Deryzor - cartea revizuită

Constantin Luntraru

Deryzor

Anul publicării: 2008

În revizuire


Cuvânt înainte 

Toate carțile mele sunt un amestec de meditație, pasiune și entuziasm.

Calitatea lor principala este puterea emoției, o calitate fără de care nimeni nu se poate apropia de adevăr. În anumite circumstanțe, cititorul o poate percepe și o poate adăuga propriei sale călduri emoționale. Dar dacă gândul critic, pe fondul cunoștințelor religioase și științifice prost interpretate, a pus stăpânire în întregime pe mentalitatea sa, dezideratul acesta este imposibil. Ideile mele mai noi, izvorâte în special din practicarea celor trei principii ale CER-ilor, tind să demonstreze că toate activitățile oamenilor au un singur scop, iar religia și stiința, două din cele mai importante în care omul este angrenat, au mult mai multe în comun decât s-a crezut până acum.

Dar așa cum am spus, în forma în care au fost publicate inițial, ca o colecție de emoții îmbrăcate în cuvinte simple și directe, cărțile mele nu puteau să treacă de bariera spiritului critic al oamenilor. Am încercat ulterior să le ofer o structură mai omogenă, dar în toate simulările, prin îmbunătățirea formei, am observat că își pierd cea mai mare parte a căldurii emoționale, îndepărtându-se dramatic de scopul cu care au fost publicate. 

Această revizuire s-a făcut prin eliminare. Este un compromis pe care l-am acceptat pentru a păstra măcar acele fragmente care împletesc acceptabil exprimarea cu emoția. În forma lor originală cărțile mele sunt numai emoție; în această formă ele arată un minim de respect și cuvântului, un respect desigur cuvenit în tentativa lui perpetuă de a face posibilă înțelegerea dintre noi.



*

Raţiunea unei înfăţişări exemplare



În lumea unde frigul și căldura conviețuiesc s-a găsit și Deryzor să-și ia trup, ca să aibă sufletul lui casă. El n-ar fi fost el înșiși fără această faptă. Eul său se referea de fapt la casă, ce era în ea nu putea fi văzut de nimeni.
Oamenii, născuți după același principiu, treceau prin fața casei lui Deryzor și ca să poată comunica unii cu alții au început să dea nume la tot ce puteau vedea cu ochii ce-i posedau la acea vreme.
— Acoperișul lui este prea țuguiat, spuse un om care nu de mult se uitase în oglindă și din această cauză a putut face o comparație. Dacă ar fi avut fruntea mai scurtă ochii i-ar fi stat mai bine în cap!
— Nu e asta cea mai importantă problemă, adăugă un alt om care în dimineața aceea observase că trebuia să-și strângă cureaua cu o gaură mai încolo, deoarece în celelalte nu mai încăpea. Cel mai mult mi-e teamă să nu-l ia vântul. Nu ai cum să apreciezi un om care nu e cât mai lat în spate ca să fie de adăpost altora împotriva vântului. Femeile vor să fie protejate. Niciuna nu va sta cu el dacă nu va mai crește în proprietate.
— Într-adevăr, și nici nu e greu asta, comenta un altul. E atâta abundență de supermarketuri pline cu de-ale gurii încât te poți face mare cât ai pocni din degete.
— Măi Deryzor, de ce ești atât de slab și insesizabil?! Nu te simți fără greutate pe Pământ din cauza asta?
— Ba nu, de fapt mă simt foarte greu. Când vreau să zbor, greutatea pe care o am mă reține.
— Dar nu e de vină greutatea, frate. Eu cred că îți lipsesc aripile.
— Da, și eu m-am gândit la asta. Acum de fapt încerc să nu mai cred că îmi lipsesc aripile.
— Pentru asta ar trebui să-ți schimbi casa, iar Pământul nu-ți va permite asta, spuse un altul cu înțelepciune.
— Bine spui, dar oricum toată ziua nu facem decât să ne chinuim. Cât ne bate soarele în pălărie, ca să ne întreținem "casa" în stare de funcționare, muncim pe brânci și ea tot se strică. Aerul ne ruginește și apa ne putrezește. Nu vi se pare că o locuim doar ca să avem timp?
— Adică ar trebui să descoperim ceva cu cât îmbătrânim și drumul care contează este doar cel care te conduce spre înțelepciune?
— Păi voi ce spuneți, altfel efortul supraviețuirii ar mai fi atât de încrâncenat?
Și oamenii din jurul lui Deryzor s-au gândit un pic la asta și apoi la ce se gândeau au uitat.
— Nu zău, e prea slab să fie frumos. Acoperișul lui e prea țuguiat!



