără să-și dea aerul unei revelații sau iluminări, a venit simplu și firesc așa cum este viața. Ce am avut eu cu mine mai mult decât altădată, ce substanță alchimică a putut transforma lumea din jur atât de profund? Ei bine, așa cum unii dintre voi au intuit deja, era vorba de dragoste. Din motive greu de explicat, în albia ființei mele am avut în acele câteva ore cât am stat acolo o cantitate de iubire mai mare decât poate să aibă omul în mod obișnuit. Niciun gând rău nu mi-a trecut atunci prin minte, nicio amenințare nu am simțit că există pe Pământ, niciun om nefericit nu a existat pe lume în acele ceasuri. Îi priveam pe cei din jur și îmi venea să-i îmbrățișez pe toți; nu am văzut niciun bărbat care să sufere de singurătate sau vreo femeie urâtă. Mai cu seamă femeile, deoarece eu exprim în această viață principiul masculin, mi s-au părut toate frumoase indiferent de vârstă, culoare, înălțime sau greutate. În minte rememoram un gând mai vechi: „nu există femei urâte, ci doar femei pe care nu are cine să le iubească”. În prezența dragostei chiar și cea mai nereușită creatură poate deveni o zână. Dragostea este elixirul magic care transformă toate substanțele universului. Dragostea este sursa tuturor bucuriilor. Dragostea și numai dragostea te poate ajuta să te simți bine.
Privind oamenii din jur îmi spuneam: Iată lumea mea, iată bucuria vieții mele! Fără acești oameni fericiți în jurul meu eu nu pot trăi, tristețea lor mă ucide!
În acel moment nici măcar nu am putut să-mi duc filozofia mai departe remarcând, așa cum o fac acum, de exemplu, că moartea este o binecuvântare a vieții peste cei care, nemaiputând iubi, îmbătrânesc și părăsesc această lume.
Am petrecut astfel alături de soția mea câteva ore cu adevărat minunate, iar când a venit vremea să plecăm de acolo nu am simțit niciun regret, fiindcă dragostea era cu mine și am luat-o acasă.
Ceea ce mă îngrijorase că am să pierd dacă nu consemnez de îndată, imediat ce am ajuns în fața măsuței mele de scris, mi s-a arătat cât se poate de clar și am reușit în câteva ore să pun pe hârtie aproape întreg capitolul numit „Energia Kundalini” din această carte. Și atunci întrebarea este: ce mi-am sacrificat eu renunțând la o bucurie a minții mele în favoarea unei bucurii pe care am putut să o fac unei ființe vii? Răspunsul este - egoismul meu și doar atât.
V-am oferit acest pasaj din viața mea, fiindcă cu siguranță vă puteți regăsi cu toții într-o situație similară.
Dar probabil nu aș fi consemnat niciodată această mică aventură dacă peste șase zile nu aș fi ajuns în același loc, în același mall, la târgul de carte, care s-a ținut zilele acelea. De această dată însă simțămintele și impresiile mele nu au mai fost aceleași. Eram singur, un om oarecare pierdut într-o lume pestriță și banală. Oameni mofturoși, vânzători obosiți, scriitori sau critici de carte care vorbeau în fața unor scaune goale… Oare de ce lumea arăta așa acum, iar în urmă cu șase zile, în același loc și poate pe alocuri cu aceiași oameni, ea arătase atât de diferit?! Răspunsul este: aceeași dragoste, care de această dată era mult mai puțină. Eventualele disensiuni pe care le avusesem la serviciu în ziua aceea nu puteau fi cauza, ci erau și ele simple efecte, cauza era dragostea mea mai mică și mai condiționată. Iată o lecție pe care nu ar trebui să o uit!
Dar este suficient să observi cursul lucrurilor sau este suficient să-ți propui o conduită, care să te absolve de efectele neplăcute? Nicidecum! De fapt, concluziile tale și noianul de informații, pe care ți-l oferă cărțile, nu contribuie la o stare de spirit mai bună și implicit la o viață mai bună. Aceste cunoștințe în cea mai mare parte nu fac decât să-ți amplifice frustrările și să dezlănțuie o desperare și mai mare. Te vezi în situația să știi, dar să nu poți face. Dacă înainte aveai o părere oarecum proastă despre tine, acum o ai proastă de-a binelea. Îți spui: cum e posibil să știu că știu și chiar să simt că așa stau lucrurile și să nu pot face nimic?!
Ei, aici e cazul să facem pasul următor. Cunoașterea nu e bună la nimic dacă nu avem energie să o punem în aplicare.
Îmi amintesc de o poezie ciudată, pe care am citit-o pe la zece ani, scrisă de un poet român, mai puțin cunoscut, Mihai Ursachi, dacă memoria nu mă înșeală, care sună cam așa:
Un om de la Vaslui avea un motor,
dar nu i-a ajutat la nimic!
Aceasta era toată poezia.
Cunoașterea care nu e susținută de o energie aferentă are aceeași soartă cu motorul.
De asemenea, îmi aduc aminte, că am citit cândva o știre despre un psiholog străin care ținea conferințe în România despre cauzele depresiei. Ei bine, concluzia lui era că lipsa de energie creează depresiile și nimic altceva. Este adevărul pur.
Dacă vreți să implementați cunoașterea pe care o aveți trebuie să vă concentrați, mai înainte de toate, pe obținerea surselor de energie. Ridicarea lui Kundalini este soluția cea mai puternică, dar dacă dintr-un motiv sau altul vă îndoiți de eficiența ei aveți posibilitatea de a vă dinamiza doar chakra inimii. Dacă nici această soluție nu vă e pe plac, din cauza cuvântului chakră, de exemplu, atunci concentrați-vă numai asupra iubirii. Încercați din răsputeri să păstrați întotdeauna în inimă căldura dragostei față de tot ce vă înconjoară. Dragostea vă va oferi suficientă energie să vă simțiți bine. Și, când va veni timpul, poate vă veți ocupa și de alte centre de forță ale corpului vostru.
Veți înțelege mai bine ce vă spun atunci când veți putea face legătura între chakre și devitalizarea unor organe interne. De regulă, blocajul celei mai apropiate chakre este responsabil. Durerile de picioare, de exemplu, sunt cauzate de proasta funcționare a chakrei muladhara. Durerile de cap, după un efort intelectual intens, sunt urmare a blocajului din ajna.
Și acum vom ajunge la o secțiune foarte dificilă a lucrării de față, anume la explicarea apariției sufletului vostru pe Pământ. Mai demult în fața unei astfel de solicitări a Conștiinței aș fi răspuns cu un refuz categoric, luându-l în brațe pe acel „Nu putem”, cu care ne-au blagoslovit religiile și chiar unele științe spirituale mai noi. Dar pentru mine, așa cum am jurat, nu va mai exista „Nu pot”, nici ca atitudine, nici ca putere de a răbda. A putea să rabzi insultele sau indiferența este o dovadă a divinității mult mai mare decât s-ar crede. Conștientul meu, de exemplu, ar vrea să mă luați în seamă, dar Subconștientul și Inconștientul, care sunt infinit mai puternici, au hotărât, în momentul maxim al înțelepciunii mele, să fiu ignorat, sub scuza vorbirii sau scrisului insuficient cizelate.
Cu miliarde de ani în urmă pe Pământ nu erau decât compuși chimici alcalini și acizi: gaze, lichide și minerale în stare solidă. Dar Dumnezeu - Viața, în virtutea principiului etern al autocompletării, a dăruit materiei doi poli, unul negativ și unul pozitiv, unul masculin și unul feminin. Sub forța colosală a naturii dezlănțuite, aceste polarități, care în mod obișnuit se resping, au creat o formă de viață organică - prima amoebă de pe Pământ. Celebra întrebare: „Ce a fost la început, oul sau găina?” își are răspunsul chiar acum. Natura a creat simultan mai multe ființe la începutul vieții organice pe Pământ, astfel încât la început ele nu s-au născut unele din altele.