*

Deryzor parlamentarul



Nu se știe din ce cauză o mulțime de oameni din orașul lui Deryzor au venit la el să-i spună că vor să-l aleagă parlamentar.
— Par la ce? întrebă Deryzor.
— Parlare la tribună, când îți vine rândul, ziseră ei.
— Tribuna aceasta are puteri magice? Dacă eu îi cer să facă ceva extraordinar ea chiar poate să o facă?
— Cam așa, pentru că dintr-un ciocănel bătut în ea când o lege e gata milioane de oameni trebuie să-și schimbe natura veche cu una nouă, și cine nu se acomodează crapă.
— Dar de câte legi are nevoie omul ca să trăiască bine?! Eu văd foarte puține, într-o săptămână mi-aș termina treaba și m-aș întoarce acasă.
— Stai că nu e așa, noi te trimitem acolo pentru patru ani, și pentru că nicio lege nu e perfectă deoarece presupune o restricție și o pedeapsă, tu nu vei avea altceva de făcut în această perioadă decât să le dărâmi pe cele vechi ca noi să ne amăgim că cele noi vor fi mai bune.
— Cum așa, se răsti atunci un om al Puterii, parlamentul nu are nicio noimă și am putea trăi mai bine fără el?! Dacă n-ar fi animale pe străzi, nimic de zis, tare ne-am mai debarasa de politică, dar atâta vreme cât oamenii nu se mai satură de carne, dacă n-ar fi legi ferme și precise care să reglementeze această activitate sângele ar curge prea vijelios pe caldarâm.
— Sânge?! rosti Deryzor. Mi-a displăcut dintotdeauna să-l văd, pentru că am observat că ceva nu e în regulă atunci când este văzut. Dacă o să ajung parlamentar am să fac tot ce pot ca el să rămână întotdeauna acolo unde îi e locul, în interiorul corpului și nu la vedere pe stradă ori în magazinele alimentare. Am să accept invitația voastră și am să-i cer acelei tribune să vă ajute, spuse el cu respect deja pentru acea tribună.
Deryzor a avut susținere peste așteptări și a câștigat alegerile în acea circumscripție. Oamenii îl numeau Alesul și, la deschiderea sesiunii parlamentare, a fost invitat sub cupola unei săli grandioase ce îi amintea de o sală de circ.
Încă din primele sesiuni ale Parlamentului el a observat că majoritatea parlamentarilor au interdicție să fie sinceri, pentru că astfel și-ar termina treaba de îndată și nu ar mai fi nicio motiv să fie plătiți. Ei hârâiau scaunele prin tot felul de comisii, și chiar dacă ajungeau la vreun punct comun între ei, ca oameni, când ajungeau în plen Sarsailă își băga coada în mintea lor iar legea cea mai bună nu se putea vota și gata. Era atâta vuiet de satisfacții și insatisfacții încât era foarte ușor să fii luat de val și înecat în larg susținând o opinie sau alta.
Ce să facă acum Deryzor ca să-și slujească alegătorii? Pentru cei care făceau parte dintr-un partid totul era simplu, trebuiau doar să zică nu când opozanții lor spuneau da, dar el, fiind deputat independent, trebuia să-și coordoneze strategia în funcție de interesul oamenilor de rând. Iar oamenii obișnuiți nu prea mai au răbdare. Vor să vadă rezultate imediat. Ce să facă el acum să atragă atenția opiniei publice? Știa foarte bine că cel împins în parlament de faimă e ascultat cu ușurință dar el, "neștiutul", cum să facă să fie ascultat? Să utilizeze lozinci naționaliste? Să promită oamenilor marea cu sarea?...Nu mai era nimic disponibil prin piață. Toate strategiile fusese arestate de partidele istorice și licența era acum scumpă. Astfel încât el hotărî să aleagă calea negativă cu bună știință pentru a intra în atenția mass-mediei și implicit a maselor. Cum începea o ședință în plen el se prefăcea că doarme, și atunci toți fotografii și reporterii îl lăsau baltă pe cel de la tribună pentru a se ocupa de el căci, știau ei, circul ridică mult mai mult audiența decât vorbele bine ticluite și de aceea plictisitoare.
— Ia auziți cum sforăie domnul parlamentar, pe care noi, poporul, îl plătim, spuneau ei, dând microfonul mai aproape de el. Iar Deryzor le făcea pe plac, sforăind mai tare.
„Cine or fi proștii care l-au ales?“ gândeau ei, dar se fereau să spună asta cu glas tare, pentru că știau că erau plătiți tocmai de acești "proști".
De fapt ei nu-l vedeau pe Deryzor, ci se vedeau pe ei, cei din temerile lor, în situația penibilă în care acesta se producea cu bună știință pentru a intra în miezul prostiei.
Câți au văzut-o din interior?! E ușor să-i judeci pe alții dacă n-ai trecut prin experiențele lor…Deryzor văzuse mulți oameni dormind în mijlocul celui mai avântat discurs.
Care e somnul care dăunează cel mai mult? Cel în care stai liniștit într-un fotoliu sau într-un pat, sau cel din care se adapă o mie de monștri însetați de sânge și răzbunare? Lăudați sunt patrioții care și-au atras o majoritate naivă când oportunitățile istoriei au permis-o din motive absolut paralele cu ei, culegând lauri pe care nu-i meritau… Și pe ce s-a sprijinit discursul lui zgomotos? Pe dușmănia față de un animal rănit și ajuns în inferioritate…
Dar au fost necesari, veți zice. La ce? La divizarea lumii în triburi pe care cu fală acum le numim nații și țări? Ori la crearea unor modele de gândire și exprimare care au împiedicat evoluția omului cu mii de ani...Ce n-a vrut să cedeze omul, adesea cu prețul vieții, prostit de asemenea adormiți, acum dă de bunăvoie și se leapădă de aceste cârpe precum bolnavul, după ce s-a însănătoșit, de pansamentele care put și-i amintesc de urâciunile prin care a trecut. Ce va mai rămâne în câteva zeci de ani din limbile pentru care, se spune, s-au sacrificat strămoșii? O unitate de memorie într-un calculator de muzeu, câteva grame de siliciu și aluminiu…
Cine a împiedicat pacea și unitatea umană să se manifeste?! Cuceritorii?! Gingis Han, Alexandru sau Napoleon?! Ei reprezentau o majoritate efemeră într-un timp și într-un spațiu limitat, dar după câteva generații asupritorii și asupriții ar fi format un popor nou cu energii altminteri nedescoperite, și chiar conducătorii s-ar fi ales dintre cei asupriți.
E periculoasă pisica care doarme lângă horn și în preajma căreia ești odihnit și relaxat sau fiara care-și arată colții urât mirositori?
Deryzor voia să le spună asta oamenilor...Dar subiectul era prea delicat pentru gustul comun.
Asta fusese strategia lui Deryzor.
În cele din urmă Deryzor a fost înțeles de foarte mulți oameni iar el a exemplificat ori de câte ori a luat cuvântul pericolul pe care îl reprezintă somnul celor nebuni de dorință, încât oamenii l-au apreciat și au vrut să-l mai aleagă parlamentar pentru încă patru ani.
Dar Deryzor a refuzat, pentru că, declara el, "viaţa pe Pămînt este scurtă şi în acest răstimp trebuie să mai experimentăm și alte meserii".



*

Deryzor se ține de cuvânt şi devine văcar



După ce şi-a terminat mandatul de parlamentar, următoarea meserie a lui Deryzor a fost aceea de văcar.
Desigur că ar fi putut face şi altceva, dar în meseria de văcar a considerat el că îşi poate pune în aplicare cel mai bine ce a învăţat de la înalta tribună a parlamentului.
Vacile nu prea erau de acord cu decizia lui, dar, după cum se învăţaseră în cele câteva mii de ani de când erau în slujba omului, cu tot felul de nuiele şi ciomege pe spate, tot aşa au admis că se vor învăţa şi cu noile reguli împrumutate de la Casa Poporului.
— Ei, suratelor, cuvântă o vacă mai tânără, e momentul să ne emancipăm. Eu cred că e un fapt extraordinar că Deryzor a ajuns conducătorul nostru. Se vede după cum calcă, ca pe covorul roşu, că e doldora de idei noi şi revoluţionare...
— Stai cuminte! făcu plictisită o vacă rasată şi mult mai în vârstă. Oamenii tot la fel de tare ne vor stoarce de ţâţe, vor continua să mănânce rasol din carnea noastră, iar de îmbrăcat tot cu pielea noastră tăbăcită se vor îmbrăca şi de acum încolo.
— Ba bine că nu, răspunse taurul şef, căruia i se puse roşu de matador pe ochi în privința lui Deryzor, deoarece îl bănuia că urmează să-l deposedeze de unele prerogative.
— Păi da, se băgă şi un viţel în vorbă, om sau fiară, oricare ar fi ordinea, noi, vitele, tot trebuie să ajungem în meniul lor. Oare care o fi diferenţa între oameni şi fiare?! Faceţi-mă şi pe mine să înţeleg...
— Aici competenţa noastră e insuficientă, rosti cea mai bătrână dintre vaci, dar eu cred că Deryzor, cel care a trecut prin burta organului legislativ, ne poate lămuri în privinţa asta.
— Eu nu mă prezint cu jalba în proţap în faţa domniei sale, să fiu confundat cu vreun organizator de răscoală, zise taurul şef. În afară de iarbă îmi mai place şi ceea ce fac pentru propăşirea glorioasei noastre specii, sacră în unele locuri şi sacrificată în altele. Nu vreau să fiu tăbăcit înainte de vreme!
— Oho, eu văd aici o sămânţă de streche, sări o viţică care nu mai avea stare de o vreme, din cauză că-i crescuse blana, dacă ne-am porni toate deodată în galop am putea râde satul oamenilor de pe faţa pământului. Apoi am putea paşte în voie prin toate lanurile cu bunătăţi fără să mai fim ciomăgite de oameni.
Dar nimeni nu-i răspunse, deoarece toate vacile au considerat, la unison, că e mai bună iarba decât explicaţiile filozofice pe tema inutilului şi efemerului în faţa unei opinii atât de deplasate.
Deryzor însă bănuia care e starea de spirit printre vaci, şi una dintre primele lui decizii a fost aceea de le aduna şi a le vorbi, aşa cum fac toţi şefii după ce sunt confirmaţi în funcţie.
— Dragele mele, începu el, oare voi ştiţi pentru ce există legile?
— Nu! mugiră toate la unison, cu coada ţeapănă băţ, semn de cea mai adâncă sinceritate.
— Pentru că în nicio vieţuitoare continuă el, nu există destulă conştiinţă care să permită traiul, în cirezi aşa mari ca ale voastre, în deplină ordine şi armonie. Pentru asta, oamenii, după exemplul divin, s-au gândit să conceapă legi.
— Asta mă pune pe gânduri, stăpâne, rosti cea mai bătrână dintre vaci. Când Dumnezeu a dat primele legi, aşa cum spui, tot el a completat şi o listă de pedepse, zic cărţile sfinte, ca şi cum el ar fi ştiut că fiinţele vii nu le pot respecta.
— Se prea poate, dacă e vorba despre acele fragmente în care cel cu coarne și-a băgat coada. Dar eu nu vreau să vorbesc despre Dumnezeu din acele fragmente, intrând în conflict cu predicatorii evlavios atestaţi, eu când mă refer la Dumnezeu mă gândesc ca la cel care susţine viaţa şi nu judecă pe nimeni, acela pe care îl cunoaştem cu inima și nu cu mintea noastră.
— Bravo! Foarte frumos! se auzi atunci prin tot izlazul comunal, după care urmă un ropot puternic de aplauze. Aşa te vrem! Zi-i mai departe, stăpâne Deryzor! Şi noi suntem oloage, orbe şi bolnave, avem şi noi dreptul să fim iluminate aşa cum se spune în scripturi despre unii oameni.
— Aşadar, continuă Deryzor impasibil, trebuie să vă dau legi noi, căci acestea trebuie schimbate măcar o dată la două mii de ani, deoarece, datorită mişcării întregului sistem solar în jurul punctului de referinţă al galaxiei, s-a stabilit ştiinţific şi ocult că situaţia actuală nu mai corespunde realităţii.
— Super tare! Bravos, domnule Deryzor! Și pe noi ne strânge în ultima vreme pielea asta veche şi răpciugoasă. Ne gândeam că dacă nu intervine ceva magic vom ajunge fosile vii şi-o să ne crească negi pe greabăn asemenea crocodililor. Deci ce veşti ne aduci de la înaltele tribune ale cunoaşterii omeneşti care, după cum deja am putut să observăm, e în stare să facă iarba mai verde şi grajdurile mai iluminate.
— De azi înainte, rosti Deryzor, nu veţi mai fi ucise, ci doar eutanasiate.
— Uraaa!, săriră toate vacile în sus, apucate de cea mai naturală streche. Credeam că n-o să mai apucăm ziua asta. Bravos! Mulţumim ţie Galaxie că te-ai gândit să dai colbul terestru deoparte şi să ne iluminezi pe noi, slabele, din cauza ierbii insuficiente. Şi, ia zi-ne, stăpâne Deryzor, ce vom mânca de acum înainte? Cred că şi acest aspect va suferi unele îmbunătăţiri, dacă tot e să ajungem ca stelele de iluminate.
— Dragele mele, aici intervine cea mai sublimă minune care se poate întâmpla fiinţelor vii, anume că de acum înainte, conform legilor cosmice de cei mai devază înţelepţi enumerate, vă veţi hrăni numai cu lumină solară și nu veţi mai suferi vreodată de foame.
— Hooo! mugiră toate vacile suprem de dezamăgite. Cum aşa?... Nu vrem asta, nene! Lasă-ne în pace cu toată evoluţia ta, mai bine ciomăgite și înjugate, apoi la rasol şi în alte bucate. Ce aiurești, bădie?... Nu dăm noi iarba noastră pe lumina ta solară nici dacă ne treci în calendar alături de Sfânta Parascheva!
Astfel, cuvioasele vaci l-au trimis pe Deryzor la plimbare, cerând primarului să-l aducă înapoi pe vechiul văcar.