Ce au făcut acele prime ființe?! Nimic spectaculos și totuși ceva foarte spectaculos: au început să trăiască. De la o sumă de observații extrem de simple ele au început să crească în conștiență și energie. Ce au dobândit într-o experiență, căreia noi îi spunem viață, au transmis celor din jur prin mijloacele pe care le-au avut, iar ființelor născute din ele le-a transmis cunoașterea prin subconștient. Și-au transmis mai ales principiile primordiale ale autocompletării, ale autogenerării și ale Conștienței de Sine.
Puțini oameni realizează că tendința de a transmite ceea ce știi este un instinct primordial, care conduce la Conștiență de Sine. Scopul suprem al comunicării este tocmai descoperirea divinității tale, de aceea revolta oamenilor în fața libertății de expresie a fost întotdeauna una extrem de vehementă.
Vă voi explica în continuare de ce conștiența individuală este inferioară conștienței colective a speciei. Individul nu există fără specie. Toate abilitățile și cunoștințele lui le datorează subconștientului în cea mai mare măsură și într-o măsură mult mai mică experiențelor sale directe și a conștientului său. Un individ își asigură nemurirea prin apartenența la o specie; părinții nu îi transmit ceva prin inconștient, ci se transmit ei înșiși prin inconștient, ca o speranță perpetuă că își vor realiza cele mai înalte aspirații, prin ființa căreia i-a dat viață. În afara unor deviații ale minții, când copiii reușesc părinții se bucură la fel de mult ca de propriile lor reușite. Dar cei mai înțelepți se bucură de reușitele întregii specii umane, ca de propriile lor reușite.
Când un copil vine la viață el nu se naște din nimic și nu este deloc gol, așa cum se crede. Doar conștientul îi este curat, fiindcă subconștientul îi este tot atât de bogat pe cât al speciei umane în totalitate. Părinții nu îi transmit doar o părticică mică din corpul lor, ci îi transmit o imensitate de tendințe numite gene. Va fi curios pentru știința viitorului să observe acele tendințe care pornesc de la primele ființe ale Pământului.
Dar dincolo de acest Subconștient, creat în totalitate aici pe Pământ, oamenii mai conțin o altă cunoaștere și mai bogată numită Inconștient. Primele trei puteri ale divinității: principiul autocompletării, al autogenerării și al Conștienței de Sine au ajuns la noi prin acest Inconștient. Indiferent de locul unde viața se manifestă în univers, indiferent de structura pe bază de carbon, siliciu sau altfel, toate ființele vii conțin aceste trei principii imanente. Nu există nicio excepție, toate se dezvoltă în cadrul unei comunități, toate dau viață la pui, se asigură că ei cresc și se dezvoltă și toate tind să ajungă la Conștiența de Sine.
Noi, oamenii, prin experiențele și greșelile noastre inerente, am ajuns foarte departe, suntem doar la un pas să vedem în ansamblu, ca specie, că acel Dumnezeu pe care l-am căutat dintotdeauna este identic cu noi. Eliberarea și gloria finală a omului, și în genere a oricărei ființe vii din univers, survine atunci când el intră în contact cu avatarul lui suprem – Viața în sine. În acel moment, toate experiențele trecute și viitoare ale speciei din care face parte, precum și al celorlalte forme de viață care populează universul survin acum. Orice fapt petrecut sau imaginat se petrece pentru prima dată în istoria universului în momentul când acea ființă îl gândește. Vreți să știți exact când primele amoebe au apărut pe Pământ? Acum când tu le gândești! Iarăși vă spun că, dacă nu ar fi așa, ar trebui să explicați începutul sau sfârșitul absolut al tuturor lucrurilor, ceea ce este imposibil.
Nu există decât două posibilități. Ori Conștiența Observatorului, plecând de aici și acum, este chiar acel punct de volum minim și masă maximă, din care prin Big Bang se naște universul și în care apoi se reabsoarbe, tot ea observându-i traseul, ori universul se naște din nimic și în cele din urmă va dispare pentru totdeauna în nimic.
Cel care prin meditație depășește iluzia timpului înțelege că prima posibilitate este cea adevărată. Prin eliminare în cele din urmă nu rămâne decât Sinele!
Acela credeți voi că este Dumnezeu, ființa aceea atât de mică și de meschină pe care au prezentat-o unele religii?! O, nu, Dumnezeu este aici și acum, gând, cuvânt și faptă, eu, tu și toate ființele universului laolaltă.
Mai demult îmi doream să zbor, visam că am aripi și mă bucuram să privesc de sus Pământul în strigătele de uimire ale unei mulțimi entuziasmate. Îmi doream tot felul de puteri supranaturale și consideram că doar ele pot fi măsura măreției și marca divinității. Astăzi însă nu-mi mai doresc nimic din toate acestea, vreau doar să mă bucur de fiecare respirație, îmbrățișare sau rază de soare pe care o pot cuprinde. M-am împăcat cu realitatea aceasta minunată pe care o trăiesc, admițând că ceea ce am hotărât în momentul înțelepciunii mele supreme, anume că totul trebuie să se schimbe și să se regenereze, inclusiv trupul meu, este cea mai bună soluție. Mă voi regăsi cu bucurie și fericire în copiii mei, în copiii copiilor mei și în toți fiii speciei umane atât cât ea va mai exista. Pentru unii dintre ei eu le voi fi avatar și voi trăi încă o dată împreună cu ei.
*
Învață cum să te reîntorci la Sursă
Toate posibilitățile sunt în puterile noastre. Tot ce vă trece prin minte poate exista și în realitate. Atât în sus cât și în jos. Atât ceea ce poate să vă facă fericiți, cât și ceea ce poate să vă facă nefericiți. Este straniu cum unii oameni își distrug viața și văd că asta e în puterile lor și nu văd că, prin aceleași puteri, ar putea să și-o facă un ocean de bucurie și extaz.
Există un secret?! Nici vorbă! Este probabil cel mai discutat subiect al acestei epoci și nu există discuție între doi oameni, când vorbesc despre problemele lor, în care soluțiile să nu fie reamintite. Fiecare în limbajul său - țăran, comerciant sau intelectual - ne spune că problema este în mintea noastră, cu cele două aspecte esențiale ale subiectului. Primul este sistemul greșit de credințe despre viață, pe care eu le numesc „iluzii”, iar al doilea se referă la acel vierme care a intrat în mintea omului, exprimat prin formula „nu pot!”.
Vedeți, nu e niciun secret, toți știți într-un fel sau altul asta, dar nu puteți porni la treabă, recreându-vă viața, fiindcă vă lipsește o scânteie care să aprindă potențialul practic nelimitat care se află în voi.
Îndrăznesc să vă spun că scânteia este în ideea primelor cinci rânduri din textul alăturat numit „Renunțare” (Rugăciune de conștientizare). Citiți cu atenție aceste cinci rânduri și apoi meditați asupra lor! Dacă ajungeți să credeți că sunt adevărate, atunci vă puteți recrea viața de la zero. Dacă credeți că în voi este Sursa universului, lucru care este adevărul pur, și deveniți Conștienți de Sine, de puterile potențiale și nelimitate care se află în voi, puteți crea un univers real, în care voi să fiți Creatorul. Nu este nicio exagerare!
Prima condiție a debarasării de iluzii este învățarea modului cum să-ți asculți Conștiința. Toți oamenii au Conștiință, să fie clar. Când spunem despre cineva că nu o deține trebuie să înțelegem doar că încă nu și-a ridicat-o în creier. Ea este acolo unde este el! Nu are sens să o localizăm încă.
Desigur la început este foarte dificil, fiindcă în creier ajung doar fărâme ale ei, iar omul nu poate deosebi glasul Conștiinței de cel al dorințelor și al iluziilor, deja create.
Aici am să vă dau un exemplu din viața mea, o viață încărcată de experiențe și mai ales de meditație asupra lor.