*




Întâlnire cu spiritele


Casa lui Deryzor era lângă o mănăstire străveche. Zidurile înalte de câțiva metri împiedicau ochiul neinițiat să privească înăuntru, astfel încât oamenii interesați de vreun beneficiu spiritual trebuiau să intre pe poarta principală și să aprindă măcar o lumânare, contra cost, precum era obiceiul pe vremea aceea. Dar pe poarta din spate, numită a spânzuraților, nu putea intra nimeni încă de pe vremea când se interzisese această umanitară metodă de îndreptare a vinovaților.
Casa lui Deryzor avea vedere chiar înspre această poartă, și spiritele smulse din trup cu mare împotrivire, rătăcind prin lume în căutarea liniștii de mici copii pierdută, se întorceau adeseori la locul unde dreptatea
fusese înfăptuită. Desigur, ele nu erau de acord cu această exprimare, pe care o contestau vehement, dar cum erau lipsite de dreptul de a se arăta în public, niciun om nu a putut vreodată să simtă durerea din sufletul lor.
Chiar dacă ar fi putut să o facă oamenii ar fi fost cu toții interesați să afle dacă i-a durut la fel de mult sufletul și atunci când au comis crimele pentru care au primit creștineasca pedeapsă de la poarta cuvioasei mănăstiri. Pe atunci toți oamenii socoteau că această metodă este născută din os divin și nimeni nu concepea o altă cale de a se face dreptate pe pământul oamenilor, în proporție fixă de cincizeci la sută dreptate și cincizeci la sută nedreptate.
Dar oamenii acelor vremuri nu se temea de moarte în primul rând, ci de felul cum mor, căci pe unele metode le socoteau onorabile, iar pe altele nu.
Chiar se formase un curent în fața căruia și îngerii rămaseră muți, acela de a muri onorabil, deoarece se spunea că altfel mortul nu s-ar fi simțit bine. Nu știu dacă mai știți, dar la început îngerii vorbeau cu oamenii, însă cu timpul și-au pierdut glasul văzând ce le trece oamenilor prin cap.
Alta însă era întrebarea care se născuse în mintea lui Deryzor. Dacă invariabil cincizeci la sută dintre ființele și lucrurile de pe pământ comit nedreptatea în raport cu cealaltă jumătate asupra căreia pedeapsa cea mai justă este moartea, oamenii mor pentru că asta își doresc unii altora și nicidecum din altă cauză.
Astfel Deryzor a ajuns la concluzia că nu există oameni drepți și oameni nedrepți, ci doar oameni care judecă superficial.
Dar poate cineva să judece imparțial? Ioc! Așa cum judecătorul de la înalta curte are un vraf de file după care se ghidează ca să dea un verdict, tot așa un om de rând are un teanc de concepții și de gânduri după care se pronunță asupra dreptății înconjurătoare.
Sunt ele creația lui? Nicidecum! Ar fi putut fi altele în alte condiții, dar pentru că Pământul s-ar rotit în jurul Soarelui între aceste coordonate spațio-temporale alt rezultat nu se putea obține, și ca să se mențină echilibrul cineva trebuie să moară ca altul să se nască. Deryzor, în naivitatea lui memorabilă, chiar se întreba dacă numărul ființelor vii pe Pământ nu a fost dintotdeauna o constantă? Se întreba dacă Pământul nu poate primi decât un număr finit de ființe, indiferent de mărimea și forma lor? Și e rău dacă oamenii devin tot mai mulți, iar celelalte ființe de alte specii tot mai puține?
Deryzor nu putea răspunde la această întrebare pentru că prin însăși sângele și respirația sa era implicat. Dacă n-ar fi fost atașat de umanitate prin forma în care exista sufletul lui ar fi putut fi just, dar așa recunoaștea că nu poate fi decât părtinitor. El nu avea pretenția să dea soluții pentru că prin simplitatea naturii sale originale, simțea că soluțiile sunt nule de la sine, pentru că oricare ar fi fost ele, profund chibzuite sau luate la întâmplare, erau valabile numai pentru cincizeci la sută dintre ființele vii.
Sigur, această idee avea mulți dușmani care dădeau bine cu pana sau cu vârful limbii, dar cel înțelept tăcea mut ca peștele în această privință, deoarece pentru el nu era greu de observat că absolut orice lucru sau concept după câteva transformări de spațiu sau de timp este tot atât de bun pe cât de rău, iar sfârșitul seminței care dă colț în orice primăvară este un lucru imposibil pentru viață. Forma minții, ajunsă într-o anumită formă, era dependentă de alegerea sau judecata unora sau altora,
dar soarta vieții, în sens real, nu depindea de nimic.
Așa încât Deryzor s-a gândit să stea de vorbă cu spiritele neliniștite și să le explice cum stă situația la vremea actuală.
— Nu aveți de ce să vă simțiți vinovate, le spuse el, lumea aceasta v-a transformat așa și nu este copil, care luat de la mama lui, imediat după ce a fost zămislit și pus într-un mediu anume să nu fie influențat de ceea ce vede sau aude. Toate acestea se întâmplă după aceeași metodă după care copii se învață să vorbească, reproducând sunetele pe care le aud. Iar excepțiile în care un copil crescut între criminali ajunge un binefăcător sunt minciuni. El tot un criminal rămâne, dar pentru alte vietăți!
— Nu ne facem griji pentru cei morți, răspunseră spiritele, fremătând prin întuneric. Nu ai înțeles! Noi nu
suntem spiritele celor morți, noi suntem spiritele celor vii, încărcate de gânduri și remușcări. Societatea umană a devenit prea încărcată de iluzii și contradicții. Lumea acum e plină de spirite care nu și-au găsit calea prin care se pot liniști, de aceea nu pot muri. De aceea plângem.
Deryzor și-a plecat atunci capul în pământ și a tăcut rușinat de ignoranța lui.