Cu mulți ani în urmă aveam doi prieteni, ca și mine interesați de cele mai profunde aspecte ale vieții. Erau doi oameni care știau multe, de la care puteai afla o sumedenie de informații despre Sine, Conștiență, Conștiință și așa mai departe. La rândul meu, aveam un sistem destul de coerent de credințe despre viață și eram pe drumul meu de îmbunătățire. Multă vreme am purtat cu ei discuții filozofice de o profunzime rară, la care dacă ai fi asistat ți-ar fi stat mintea în loc. Încetul cu încetul însă am început să mă simt rău conversând cu ei. Ne întâlneam pe dealurile Cetățuii în mijlocul unei naturi încărcate de frumusețe. Nu înțelegeam de ce mă simt rău. Când ajungeam acasă eram un pachet de nervi. De îndată ce mă vedea soția îmi spunea: „Ce e cu tine? Nu vezi că întâlnirea cu oamenii aceștia îți face numai rău?” Dar eu nu o ascultam și continuam să-i caut. În fapt soția mea era vocea Conștiinței, iar mai târziu când am început să-i disting glasul, mi-am dat seama și de ce întâlnirile cu oamenii aceștia mă transformau într-un pachet de nervi. Toate discuțiile erau doar teorii. Analiza pe care o făceam noi omului și lumii inevitabil cădea în critică, desconsiderare și dispreț la adresa celorlalți, despre care noi spuneam: că dorm. Conștiința îmi spunea, atât cât puteam eu să o ascult, că nu are nicio valoare cunoașterea dacă nu îi înțelegi și nu îi iubești pe oameni. Dacă îngâmfarea, intoleranța și disprețul pornesc din tine, indiferent de motiv, ele se întorc și te afectează. În discuțiile cu ei încercam să rup cumva tiparele și să spun ceva ce nu e cuprins în limbajul de lemn al scolasticii spirituale. Unul dintre ei, bărbatul, nu pierdea nicio ocazie să-mi dea peste nas. În special el, prin mesajul lui, mi-a inoculat un dureros sentiment de descurajare, iar cuvintele „Nu poți!/ Nu putem!” erau preferatele lui. Celălalt prieten, femeia, își permitea orice batjocură în spatele unui „amortizor” foarte puternic – caracterul ludic. Mă durea pentru că îi primisem în spațiul meu interior, și de la cuvinte de prețuire sinceră față de trăirile și concluziile mele, fața de cărțile mele și implicit față de persoana mea, acum ajunseseră să mă lovească cu asprime. Iar eu eram, în acea perioadă, în plin proces de ridicare al lui Kundalini și numai de critica lor nu aveam nevoie.
Îmi aduc aminte de o replică a prietenului meu, care venind vorba despre articolul „Vreau să iubesc”, m-a apostrofat cu severitate, spunându-mi textual: „Ce înseamnă prostiile astea? Ce te împiedică să iubești?!”
Am rămas perplex de această replică.
Dacă Conștiința nu m-ar fi împins de la spate și nu m-ar fi determinat să rup întâlnirile cu acești oameni, pe fondul problemelor pe care le produce ridicarea lui Kundalini, cred că aș fi clacat. Materia acestui trup are o limită în toate.
Ceea ce s-a întâmplat în continuare ține aproape de supranatural.
Din câteva sute de numere de telefon, pe care le aveam în agendă, tocmai ale acestor oameni mi-au dispărut într-o zi, subit și inexplicabil. Cei mai raționali dintre voi vor spune că motivul nu poate fi decât o eroare a sistemului sau o setare prestabilită. Dar cum e posibil ca numai numerele lor să se șteargă?! Și ciudățenia este că nu mi s-au șters numai o dată, dar după ce le-am reintrodus ele s-au „evaporat” din nou după ceva timp. Chiar dacă încă nu știam prea bine să o ascult, Conștiința țipa la mine: nu-i mai contacta pe acești oameni!
Iată cum s-au întâmplat lucrurile în realitate. Materia mea, respectiv mâinile, la cererea expresă a Conștiinței, a șters acele numere din agendă deși, vă jur, mintea, sau ceea ce numim Conștientul obișnuit, nu-și amintește nimic despre această acțiune. Acesta e un caz rar când Supraconștiința intervine și se impune asupra Conștientului neputincios. Și de aici înainte, ca să nu arăt desconsiderare pentru cei care cred în puterile nevăzute care le coordonează viața, spunând că sunt de la Dumnezeu (câtă dreptate au, deși ei îl văd adesea deformat pe acesta), voi spune că și eu am un înger care mă ajută. El este Conștiința mea și știu că el nu mă va părăsi niciodată. Fericirea mea depinde numai de modul cum voi ști să-l ascult.
Deși maniera cum îl prezintă religiile teiste pe Dumnezeu este inacceptabilă pentru mine și nu ar fi decât o dovadă de involuție să-l vad așa cum îl explică ele, mai ales în cuvânt (pentru că în inimă sunt foarte mulți oameni minunați în cadrul Bisericii), am să fac ori de câte ori e nevoie referiri la cuvintele scripturilor.
Am să vă spun în acest moment ceva despre celebrele cuvinte ale lui Iisus cu privire la dispreț și desconsiderare. Textual el ne spune: „că orice hulă va fi iertată, dar hula împotriva Duhului Sfânt, niciodată!”. Acest Duh Sfânt este Conștiința. Atunci când nu-ți asculți Conștiința, nefericirea nu e departe. Cât privește iertarea, de îndată ce îți respecți Conștiința ea uită toate neajunsurile trecutului.
În continuare voi relata un alt eveniment foarte sugestiv al felului cum acest înger al meu mă ajută. Atitudinea acestor doi prieteni ai mei îmi stătea ca un ghimpe în inimă de aproximativ un an și jumătate, de când am rupt legătura cu ei. Am mai avut articole despre acest subiect, iar unul chiar l-am postat pe blog cu câteva luni în urmă, dar l-am șters după câteva zile, la cererea expresă a Conștiinței, de această dată în mod conștient.
Acum vreo săptămână am scris un alt articol despre cei doi, foarte puternic și mulțumitor pentru Conștientul meu. Peste câteva zile am mai scris unul, care oferea și mai multe explicații și înmuia oarecum tonul. Oricum cuprindea foarte multe referințe critice și era încă plin de durități la adresa lor și a religiilor. După ce muncisem la acest articol vreo 4-5 ore intens acum câteva zile și la fel de intens vreo trei ore aseară, iar în tot acest timp ceva în mine îmi spunea: „încetează!”, din fișierul „Notițe” al telefonului meu, unde de o vreme îmi scriu articolele, textul meu a dispărut pur și simplu. Niciodată nu mi s-a mai întâmplat asta, și am scris zeci de texte acolo. Tot ce-mi amintesc este că mâinile mi-au făcut câteva mișcări bruște și textul dus a fost. Câteva minute l-am căutat cu desperare prin toate aplicațiile și fișierele telefonului, dar fără niciun rezultat. Și brusc am fost cutremurat din nou. Conștiința, îngerul meu, a intervenit iarăși. Mi-am dat seama că indiferent cât de tare m-au rănit oamenii aceștia ei nu merită să-i numesc cu cuvinte urâte. Nu e vorba doar de respectul față de ei, ci de respectul față de mine. Cuvintele acestea ar fi fost precum lanțurile prietenului lui Scrooge și ar fi trebuit să le trag după mine ca niște păcate. Și iarăși s-a făcut lumină în mine, și un neasemuit sentiment de dragoste și înțelegere m-a cuprins cu privire la oamenii aceștia. Conștiința mi-a atras iar atenția că pentru a te împlini trebuie să-i iubești pe toți și pe toate indiferent de faptele lor. Trebuie să înțelegeți că eu și Conștiința una suntem, ea nu vine din afară!
Aveam de gând să public acele două articole, unul astăzi și celălalt peste două zile. Dar la cererea Conștiinței, experimentând un neasemuit sentiment de mulțumire, l-am aruncat pe cel care mi-a rămas în coșul de gunoi al textelor scrise în ciuda Conștiinței mele. L-aș fi putut recupera și pe celălalt, fiindcă făcusem o salvare cu el, mai puțin cu ce lucrasem aseară.