*




Dimineața unei nopți de vară


La marginea pădurii câteva păsări se chinuiau să compună un tril. Roua aruncată noaptea peste pământ nu se grăbea deloc să plece.
Unde au dispărut greierii negri ca tăciunii? se întrebă Deryzor. Toată noaptea nu m-au lăsat să dorm! Oare ei sunt de vină sau eu? Poate n-am fost obosit și îi acuz degeaba... Deh, acesta e obiceiul oamenilor, ce să-i faci?... Dintre ei vin și la ei trebuie să mă întorc... Dar la noapte voi veni iar să dorm în liniștea dintre oraș și pădure. Când eram copil voiam să dorm în copaci, astăzi mi-e frică să nu cad. De cădere mă tem și totuși nu încetez să cad. Cum zicea bătrânul acela simpatic? „Oamenii nu îmbătrânesc, oamenii se prostesc.” Cât ești tânăr ești fericit pentru că nu știi, societatea te trimite la școală să înveți, ajungi învățat dar nu mai ești fericit.
Ce ciudat! De ce trebuie omul să învețe? Să-și îmbunătățească condițiile de trai?! De aceste condiții minunate se bucură doar copii și nebunii, când trebuie să le produci chiar tu adio bucurie...
În acel moment un viezure, veșnic mânat de un foc interior, apăru în fața lui Deryzor și se răsti la el:
— Tu ce faci pe aici? Vă știu eu pe voi!
Veniți pe teritoriile noastre, ne stricați casele și dați drumul la câini să ne ucidă puișorii. Te-aș mânca, individule, dacă aș putea.
— Păstrează-ți energia pentru ceva mai bun, știi bine că eu nu sunt hrana ta. Ești prea supărat și asta poate să-ți facă rău la inimă. În plus, după cum văd suferi și de bulimie de stres. Ce te doare, de ce nu ești fericit?
— Fericit?! Ce înseamnă lucrul acesta?
— Nu știi nimic despre fericire?! Cum poți să trăiești fără această cunoaștere?!
— Habar n-am de acest cuvânt dar din această cauză nu mi-a trecut niciodată prin cap să mă spânzur. Spune-mi, pentru că am auzit vorbindu-se prin pădure, de ce se sinucid oamenii?! Voi sunteți singurii care știți despre fericire. Eu n-am putut să înțeleg niciodată ce înseamnă asta. Nu cumva e vreo boală? Mă gândesc că nu ai cum să știi despre nefericire dacă nu știi de fericire. E bine să știi despre fericire?
— Nu știu prea bine, recunoscu Deryzor spășit. Ar trebui să întrebi un profesor de fericiologie, dar trebuie să mai aștepți, pentru că această disciplină nu e încă omologată. Dar o să apară negreșit, pentru că sunt destui oameni dispuși să plătească pentru orice ar putea să-i învețe alții, chit că acea învățătură nu-i ajută la nimic. Tot ce pot eu să-ți spun este că oamenii nu și-au ales de bună voie postura de stăpâni ai dreptului de viață și de moarte peste toate celelalte ființe ale Pământului, răspunse Deryzor. Oamenii sunt rodul întâmplării, ca toate celelalte lucruri din natură. Activitatea de stăpânitori i-a corupt cel mai mult și pe ei, rosti Deryzor cu sinceritate. Pot să-ți spun un secret? Oamenii cred că a ști înseamnă evoluție dar în realitate ei au ajuns robii unui străin numit "Mentalitate socială" ce s-a infiltrat în ei și acum îi conduce din interior. Nu ai de ce să-i invidiezi! Tratează-i cu compasiune, pentru că și ei au nevoie de ajutor, mai mult decât orice alt animal. Știi pilda matematicianului?
— Nu!
— Se spune că un om și-a dus copiii la un matematician să-i învețe matematică.
— Cât mă costă? a întrebat omul respectuos. Băiatul mai mare știe ceva matematică, dar cel mic este tufă.
— O sută de lei pentru cel mare și cincizeci pentru cel mic.
— Cum așa? se arătă nedumerit omul.
— Păi, răspunse profesorul, pentru cel mare trebuie să muncesc de două ori, întâi trebuie să-i scot din cap toate ideile superficiale care îl fac să greșească iar apoi trebuie să-l învăț matematica de la început.
— Domnule viezure, înțelegi cum stă treaba? Cu oamenii e greu s-o scoți la capăt. Ei sunt atât de orgolioși din cauza cunoașterii lor eronate încât sunt gata să ucidă ca să și-o impună, mai ales dacă e vorba de opiniile lor religioase. Tu ucizi vreodată pentru că cineva nu-ți împărtășește punctul de vedere?
— Nu!… Doar când mi-e foame, mărturisi spășit viezurele.
— Dar o faci vreodată cu ură?
— Ură? Nu înțeleg ce e asta, spuse viezurele.
— O otravă care coboară din minte prin tot corpul tău.
— Ți-am spus că eu nu am o minte atât de mare și mai ales la mine nu e ruptă de corp. Vezi, asta e boala voastră, a oamenilor, vreți să-i învățați pe alții lucruri de care nu au nevoie. La ce-mi trebuie să știu dacă nu pot face? Nu ar trebui să știu abia după ce pot face?
— Asta e valabil în lumea îngerilor, dar pe Pământ totul este invers.
— Da, e complicată treaba, zise viezurele. Dar pe mine mă roade ceva în stomac. Discuția cu tine nu-mi ține de foame.
— Te comporți ca și cum ți s-ar fi pus grăsime în jurul inimii. Nu vrei să te duci la un doctor?… Cunosc eu unul foarte bun.
— E de oameni sau veterinar?
— Veterinar.
— Doamne ferește! Eu nu pot să înțeleg de ce acestor oameni li se zice doctori. Nu aceștia se ocupă ca animalele să fie sănătoase înainte de a fi tăiate?! Nu, mulțumesc! Eu mănânc o buruiană și îmi trece durerea de cap, iar la burtă nu mă stric pentru că am pielea groasă.
Nu mă supăr nici dacă îmi zici că sunt cu obrazul gros. Dar tu te superi, nu-i așa? Am auzit că oamenii sunt foarte sensibili.
— Așa e, dar de ce ar fi acesta un păcat?! Prin sensibilitate se nasc sentimente profunde și omul poate evolua.
— Bine spui că se nasc sentimente profunde, dar așa cum se naște iubirea și mila până la apogeu, tot așa se naște și ura și intoleranța fără limite, odată ce mintea își dorește tot mai mult. Prin această sensibilitate voi, oamenii, vă depărtați de voi înșivă și nici măcar nu trăiți în clipa prezentă ca să vă anunțe cineva de asta.
— Nu știam că există vreun poștaș care poate face asemenea fapte. Pe cel pe care îl cunosc îl văd adesea prea deșelat de greutatea scrisorilor prin care fiscul cere bani sau a citațiilor la niscaiva procese ca să mai aibă timp, săracul, să-i anunțe pe oameni când calcă strâmb.
— E treaba voastră, tot voi oamenii scrieți aceste scrisori și, ca să vă mențineți societatea viabilă, vă chinuiți unii pe alții. Societatea prosperă și se perpetuează, dar voi muriți în chinuri. Nu s-ar putea, mă întreb așa, ca un viezure prost și umil, ca societatea să moară dar omul să trăiască veșnic? Spun asta pentru că astfel nu ați mai fi dependenți de case și de teritorii, și nu ați mai face atâta rău animalelor pădurii.
— Viezure naiv! Dar omul este animalul dominant pe planetă, cum ar putea el să renunțe la teritoriile lui pe care acum le deține cu acte în regulă?
— Dar de la cine le-a cumpărat? Eu nu-mi amintesc să fi semnat vreun act. Și era clar că și eu eram proprietar pe o bună bucată de teren pe care o marcasem după moda animalelor. Prin miros erau evidente delimitările…
— Zău? Dar eu cum de nu am auzit de asta?…
În acel moment viezurele se aprinse la propriu și la figurat răspunzând:
— Pentru că voi, oamenii, aveți nasul înfundat și v-ați stricat mirosul din cauza prafului de pușcă. Nu trebuie să vă dorească cineva răul, vi-l doriți singuri, mai ales prin mâncarea pe care o mâncați.
— Cum așa? se miră Deryzor, cu totul dezorientat.
— Păcatele tuturor vieților se transmit vouă prin mâncarea pe care o mâncați, pentru că trăiți și respirați pe același pământ care ne-a făcut și pe noi, animalele. Câtă vreme vă veți hrăni și respira la fel ca toate animalele veți pendula în cadrul speciei voastre de la sublim la abject și per total veți rămâne tot o rasă de animale. Veți fi deosebiți doar prin aceea că v-ați ales cu o minte complexă, un rebut respins de toate celelalte vietăți, luat din activitatea voastră de stăpânitori.
Și spunând asta, viezurele se pierdu în soarele care tocmai se ridicase pe cer.
O fi fost un înger, își zise Deryzor. De ce nu mi-a spus de la început?! Aș fi fost mai respectuos!...
Apoi râse amuzat de gluma sa.
Păcătosul spune: Aș crede în Dumnezeu dacă l-aș vedea. Dar deși Dumnezeu li se arată de multe ori ei spun: Cine ești tu? Te crezi Dumnezeu? Și ori îl ucid, ori îl crucifică, ori, în timpurile noastre mai moderne, îi ignoră cu desăvârșire.




*


Cea mai bună cură de dezintoxicare de pe pământ


Orice spectacol este încântător dacă nu te apuci să-i judeci pe artiști.
Dacă crezi că există vreo rațiune în ideile fixe și în rigiditate, nu vei putea niciodată să percepi farmecul libertății, salturile iedului, zburdălnicia lui...
Când te eliberezi de orice cunoaștere preexistentă distracția chiar are un sens: acela de a te simți bine în
clipa prezentă, fără conștiința celei ipotetice care va urma.
Deryzor participă că orice cetățean la spectacolul lumii. După ce asistă la dezbateri furtunoase cu privire la curele de detoxifiere pe un grup specializat, își spune și el părerea, după cum urmează:


În ultimele zile am observat pe paginile grupului dumneavoastră o febrilitate nemaipomenită în legătură cu curele de dezintoxicare. Asta m-a pus pe gânduri și mi-am zis că toată această frământare trebuie să prevestească ceva. Am auzit mai întâi despre cura Rudolf Breuss. Am fost foarte atent la ce înseamnă ea și mi-am zis: da, domnule, uite ceva foarte bun pentru orice organism! Apoi am auzit despre clisme și am început să fremăt de plăcere: ia uite ce lume hotărâtă! Să știi că e foarte bine să dai totul afară...
Dar iluminarea mea nu s-a oprit aici, știam că mai urmează ceva și am rămas în continuare receptiv și vigilent.
Am auzit apoi de cura cu argilă, apoi de cea cu mătrăgună și am exclamat: bravos națiune! nu duci lipsă de oameni cu idei. Dar au venit unii ca niște drăcușori cârcotași și au început să-mi expună reversul. Ei, al dracului mai e și mintea asta umană! Măi să fie, deci argila o să te transforme într-un mușuroi de termite, mătrăguna o să te facă să cânți, normal, o arie de Puccini, iar din cauza sucului de sfeclă roșie în cantitate mai mare de o sută cincizeci de grame pe zi, tocmai pentru că această legumă conține mult fier, o să ruginiști ca o găleată de tablă cumpărată într-o după-amiază călduroasă de la o pirandă mincinoasă!... Care va să zică sfecla roșie nu te vindecă, ci mai degrabă te pregătește pentru furnalul pământului,
să te învârtă acolo cu furcile o mie de draci. Mamă dragă, ce-i de făcut?!
Și atunci pur și simplu am luat foc ca o fabrică de artificii din China. Domnule! Oamenii trebuie să-mi facă statuie (e necesar, doar și ciorile sunt ființele lui Dumnezeu, ca să nu mai zic de porumbei, numai să fie neagră ca să se vadă urmele plecăciunii lor... de burtă).
Eu sunt cel ales! Măiculiță! (sper să nu afli niciodată despre asta), oare cei de la comisia pentru inovații și invenții sunt pe fază?! Nu de alta, dar să nu-și aroge altul fenomenala cură de dezintoxicare și curățire generală a organismului care trebuie să rămână în memoria universală cu numele Deryzor. Cum n-am inventat-o eu?! Ce, adică merele n-au mai căzut pe pământ până ce Newton nu a venit să-i spună legea atracției gravitaționale? Bravo ție maimuță, degeaba ai observat-o dacă n-ai prezentat-o în fața unei comisii! Va
rămâne în istorie legea atracției gravitaționale a lui Newton și gata! Cum zici că trebuia să i se spună?
Legea maimuței atârnată de o cracă? Sorry, comisia de validare în cazul tău a intrat în vacanță perpetuă...
Ei, prima dată m-am gândit să cer drept de autor, și deja m-am văzut mai bogat ca Bill Gates, dar nu-s băiat prost, dacă o să am prea mulți bani o să-mi cumpăr mai multă sfeclă roșie decât e necesar pentru o sută cincizeci de grame de suc pe zi și-o să ruginesc dracului, iar copiilor nu pot să le las mai mult de zece milioane de dolari pentru fiecare. N-aș fi un tată bun, trebuie să-i las să experimenteze binele și răul ca orice altă vietate pentru că altfel cum o să învețe?! Zece milioane de dolari, mă gândesc, e suficient de puțin să mănânce cartea pe pâine ca orice student de bună credință...
Iată ce zic eu. Nu există aliment pe Pământ care într-un fel sau altul să nu-ți dăuneze, trebuie să meditezi cât mai mult la asta zile întregi, să devii circumspect și să-ți reduci cât mai mult cantitatea de hrană. Așadar, după câteva zile de felul acesta, conștient că trupul tău suferă o anume modificare, trebuie să te scoli într-o dimineață și să-ți pregătești o tocăniță de aer curat, apoi la amiază trebuie să-ți faci o friptură de fereastră deschisă la maxim, iar spre seară să servești o supă de ușă umflată de vânt, pentru că ai uitat să închizi geamul, of course. Satisfăcut, să te culci și să visezi frumos, fericit că n-ai mâncat nici ceapă, nici usturoi și nici carne grasă, deoarece s-a stabilit științific că aceste alimente predispun la vise urâte și coșmaruri diverse. Când se face ziua scoală-te repede și dă cu apă pe fața. Pe dinți, pentru că ce ai mâncat ieri a fost atât de ușor, poți să nu te mai speli, gura nu-ți va mai mirosi, nici de Orbit nu vei avea trebuință ca să ai o respirație proaspătă; ia micul dejun la fel ca și ieri, iar la amiază ai grijă cât de tare scoți capul afară, dacă stai cumva la etaj, și seara să-ți ții mâna la nas, pentru că o ușă izbită violent peste acest organ poate dăuna grav sănătății.
A treia zi adu-ți aminte că ieri ai cam exagerat cu friptura de aer afumat de oraș și poate te duci pe la amiază la un grătar de miresme proaspete de pădure și datorită ambientului, conștient că ai cam băgat mult în ghiozdan, cina e suficient s-o iei scoțând capul pe geam din autoturism când te întorci acasă, dacă ai un utilaj de genul acesta.
Domnule, ești nebun! Cum adică să nu mai mănânci ce e scris pe meniu? Îi vei face pe bucătari, pe patroni și chiar pe doctori să moară de foame…
Păi cum?! Începi să crezi că poți și pur și simplu nu vei mai mânca din ceva care creează dependență și produce efecte-defecte la nivelul organismului tău.
Mintea ta poate fi dependentă de tot felul de învățături prostești, vei considera tabu părerea șmecherilor și a ignoranților că dacă nu mănânci la ora când animalul din tine se ridică după pradă, organismul va elibera sucuri gastrice și dacă nu le dai ce trebuie vor toca în gol. Asta e valabil câteva zile… În mod cert poți mânca mult mai puțin decât o faci acum.
Dar cât de ușor găsești explicații pentru neputința ta de a-ți stăpâni poftele!… Deși poate ai o sută douăzeci de kilograme și gâfâi ca un cuptor încins când urci două etaje, ce simplu e să găsești aliați pentru distrugerea ta!… Șapte zile măcar, șapte zile dintr-o viață hrănește-l cu aer curat. Măcar în aceste șapte zile crede în tine și lasă-i pe alții să creadă în ce vor ei…
Înțeleptul a spus că în ultimă instanță orice aliment nu este altceva decât lumină modificată. Lipsește cumva lumina de pe Pământ? Lumina nu, dar adaptarea unui mecanism interior care să transforme direct lumina solară în energie vitală da… Dar o secundă fără lumină solară este mai mult decât șapte zile fără mâncare fizică.
Vrei să ai un corp mai sănătos și o minte mai limpede?
Nu cred că vrei asta cu adevărat!…
De ce un copil nu se îneacă când se naște în apă?… Pentru că ceea ce simte sau crede el e singurul lucru adevărat.
Există o terapie mai bună decât eliberarea de condiționare, există o cale mai bună decât aceea de nu te mai minți? Obișnuința de a renunța la plăcerile limbii, iar în acest timp, în compensație firească, deschiderea unui timp real pentru vremea înțelegerii este ceea ce trebuie să urmeze.
Am văzut cum oamenii sunt mereu împinși de la spate de parcă dracu' ar fi pe urmele lor. Fă asta, adună asta, mănâncă asta! se spune mereu, ca și cum muncind tot mai mult ei ar întineri și s-ar întoarce la Dumnezeu ca niște pui de înger. Să fie acțiunea și în consecință hrănirea cu ceva trecut prin ghearele degenerării, ca din putrezire să supraviețuiești și să crești, soluția care îl poate elibera pe om?
Nu cred, chiar dacă unii vor spune că salvarea este ea însăși o vorbă goală…
Și poate au dreptate. De cine să te salvezi? Eu Ființa trebuie să mă salvez de eu Mintea? Sau eu, non-eu să mă salvez de eu-eu?
Ce ciudat!… Cine o să mă învețe adevărul? Și dacă o să mă învețe cineva iar eu nu îl voi putea înțelege, la ce bun?! Trebuie să mă învăț singur ca să-l pot înțelege! Trebuie să mușc țărână ca să nu-mi mai placă dezordinea...
Și Deryzor și-a văzut într-o străfulgerare următorii ani din viață, și chiar așa a fost.