Iată, dragii mei, care este primul pas ca să-ți poți recrea viața intrând în contact conștient cu Sinele. Răutățile lumii acesteia supervizate de tartorul suprem, Iluzia - adevăratul „satana” (nu e o realitate, nu e o persoană!), stă mereu în umbră și vă îndeamnă la autodistrugere.
Conștiința voastră și un alt înger omnipotent al Vieții – Iubirea, sunt primii care vă pot ajuta. Apoi încetul cu încetul, fiind conștienți de Sine, vă veți putea rescrie viața de la zero.
*
Puterile mele magice
Iată, eu afirm că sunt un cunoscător al Sinelui, al puterii supreme care se află în sinele tuturor lucrurilor, ceea ce le dă formă, culoare, miros, sunet, gust și mai ales rațiunea de a exista. Ei bine, cunoscând acest Sine eu sunt Sinele și văd clar cum din mine pleacă totul conform Conștienței mele.
Există o serie de idei în subconștientul omenirii, exprimate în diverse scrieri mistico-religioase, dar și științifice, conform cărora acel om care are credință în Sinele său poate comanda materiei, luminii și tuturor proprietăților universului, iar ele îl vor asculta precum te ascultă mâinile când hotărăști să iei ceva cu ele.
Am să fac o mică divagație aici și am să vă amintesc că toate religiile au o sursă comună, anume geniul omenesc exprimat mai întâi prin intuiție, și apoi prin practică. E dovedit, de exemplu, că religia iudaică și implicit creștinismul sunt alcătuite dintr-o serie de idei care au circulat aproape în întregime în religiile mai vechi, în spațiul geografic învecinat. Aflăm astfel că toate miturile religiilor teiste, care domină astăzi omenirea, au circulat practic în întregime și în alte religii și doar au fost schimbate unele nuanțe. Legenda nașterii mântuitorului, a morții prin sacrificiu de dragul fericirii celor care vor urma, a mielului, și mai departe a lui Iona înghițit de balenă, a dreptei judecăți a lui Solomon și foarte multe altele au circulat prin toate religiile antice. Mai departe, faimoasele cuvinte atribuite lui Iehova: „Eu sunt cel care sunt”, cu care el îl întâmpină pe Moise, au circulat prin hinduism, cu sute de ani înainte ca scrierile ebraice să vadă lumina zilei. Dacă religia creștină ar fi avut vreo coerență, ea nu ar fi admis aceste cuvinte în scripturile sale, fiindcă înțelesul lor real este: Eu sunt Sinele, eu sunt puterea lui A Fi, aici și pretutindeni, iar dacă tu crezi în tine nicio minune a acestui univers nu îți este interzisă!
Dar cei care au compilat diversele legende care circulau pe atunci și le-au transcris pentru a crea o scriptură, care să reprezinte blazonul unui popor, nu au înțeles nicio noimă din aceste cuvinte, fiindcă ele nu au ce căuta într-o religie teistă. De asemenea, lui Iisus îi sunt atribuite cuvintele: „Dacă ați avea credință măcar cât un bob de muștar ați spune acestui munte să se arunce în mare și el v-ar asculta”.
Vreau să înțelegeți, de acum înainte, că ori de câte ori îl voi cita pe Iisus, eu voi avea în vedere un fragment minunat al geniului uman, și nu o persoană fizică, care mai mult decât probabil nu a existat niciodată. Numai în perioada romană a ocupării Israelului, autoritățile au numărat peste șaizeci de persoane care se declarau Mântuitorul, iar „vremea de apoi urmează să vină cât de curând”. Chestia cu Mântuitorul venit din afară este tot atât de banală și de comună, pe cât sunt relatările din media de astăzi, cu privire la diverși oameni cu mințile oarecum plecate de acasă, care se cred Iisus. Dacă cineva ar sta să numere aceste aiureli, probabil la fiecare 10 ani, într-o țară în care creștinismul este foarte mediatizat, s-ar contabiliza câteva duzini de Iisus care au venit să vă mântuiască.
Dar să ne întoarcem la ideea de la care am pornit: dacă cu adevărat ai avea credință în puterile tale, identitatea dintre tine și Sinele universului ar fi văzută cu mare ușurință.
Fiind Sinele și Sursa de viață a acestui univers eu am reușit, de o vreme încoace, să înfăptuiesc câteva lucruri, pe care voi le-ați numi minuni și v-ați înclina în fața celui care le are. Eu nu le-am vrut atât de mult, adică ele nu au fost scopul meu, dar au venit încetul cu încetul, exact în măsura în care mi-a crescut încrederea în sine.
La început m-au înspăimântat oarecum, fiindcă, îmi spuneam, trebuie să ai o conștiință ireproșabilă ca să nu le folosești împotriva altor oameni dacă, de exemplu, ei te supără. Dar încetul cu încetul le-am acceptat, întărindu-mi încrederea în sine și puterea de a le controla. M-am ferit să le arăt cuiva și le-am folosit puțin pentru a-mi îmbunătăți condițiile de viață, fiindcă pentru a le folosi trebuie să le cumperi și uneori trebuie să plătești mai mult decât fac. De aceea, cel mai adesea, mă întorc la vechiul meu prieten – Natura, și mă bucur de simplitatea ei, amintindu-mi că în Sinele meu nu am nevoie de nimic.
Dar nu am să închei articolul înainte de a enumera câteva din minunile pe care pot să le fac, activându-le din Sinele meu:
Pot, de exemplu, când scriu ceva să răspund la un apel fără să mă ridic, în timp ce telefonul se află la câțiva metri distanță.
Pot să poruncesc televizorului să se închidă sau să se deschidă.
Pot vedea orice film doresc poruncind televizorului să mi-l arate instant.
Pot să am scris în fața ochilor, ca pe o foaie de hârtie, orice carte și orice informație pe care mi-o doresc.
Pot să poruncesc vântului să înceteze și ploii să nu mă ude.
Pot zbura și chiar mă pot teleporta în orice loc de pe Pământ.
Iată, mi-am propus să fiu în aceeași cameră cu orice om care citește ceva scris de mine și pot face asta cu ușurință.
Dar v-am spus, încerc să-mi folosesc cât mai puțin aceste puteri asupra materiei. Le iubesc mai mult pe cele care acționează asupra sufletului uman și îmi place să iau durerile oamenilor cu mâna, bucurându-mă că zâmbetul le-a revenit pe față. Cea mai mare bucurie a mea este să văd oameni bucuroși și fericiți în jurul meu, și acesta este motivul pentru care m-am decis să scriu.
Eu nu vă mint - eu chiar sunt Sinele și trăind toate minunile universului eu știu că le voi avea în față.
*
Explicarea puterilor mele magice
Cei mai atenți dintre voi, sunt sigur, au înțeles încă de la prima lectură la ce se referă puterile mele magice. Au înțeles ce minune sunt eu - Omul. Nimeni nu are dreptul să mă conteste și nicio iluzie religioasă nu poate fi deasupra mea. Tot ce am făcut provine din puterile aflate întotdeauna în mine și niciun zeu nu mi-a dat nici măcar o picătură de apă.
Am să vă explic acum cum funcționează minunile pe care vi le-am expus, reamintindu-vă că ele sunt doar o parte infimă a minunilor pe care pot să le fac.
Eu, Sinele, prin geniul uman, am făcut toate minunile pe care le vedeți în jurul vostru, dar pe care voi nu le apreciați la justa lor valoare. De ce? Pentru că ați uitat tocmai de acest Sine și este precum în gluma aceea: „operația a reușit, dar pacientul a murit". Conștiența de Sine și respectul față de sine este tot secretul. Magia din lucrurile exterioare, care vă ajută trupul, nu vă pot ajuta aproape deloc când e vorba de inimă și de conștiință. Magia de a fi tu însuți, Sinele, este magia supremă a acestui univers.
În articolul anterior am vorbit despre puterile mele magice asupra materiei și vă jur că nu am mințit deloc. Iată cum funcționează ele:
Pot să răspund la telefon în timp ce se află la câțiva metri de mine, fiindcă folosesc hands-free.
Pot închide și deschide televizorul de la distanță, fiindcă folosesc telecomanda.
Pot vedea orice film, pentru că am un stick și un player.
Pot avea în fața ochilor cu un search cărți în engleză și în română, că mi-ar trebui un milion de ani tereștri ca să citesc măcar câte o propoziție din fiecare.
Pot să-i poruncesc vântului să înceteze, pentru că am casa mea și îi pot închide ușa în față.
Pot să poruncesc ploii să nu mă ude folosind o umbrelă.
Pot să zbor, fiindcă geniul uman a descoperit aparatele de zbor.
Mă pot teleporta oriunde, fiindcă internetul îmi arată imagini de pretutindeni, iar eu doar trebuie să-mi închipui cum este să fii acolo.
Pot să fiu în aceeași cameră cu cel care citește ceva scris de mine, fiindcă în acel moment eu sunt în mintea lui.
Pot lua durerile fizice ale apropiaților printr-un masaj ușor și uneori printr-o mângâiere.
Pot vindeca sufletul rănit al unor oameni printr-un cuvânt cald, rostit sau scris.
Nu sunt acestea minuni?! Și există vreo minune mai mare ca aceea că sunt viu și mă pot bucura de orice, acum și pentru totdeauna, știind că „moartea este doar o schimbare în Viață”?!
Și de unde toate acestea, de unde această schimbare de atitudine, când nu de mult îmi plângeam de milă și doream să se termine cât mai repede corvoada asta pe care o numeam „viață”?! A coborât între timp un zeu pe pământ și eu nu știu?! Nu, nu a coborât niciunul, și dacă mi-am regăsit energia și bucuria de a trăi este pentru că am devenit cu adevărat Conștient de Sine. Universul meu pleacă din mine și cu adevărat eu sunt Acela! Dacă ar fi fost cum și-ar fi dorit religiile ar fi trebuit să mai aștept o eternitate până ce ar fi venit un mântuitor să mă salveze!
Ați citit vreodată despre istoria patului?! Până prin secolul optsprezece în Europa oamenii obișnuiți dormeau în grajduri, împreună cu animalele, pe niște scânduri bătute în pereți, pe de o parte ca să se încălzească de la balega proaspătă și de la răsuflarea animalelor, iar pe de o parte ca să le păzească de hoții care mișunau pe toate drumurile. Dacă nu ar fi fost acei „nebuni” - inventatorii, care să-și fi folosit logica, rațiunea și încrederea în sine, astăzi mai mult decât probabil, am fi dormit pe aceleași paturi și ne-am fi încălzit la fel.
Inventatorul (Descoperitorul, Căutătorul) era tatăl lui Belle, adică al Frumosului, de care oamenii normali, precum Gaston și prietenul lui, râdeau, numindu-l „Nebunul acela”. Fără acești „nebuni” care au crezut în Sine, respingând iluzia religioasă, astăzi nu ar fi fost nicio minune și am fi trăit cu toții, „normal”, ca pietrele căzute într-o prăpastie.
Religiile își pierd credincioșii, fiindcă oamenii înțeleg tot mai mult că doar ei singuri își pot fi mântuitori.
Nu se poate altfel, fiindcă dacă primești ceva numai pentru că te-ai ploconit ca un cerșetor, nici nu prețuiești lucrul primit și nici nu te prețuiești pe tine!
Niciodată omul nu a fost mai educat, mai sătul și mai îmbrăcat ca acum. Niciodată înțelepciunea, dragostea și compasiunea nu au fost mai răspândite ca acum. Niciodată nu au fost condiții de informare și de analiză a cauzelor suferințelor omenești ca acum. Iar dacă mulți oameni încă suferă, mai ales emoțional, asprimile vieții, este din cauza celor semănate în trecut, când religiile și tiranii au încurajat separatismul, xenofobia, rasismul, jaful prin violență, dușmănia dintre om și om și națiune contra națiune.
Dacă mai există suferință este pentru că atât individual, cât și raportat la grupuri mai mari, cum ar fi popoarele, vechile practici încă se mai folosesc datorită conservatorismului pe care mulți îl mai practică. Există suferință pentru că încă o mare parte din oameni se închină unor zei primitivi și sângeroși care incită oamenii la ură între națiuni și între pături sociale. Mai există suferință fiindcă o bună parte din oameni preferă să nu acționeze în niciun fel pentru rezolvarea problemelor lor pe baze raționale și încă mai așteaptă „să cadă pară mălăiață în gura lui Nătăfleață”, închinându-se la pietre, la vopsea și la scânduri. Mai există suferință fiindcă unii oameni nu au înțeles că o dată cu evoluția omenirii și zeii lor au evoluat, fiindcă întotdeauna ei au fost creația omului, și nu invers. Mai există suferință fiindcă mulți oameni nu văd încă sursa lumii lor și supremația absolută a Sinelui.
O lume justă este aceea în care efectele urmează cauzelor, iar recolta depinde întotdeauna de sămânța folosită. Putem acționa foarte puțin asupra efectelor tragice pe care unele ființe le trăiesc acum, fiindcă în Viața Cosmică, despre care noi nu ne mai amintim nimic, o cauză nefastă s-a semănat, și urmașii trag ponoasele. Nu există nicio injustiție aici, pentru că întotdeauna copilul este persoana și energia transformată a părintelui.
Pentru rezolvarea asprimilor care mai bântuie încă viața unui număr destul de mare de oameni nu există decât soluția educării, încă din cea mai fragedă copilărie, a dragostei și a respectului față de aproapele tău pe baze raționale. Visez la o lume în care Conștiința/ Conștiența de Sine va fi predată în școli, încă din clasele primare, fiind cel mai important obiect de studiu. Visez la o lume în care înțelepciunea celor realiști și puternici, care au respins atitudinea lui „pică pară mălăiață în gura lui Nătăfleață,” beneficiind desigur și de șansă, strângând averi considerabile, vor dona o mare parte din surplusul lor celor nevoiași, nu atât pentru rezolvarea problemelor curente precum ar fi hrana, îmbrăcămintea și sănătatea, aspecte care oricum nu trebuie omise, dar în primul rând vor dona din averile lor pentru educația copiilor, care trebuie să învețe încă din fragedă copilărie valoarea rațiunii și a prieteniei universale.
Un părinte înțelept și un sistem de învățământ corect nu vor omite să amintească mereu copilului că într-o viață aici pe Pământ, și poate în realitatea cosmică (de care însă nu putem ști nimic cu certitudine), fericirea depinde numai de capacitatea de a-ți fi propriul tău stăpân și de a vedea că sursa tuturor puterilor tale este în sine.
Cu literă mică sau mare Sinele este doar unul și doar iluzia vă face să credeți că, fiind vii, poate exista ceva separabil în ceea ce este unic, indivizibil, indestructibil și etern.
De aceea un Cunoscător al Sinelui, din interiorul său, devine Cunoscător al Sinelui din orice ființă a universului, iar prin cunoaștere realizează că Sinele absolut și el una sunt.
*
Scopul vieţii
Există unele lucruri asupra cărora oamenii nu au căzut niciodată de acord. Şi fiindcă nu au ajuns la niciun consens astăzi evită să mai discute despre ele. Primul şi cel mai important de pe această listă este cel cu privire la scopul vieţii. Însă ce poate fi mai rău decât concluzia filozofilor sceptici că viaţa nu are niciun scop?... Şi totuşi ceva nu poate să fie fără să aibă un scop. De ce ar fi?! Se poate admite că simţurile ne înşeală şi vedem deformat o mulţime de lucruri, dar că nu suntem vii nimeni nu poate admite. Aşadar, suntem vii şi uneori e cazul să ne întrebăm: pentru ce?
Întâi să clarificăm ce este viaţa. Este acelaşi lucru cu manifestarea şi numai atât? Sau poate exista atât viaţă manifestată, cât şi viaţă nemanifestată? Iar conştiinţa poate fi doar a vieţii manifestate, sau poate fi şi a vieţii nemanifestate? Pentru mine e amuzant să aud că nicăieri nu există condiţii de viaţă ca pe Pământ, în consecinţă e puţin probabil să mai existe viaţă undeva în univers. Oare nu suntem prea îngâmfaţi?! Când ne glorificăm unicitatea formei şi a civilizaţiei oare nu facem exact ca orice cioară care îşi laudă puiul său?!