*

Deryzor la sfatul găinilor din ogradă

Deryzor nu şi-a văzut niciodată tatăl în mărime naturală.
Maică-sa îi vorbea rareori despre el şi de aceea era atât de mic încât încăpea într-un gînd. Nici acel gând nu era prea consistent căci copilăria lui nu anunţa cu nimic că el urma să devină un om mare. Toată ziua făcea lucruri de nimic şi ca orice copil îşi necăjea mama
că nu făcea lucrurile aşa cum voia ea.
— Drace afurisit, cât ai să mă mai chinuieşti? De te-ai face mare odată!…
Dar ea voia să-i bage în cap mintea ei, căci aşa văzuse la maică-sa şi la toţi oamenii pe care îi cunoştea.
Nu ştiu din ce motiv dar Deryzor era greu de convins.
— Parcă n-ai fi fiul lui taică-tu. El era un om foarte cumsecade, de aceea cred că m-a şi părăsit. Din cine te tragi, de eşti aşa de îndărătnic? Nici un plod din satul astă nu e aşa de sucit că tine, pot să bag mîna în foc…
— Mamă dacă îmi dai voie eu pot să plec în lume. Cred că nu sânt făcut să rămân după gardurile tale.
— Ia te uită la el!… Care garduri? Că le-ai dărmat pe toate… Vin câinii şi pisicile vecinilor de-mi mănâncă până şi mămăliga de pe masă!…
— Există garduri care nu se pot dărma cu mîna altora, şi acelea sînt făcute din gîndurile tale. Mama, tu eşti supărată că nu văd lumea cu mintea ta!
— Da’ de unde ai învăţat tu vorbele astea? Nu cumva le-ai furat de pe undeva?
— Nu o să te tragă nimeni la răspundere pentru ele…
— Zău?! Dar tu nu ştii că lumea îi judecă pe părinţi pentru năzbâtiile copiilor?! Ai face mai bine să nu te întrebi nimic despre lucrurile pe care nu poţi să le vezi. S-ar putea să nu mai creşti niciodată mare din cauza asta…
— E o problemă delicată, rosti cocoşul din ogradă. Dacă nu mai creşti mare rămâi cu o minte inocentă de copil şi e greu să supravieţuieşti când se face iarnă afară.
Desigur, el se referea la iarna luptei pentru supravieţuire.
— Dar când va începe iarna pentru el, măi bărbate, întrebă găină cea mai în vârstă din ogradă, cu doi ani mai
tânără decît Deryzor. Ce greu se mai maturizează puii aceştia de oameni!…
— Acesta, rosti cocoşul, nu cred că se va mai maturiza vreodată. Până la urmă s-ar putea ca asta să fie şansa lui. Căci
noi care creştem, când ajungem maturi, poposim în oala cu borş. Dar e o artă mult prea dificilă să nu-ţi pierzi
sufletul inocent, de copil…