Acest segment minuscul al vieţii, cel manifestat, este el singur în măsură să ne ardă creierii prin complexitatea lui, ce să mai vorbim de imensitatea de posibilităţi ale vieţii nemanifestate…
Nu putem fi de acord că Plăcerea este scopul vieţii, măcar şi din simplul fapt că ea nu poate fi percepută decât după opusul ei, adică după tristeţe, durere, boală, suferinţă.
Atunci să fie scopul vieţii Cunoaşterea? Cunoașterea a ce şi pentru ce? Cunoaşterea felului cum să obţii plăcerea? La ce e bună dacă prin prelungirea prea mult în timp a oricărei plăceri ea devine stingheră şi plictisitoare? Atunci Binele să fie scopul vieţii? Ca şi Plăcerea, Binele nu poate fi perceput decât după Rău.
Astfel am putea enumera la infinit tot ce ne vine în minte, fără să găsim niciun punct fix care să se poată numi scopul vieţii... Şi totuşi, dacă este, viaţa trebuie să aibă un scop!
Vivekananda spunea că Libertatea este scopul vieţii. După părerea mea, înţelegerea acestui om este un vârf al cunoașterii omeneşti de până acum, dar în manifestare libertatea fără conştiinţă este o sursă continuă de dezordine şi haos. Libertatea poate fi inofensivă numai când nu e însoţită de putere, adică de manifestare. În viaţa nemanifestată libertatea însă este un nonsens. Iar în viaţa manifestată este imposibilă şi inacceptabilă. Dar libertatea la aceeaşi dimensiune cu gradul de conştiinţă poate fi un lucru acceptabil. Însă această libertate nu poate fi decât direct proporţională cu lipsa necesităţilor. Fără obiecte, fără pasiune, fără cerinţe! Şi atunci de unde să mai vină plăcerea, dacă ea nu este decât un efect?! Şi dacă nu e plăcere ce motivaţie mai poate întreţine acţiunea?... Ce vedem acolo unde nu există nicio acţiune? Delăsare, spirit vegetativ, abrutizare. Libertatea de a nu face nimic este, aşadar, o monstruozitate, dorinţa de a face ceva este o calamitate.
Buddha a spus că dorinţa este cauza suferinţei. Aşadar, dacă doreşti suferi, iar dacă nu dorești degenerezi, iar la un moment dat nu-ți mai poţi întreţine viața sau eşti ucis din cauza conflictelor pe care le naşte lipsa de conştiinţă.
Oricât am scormoni de adânc în filozofia omenească, oricât am face apel la cunoştinţele noastre şi ale altora, oricât am lua experienţele la purificat şi am extrage concluzii din ele vedem că în afară de epuizarea minţii nu am realizat nimic. Şi atunci spunem: „Facă-se voia lui Dumnezeu! Eu nu pot ajunge la nicio soluţie!”.
Dar credeţi că e atât de simplu?! Care poate fi voia lui Dumnezeu?... Și uite așa, încetul cu încetul, ajungem la scopul real al vieţii. Voia lui Dumnezeu este să fim perfecţi ca el, realizând că el este spirit, și în Sine noi am fost unul dintotdeauna.
Dar putem spune că suntem aproape de acest ideal?! Există desigur oameni care înţelegând asta au deja o voinţă de fier, capabili să renunţe la mintea lor, la opiniile lor, la religia lor separatistă pentru a îmbrăţişa natura divină, dar ei sunt puţini, şi atitudinea lor nu se poate transmite ca razele de soare.
Se înţelege, aşadar, care e opinia mea cu privire la scopul vieţii: păstrarea ei cât mai mult posibil, ca prin efort constant şi hotărât să se obţină sublimarea ei! Ați observat că ataşamentul faţă de copii este uneori mai puternic decât faţă de propriul nostru trup? De ce?! Fiindcă este ca şi cum am fi predat ştafeta unui tovarăş mai odihnit şi mai tânăr, spre a o purta spre finiş, spre absolut. Şi o dată cu ştafeta ne-am dat propria noastră viaţă, cu toate aspiraţiile ei. Care la început şi mai ales la gradul de conștiință în care ne aflăm poate să treacă adesea prin eroare, dar e important că se continuă cursa, iar idealul divinităţii nu este niciodată uitat.
Facă-se dar voia lui Dumnezeu!
Fie ca puţin câte puţin, din generaţie în generaţie, să ajungem tot mai buni şi mai puţin ataşaţi de căi eronate!
Chiar dacă nu putem înțelege ce înseamnă Dumnezeu, avem totuşi o părere despre ceea ce înseamnă perfecţiune! Trebuie să existe o cale de a depăşi dualitatea naştere-moarte, bucurie-tristeţe, sănătate-boală, bine-rău, încântare-dezgust! Perfecţiunea în natura lui Dumnezeu nu poate fi plictisitoare! Perechea interes-plictiseală poate exista numai cât există perechea naştere-moarte. Conștiența de Sine depăşeşte totul!
În concluzie, nu ne putem opri până ce nu realizăm Fiinţa divină!
*
Destinul unui om
Destinul unui om este suma posibilităţilor pe care el a decis să le activeze din cele pe care divinitatea le-a dat în mod egal şi infinit tuturora.
Se poate spune că Dumnezeu ne-a dat doar viaţa şi puterea de decizie.
Filozofia este uneori rece şi implacabilă, se prea poate ca în cele ce urmează să nu găsiţi aproape niciun pic de căldură sufletească.
Aşadar, completând acest citat personal, foarte drag mie, voi spune că după momentul în care divinitatea ne-a dat puterea de decizie ea nu mai este deloc răspunzătoare pentru ceea ce ni se întâmplă. Din acest moment ea nu mai poate interveni direct în destinul nostru, oricât de aprinse ar fi rugăciunile noastre.
După mine aceasta este înţelepciunea supremă, căci altfel universul ar fi un loc fără de justiţie şi echilibru. Dacă Dumnezeu ar ajuta în mod direct pe cel care se uită pe sine, amintindu-şi de el numai când a ajuns în impas, atunci Dumnezeu nu ar fi decât o armă periculoasă în mâna inconştienţilor.
Pornind de la aceste consideraţii, destinul este numai şi numai în mâna omului, el decide dacă vrea să fie bun sau rău, el decide dacă pentru binele său are voie să calce peste orice sau, din contră, trebuie să fie atent la orice făptură şi la orice fir de iarbă.
Aria posibilităţilor omului, pornind de la un mediu strâmt în care s-a născut, poate ajunge până la spaţiul infinit şi timpul flexibil. El îşi poate crea nu numai viitorul, dar îşi poate crea şi trecutul. Trecutul care a fost cândva, activându-se o altă serie de posibilităţi, se poate înlocui cu altul, în care să nu se mai regăsească erorile de altădată.
În principiu aceasta este una dintre primele decizii ale formelor de viaţă - o persoană care nu şi-a realizat fericirea să dispară, pentru a face loc altei forme care să-i îndeplinească aspiraţiile.
Sfârșit
Explicarea puterilor mele magice
Cei mai atenți dintre voi, sunt sigur, au înțeles încă de la prima lectură la ce se referă puterile mele magice. Au înțeles ce minune sunt eu - Omul. Nimeni nu are dreptul să mă conteste și nicio iluzie religioasă nu poate fi deasupra mea. Tot ce am făcut provine din puterile aflate întotdeauna în mine și niciun zeu nu mi-a dat nici măcar o picătură de apă.
Am să vă explic acum cum funcționează minunile pe care vi le-am expus, reamintindu-vă că ele sunt doar o parte infimă a minunilor pe care pot să le fac.
Eu, Sinele, prin geniul uman, am făcut toate minunile pe care le vedeți în jurul vostru, dar pe care voi nu le apreciați la justa lor valoare. De ce? Pentru că ați uitat tocmai de acest Sine și este precum în gluma aceea: „operația a reușit, dar pacientul a murit". Conștiența de Sine și respectul față de sine este tot secretul. Magia din lucrurile exterioare, care vă ajută trupul, nu vă pot ajuta aproape deloc când e vorba de inimă și de conștiință. Magia de a fi tu însuți, Sinele, este magia supremă a acestui univers.
În articolul anterior am vorbit despre puterile mele magice asupra materiei și vă jur că nu am mințit deloc. Iată cum funcționează ele:
Pot să răspund la telefon în timp ce se află la câțiva metri de mine, fiindcă folosesc hands-free.
Pot închide și deschide televizorul de la distanță, fiindcă folosesc telecomanda.
Pot vedea orice film, pentru că am un stick și un player.
Pot avea în fața ochilor cu un search cărți în engleză și în română, că mi-ar trebui un milion de ani tereștri ca să citesc măcar câte o propoziție din fiecare.
Pot să-i poruncesc vântului să înceteze, pentru că am casa mea și îi pot închide ușa în față.
Pot să poruncesc ploii să nu mă ude folosind o umbrelă.
Pot să zbor, fiindcă geniul uman a descoperit aparatele de zbor.
Mă pot teleporta oriunde, fiindcă internetul îmi arată imagini de pretutindeni, iar eu doar trebuie să-mi închipui cum este să fii acolo.
Pot să fiu în aceeași cameră cu cel care citește ceva scris de mine, fiindcă în acel moment eu sunt în mintea lui.
Pot lua durerile fizice ale apropiaților printr-un masaj ușor și uneori printr-o mângâiere.
Pot vindeca sufletul rănit al unor oameni printr-un cuvânt cald, rostit sau scris.
Nu sunt acestea minuni?! Și există vreo minune mai mare ca aceea că sunt viu și mă pot bucura de orice, acum și pentru totdeauna, știind că „moartea este doar o schimbare în Viață”?!
Și de unde toate acestea, de unde această schimbare de atitudine, când nu de mult îmi plângeam de milă și doream să se termine cât mai repede corvoada asta pe care o numeam „viață”?! A coborât între timp un zeu pe pământ și eu nu știu?! Nu, nu a coborât niciunul, și dacă mi-am regăsit energia și bucuria de a trăi este pentru că am devenit cu adevărat Conștient de Sine. Universul meu pleacă din mine și cu adevărat eu sunt Acela! Dacă ar fi fost cum și-ar fi dorit religiile ar fi trebuit să mai aștept o eternitate până ce ar fi venit un mântuitor să mă salveze!
Ați citit vreodată despre istoria patului?! Până prin secolul optsprezece în Europa oamenii obișnuiți dormeau în grajduri, împreună cu animalele, pe niște scânduri bătute în pereți, pe de o parte ca să se încălzească de la balega proaspătă și de la răsuflarea animalelor, iar pe de o parte ca să le păzească de hoții care mișunau pe toate drumurile. Dacă nu ar fi fost acei „nebuni” - inventatorii, care să-și fi folosit logica, rațiunea și încrederea în sine, astăzi mai mult decât probabil, am fi dormit pe aceleași paturi și ne-am fi încălzit la fel.
Inventatorul (Descoperitorul, Căutătorul) era tatăl lui Belle, adică al Frumosului, de care oamenii normali, precum Gaston și prietenul lui, râdeau, numindu-l „Nebunul acela”. Fără acești „nebuni” care au crezut în Sine, respingând iluzia religioasă, astăzi nu ar fi fost nicio minune și am fi trăit cu toții, „normal”, ca pietrele căzute într-o prăpastie.
Religiile își pierd credincioșii, fiindcă oamenii înțeleg tot mai mult că doar ei singuri își pot fi mântuitori.
Nu se poate altfel, fiindcă dacă primești ceva numai pentru că te-ai ploconit ca un cerșetor, nici nu prețuiești lucrul primit și nici nu te prețuiești pe tine!
Niciodată omul nu a fost mai educat, mai sătul și mai îmbrăcat ca acum. Niciodată înțelepciunea, dragostea și compasiunea nu au fost mai răspândite ca acum. Niciodată nu au fost condiții de informare și de analiză a cauzelor suferințelor omenești ca acum. Iar dacă mulți oameni încă suferă, mai ales emoțional, asprimile vieții, este din cauza celor semănate în trecut, când religiile și tiranii au încurajat separatismul, xenofobia, rasismul, jaful prin violență, dușmănia dintre om și om și națiune contra națiune.
Dacă mai există suferință este pentru că atât individual, cât și raportat la grupuri mai mari, cum ar fi popoarele, vechile practici încă se mai folosesc datorită conservatorismului pe care mulți îl mai practică. Există suferință pentru că încă o mare parte din oameni se închină unor zei primitivi și sângeroși care incită oamenii la ură între națiuni și între pături sociale. Mai există suferință fiindcă o bună parte din oameni preferă să nu acționeze în niciun fel pentru rezolvarea problemelor lor pe baze raționale și încă mai așteaptă „să cadă pară mălăiață în gura lui Nătăfleață”, închinându-se la pietre, la vopsea și la scânduri. Mai există suferință fiindcă unii oameni nu au înțeles că o dată cu evoluția omenirii și zeii lor au evoluat, fiindcă întotdeauna ei au fost creația omului, și nu invers. Mai există suferință fiindcă mulți oameni nu văd încă sursa lumii lor și supremația absolută a Sinelui.
O lume justă este aceea în care efectele urmează cauzelor, iar recolta depinde întotdeauna de sămânța folosită. Putem acționa foarte puțin asupra efectelor tragice pe care unele ființe le trăiesc acum, fiindcă în Viața Cosmică, despre care noi nu ne mai amintim nimic, o cauză nefastă s-a semănat, și urmașii trag ponoasele. Nu există nicio injustiție aici, pentru că întotdeauna copilul este persoana și energia transformată a părintelui.
Pentru rezolvarea asprimilor care mai bântuie încă viața unui număr destul de mare de oameni nu există decât soluția educării, încă din cea mai fragedă copilărie, a dragostei și a respectului față de aproapele tău pe baze raționale. Visez la o lume în care Conștiința/ Conștiența de Sine va fi predată în școli, încă din clasele primare, fiind cel mai important obiect de studiu. Visez la o lume în care înțelepciunea celor realiști și puternici, care au respins atitudinea lui „pică pară mălăiață în gura lui Nătăfleață,” beneficiind desigur și de șansă, strângând averi considerabile, vor dona o mare parte din surplusul lor celor nevoiași, nu atât pentru rezolvarea problemelor curente precum ar fi hrana, îmbrăcămintea și sănătatea, aspecte care oricum nu trebuie omise, dar în primul rând vor dona din averile lor pentru educația copiilor, care trebuie să învețe încă din fragedă copilărie valoarea rațiunii și a prieteniei universale.
Un părinte înțelept și un sistem de învățământ corect nu vor omite să amintească mereu copilului că într-o viață aici pe Pământ, și poate în realitatea cosmică (de care însă nu putem ști nimic cu certitudine), fericirea depinde numai de capacitatea de a-ți fi propriul tău stăpân și de a vedea că sursa tuturor puterilor tale este în sine.
Cu literă mică sau mare Sinele este doar unul și doar iluzia vă face să credeți că, fiind vii, poate exista ceva separabil în ceea ce este unic, indivizibil, indestructibil și etern.
De aceea un Cunoscător al Sinelui, din interiorul său, devine Cunoscător al Sinelui din orice ființă a universului, iar prin cunoaștere realizează că Sinele absolut și el una sunt.
*
Scopul vieţii
Există unele lucruri asupra cărora oamenii nu au căzut niciodată de acord. Şi fiindcă nu au ajuns la niciun consens astăzi evită să mai discute despre ele. Primul şi cel mai important de pe această listă este cel cu privire la scopul vieţii. Însă ce poate fi mai rău decât concluzia filozofilor sceptici că viaţa nu are niciun scop?... Şi totuşi ceva nu poate să fie fără să aibă un scop. De ce ar fi?! Se poate admite că simţurile ne înşeală şi vedem deformat o mulţime de lucruri, dar că nu suntem vii nimeni nu poate admite. Aşadar, suntem vii şi uneori e cazul să ne întrebăm: pentru ce?
Întâi să clarificăm ce este viaţa. Este acelaşi lucru cu manifestarea şi numai atât? Sau poate exista atât viaţă manifestată, cât şi viaţă nemanifestată? Iar conştiinţa poate fi doar a vieţii manifestate, sau poate fi şi a vieţii nemanifestate? Pentru mine e amuzant să aud că nicăieri nu există condiţii de viaţă ca pe Pământ, în consecinţă e puţin probabil să mai existe viaţă undeva în univers. Oare nu suntem prea îngâmfaţi?! Când ne glorificăm unicitatea formei şi a civilizaţiei oare nu facem exact ca orice cioară care îşi laudă puiul său?!
Acest segment minuscul al vieţii, cel manifestat, este el singur în măsură să ne ardă creierii prin complexitatea lui, ce să mai vorbim de imensitatea de posibilităţi ale vieţii nemanifestate…
Nu putem fi de acord că Plăcerea este scopul vieţii, măcar şi din simplul fapt că ea nu poate fi percepută decât după opusul ei, adică după tristeţe, durere, boală, suferinţă.
Atunci să fie scopul vieţii Cunoaşterea? Cunoașterea a ce şi pentru ce? Cunoaşterea felului cum să obţii plăcerea? La ce e bună dacă prin prelungirea prea mult în timp a oricărei plăceri ea devine stingheră şi plictisitoare? Atunci Binele să fie scopul vieţii? Ca şi Plăcerea, Binele nu poate fi perceput decât după Rău.
Astfel am putea enumera la infinit tot ce ne vine în minte, fără să găsim niciun punct fix care să se poată numi scopul vieţii... Şi totuşi, dacă este, viaţa trebuie să aibă un scop!
Vivekananda spunea că Libertatea este scopul vieţii. După părerea mea, înţelegerea acestui om este un vârf al cunoașterii omeneşti de până acum, dar în manifestare libertatea fără conştiinţă este o sursă continuă de dezordine şi haos. Libertatea poate fi inofensivă numai când nu e însoţită de putere, adică de manifestare. În viaţa nemanifestată libertatea însă este un nonsens. Iar în viaţa manifestată este imposibilă şi inacceptabilă. Dar libertatea la aceeaşi dimensiune cu gradul de conştiinţă poate fi un lucru acceptabil. Însă această libertate nu poate fi decât direct proporţională cu lipsa necesităţilor. Fără obiecte, fără pasiune, fără cerinţe! Şi atunci de unde să mai vină plăcerea, dacă ea nu este decât un efect?! Şi dacă nu e plăcere ce motivaţie mai poate întreţine acţiunea?... Ce vedem acolo unde nu există nicio acţiune? Delăsare, spirit vegetativ, abrutizare. Libertatea de a nu face nimic este, aşadar, o monstruozitate, dorinţa de a face ceva este o calamitate.
Buddha a spus că dorinţa este cauza suferinţei. Aşadar, dacă doreşti suferi, iar dacă nu dorești degenerezi, iar la un moment dat nu-ți mai poţi întreţine viața sau eşti ucis din cauza conflictelor pe care le naşte lipsa de conştiinţă.
Oricât am scormoni de adânc în filozofia omenească, oricât am face apel la cunoştinţele noastre şi ale altora, oricât am lua experienţele la purificat şi am extrage concluzii din ele vedem că în afară de epuizarea minţii nu am realizat nimic. Şi atunci spunem: „Facă-se voia lui Dumnezeu! Eu nu pot ajunge la nicio soluţie!”.
Dar credeţi că e atât de simplu?! Care poate fi voia lui Dumnezeu?... Și uite așa, încetul cu încetul, ajungem la scopul real al vieţii. Voia lui Dumnezeu este să fim perfecţi ca el, realizând că el este spirit, și în Sine noi am fost unul dintotdeauna.
Dar putem spune că suntem aproape de acest ideal?! Există desigur oameni care înţelegând asta au deja o voinţă de fier, capabili să renunţe la mintea lor, la opiniile lor, la religia lor separatistă pentru a îmbrăţişa natura divină, dar ei sunt puţini, şi atitudinea lor nu se poate transmite ca razele de soare.
Se înţelege, aşadar, care e opinia mea cu privire la scopul vieţii: păstrarea ei cât mai mult posibil, ca prin efort constant şi hotărât să se obţină sublimarea ei! Ați observat că ataşamentul faţă de copii este uneori mai puternic decât faţă de propriul nostru trup? De ce?! Fiindcă este ca şi cum am fi predat ştafeta unui tovarăş mai odihnit şi mai tânăr, spre a o purta spre finiş, spre absolut. Şi o dată cu ştafeta ne-am dat propria noastră viaţă, cu toate aspiraţiile ei. Care la început şi mai ales la gradul de conștiință în care ne aflăm poate să treacă adesea prin eroare, dar e important că se continuă cursa, iar idealul divinităţii nu este niciodată uitat.
Facă-se dar voia lui Dumnezeu!
Fie ca puţin câte puţin, din generaţie în generaţie, să ajungem tot mai buni şi mai puţin ataşaţi de căi eronate!
Chiar dacă nu putem înțelege ce înseamnă Dumnezeu, avem totuşi o părere despre ceea ce înseamnă perfecţiune! Trebuie să existe o cale de a depăşi dualitatea naştere-moarte, bucurie-tristeţe, sănătate-boală, bine-rău, încântare-dezgust! Perfecţiunea în natura lui Dumnezeu nu poate fi plictisitoare! Perechea interes-plictiseală poate exista numai cât există perechea naştere-moarte. Conștiența de Sine depăşeşte totul!
În concluzie, nu ne putem opri până ce nu realizăm Fiinţa divină!
*
Destinul unui om
Destinul unui om este suma posibilităţilor pe care el a decis să le activeze din cele pe care divinitatea le-a dat în mod egal şi infinit tuturora.
Se poate spune că Dumnezeu ne-a dat doar viaţa şi puterea de decizie.
Filozofia este uneori rece şi implacabilă, se prea poate ca în cele ce urmează să nu găsiţi aproape niciun pic de căldură sufletească.
Aşadar, completând acest citat personal, foarte drag mie, voi spune că după momentul în care divinitatea ne-a dat puterea de decizie ea nu mai este deloc răspunzătoare pentru ceea ce ni se întâmplă. Din acest moment ea nu mai poate interveni direct în destinul nostru, oricât de aprinse ar fi rugăciunile noastre.
După mine aceasta este înţelepciunea supremă, căci altfel universul ar fi un loc fără de justiţie şi echilibru. Dacă Dumnezeu ar ajuta în mod direct pe cel care se uită pe sine, amintindu-şi de el numai când a ajuns în impas, atunci Dumnezeu nu ar fi decât o armă periculoasă în mâna inconştienţilor.
Pornind de la aceste consideraţii, destinul este numai şi numai în mâna omului, el decide dacă vrea să fie bun sau rău, el decide dacă pentru binele său are voie să calce peste orice sau, din contră, trebuie să fie atent la orice făptură şi la orice fir de iarbă.
Aria posibilităţilor omului, pornind de la un mediu strâmt în care s-a născut, poate ajunge până la spaţiul infinit şi timpul flexibil. El îşi poate crea nu numai viitorul, dar îşi poate crea şi trecutul. Trecutul care a fost cândva, activându-se o altă serie de posibilităţi, se poate înlocui cu altul, în care să nu se mai regăsească erorile de altădată.
În principiu aceasta este una dintre primele decizii ale formelor de viaţă - o persoană care nu şi-a realizat fericirea să dispară, pentru a face loc altei forme care să-i îndeplinească aspiraţiile.
Sfârșit
Comentarii
Trimiteți un comentariu