*

Omul şi norul

De ce ai trebuinţă, se întrebă Deryzor, ca să duci un lucru pînă la capăt? Nici măcar nevoia celui care acționează nu e suficientă dacă mintea lui e atinsă de cunoaştere.
De ce mi se întîmplă să încep un lucru şi să simt încă de la început că nu voi putea să-l duc la capăt ? De ce îl
încep?
Un nor apăsat de prea multe griji, aflându-se foarte aproape de pământ, îi auzi gândurile şi consideră că e un
bun prilej să înceapă o discuţie cu tinerelul acesta în mare măsură cu capul în nori.
— Eu am fost creat să aduc ploaia şi prin ea viaţa pe pământ, din lacrimile oamenilor şi a celorlalte vietăţi m-am ridicat la cer cînd soarele le-a transformat în aburi. Nu ştiam de ce sînt trist, dar acum înţeleg. Dar pe
tine omule cine te-a făcut? Aş vrea să aflu adevărul despre geneza ta şi cum eu am apărut din lacrimile tale aşa voi putea afla izvorul care ne cauzează nelinişte amîndurora.
Deryzor s-a bucurat de noul său prieten deoarece avea mîna foarte răcoroasă şi drumul spre adevăr în compania lui avea toate şansele să fie mai uşor.
— Dar cum rămâne cu neîncrederea ta faţă de raţiunea oricărei fapte?! S-a schimbat ceva în structura ta?
Crezi că vei putea urma drumul acesta până la capăt, drumul care duce la adevărul gol-goluţ?
— De fapt nu mai cred că există vreun drum, deoarece am înţeles de la tine că totul este transformare.
Dacă mai înainte un lucru a fost altul, înseamnă că lucrul pe care vreau să-l obţin nu provine din parcurgerea
unei distanţe, ci din interiorul călătorului care are în structura sa totul. De aceea probabil am simţit întotdeauna un gust amar în faţa oricărui obiectiv. Era de la deşeurile pe care le presupune intrinsec orice transformare…
Am de ales în a vedea lucrurile cum iau formă şi apoi se dezintegrează într-o mulţime de fragmente care te rănesc, intrîndu-ţi în ochi şi între aceea de a le
simţi efective în forma mea cea fără de formă. Ce mă sfătuieşti, norule, să fac?
— Eu cred că dacă vei privi problema asta cu mintea va fi ca în povestea aceea cu căsătoria, anume că după o vreme tot îţi va părea rău, fie că o faci, fie că nu o faci. Dar ce priveşti cu inima nu se schimbă, căci sângele prin tot corpul este la fel… Asta e înţelegerea
mea la momentul actual, prietene Deryzor.
— Atunci adevărul, rosti Deryzor, se găseşte doar în momentul actual, imperceptibil, şi nu există nici o raţiune
să-l căutăm în altă parte.
Şi norul a încuviinţat, aplecîndu-se pînă la pământ în ploaie de viaţă.


*

Deryzor în casa naturii

Deryzor stătea singur în faţa casei sale din copaci falnici de pădure, admirând peisajul. Copacii, bine înrădăcinaţi
în pământ, bucuroşi de zilele lor, stăteau la sfat, lăsând vîntul să bată din perete în perete.
El se gândea că oamenilor le-ar fi fost mai bine cu pereţii caselor din copaci vii şi nu înţelegea de ce a trebuit
să-i taie ca să-şi facă case. Atât timp cât au trebuit să se protejeze de animalele sălbatice, mai multe şi mai puternice, acest lucru a avut logică, dar acum pentru ce o mai fac? Ca să se protejeze unii de alţii, gândi el. Cum se poate asta? Uite-aşa! Animalele au fost înlocuite de oameni iar fraţii, deoarece toate vietăţile au un strămoş comun, au ajuns să se extermine unii pe alţii. Bun! să admitem că nici sursele de hrană nu erau atît de variate în trecut şi, ca să nu se arunce nimic, animalele slabe
sau pe moarte erau devorate de celelalte ca ele să trăiască…
Dar la oamenii actuali, care au atâtea posibilităţi ca să-şi pregătească hrana din surse vegetale de ce trebuie
să se mai întîmple asta?! De ce trebuie ei să-şi mănînce fraţii? Ba mai mult, de ce trebuie ei să-i ucidă înainte de vreme?! Cum de nu le e clar că dacă toate fiinţele vii au un tată comun atunci ele trebuie să fi fost
odată fraţi şi surori…
Deryzor a întrebat copacii şi toţi au fremătat adânc că nu ştiu. S-a uitat la nori dar ei erau prea tineri şi uitaseră
ploaia din care provin. Apoi şi-a coborît ochii în jos şi a zărit un putregai de hîrtie ducându-şi cu greu
zilele.
— Deryzor, eu ştiu cauza anomaliei pe care ai spus-o cu gândurile tale. E transcrisă chiar pe spatele meu cu lovituri aspre de tipar. Nu am fost mîndră de ce am primit dar nu am putut să aleg. Citeşte!
Şi Deryzor citi: „Şi Dumnezeu le-a dat pe toate vietăţile omului să-l slujească şi să-i fie hrană…“
„Vai!“ – făcură toate fiinţele pădurii, copaci şi animale laolaltă.
–„Cine a putut conferi divinităţii o astfel de idee?!“ Şi atunci toate se uitară cu reproş la Deryzor, căci el era specia care inventase scrisul.
— Te-am crezut fratele nostru dar tu ne-ai trădat. De azi încolo te blestemăm să fii singur şi să nu mai simţi liniştea şi farmecul pădurii până ce nu te vei spăla tu şi toată specia ta de păcatele care vă acuză.
Şi Deryzor s-a ridicat de la locul său de odihnă, fără să protesteze sau să se justifice, căci a înțeles că ființele pădurii au dreptate.
De atunci el tot caută soluţii de împăcare. Adesea acţiunile lui sunt hilare, dar pentru că logica şi raţiunea nu mai sunt apreciate el se foloseşte de alte metode ca să-și sensibilizeze semenii.
Unele le-aţi aflat, altele sînt inexprimabile…


*

Deryzor în pelerinaj la sfîntul munte

Deryzor aflase că la munte aerul este mai tare.
— Unii oameni chiar şi-au spart capul de el, îi spuse un vecin, plin de intenţii bune. Ei spun că sunt pietre, dar tu să ştii că totul este aer.
— Sigur că da, răspunse Deryzor, o să mă duc să privesc, căscând gura. Eu cred că astfel te hrăneşti şi în consecinţă acumulezi învăţătură.
— Cu gura căscată?! Dar nu poţi vorbi. Cum o să-ţi exprimi înţelegerea?!
— Dacă o am este inexprimabilă, dacă nu o am cum aş putea s-o exprim? Pe drum s-ar putea mulţi să m-asculte,
dar Dumnezeu ştie dacă ascultându-i pe alții faci ce este bine.
— Vorbeşti de parcă te-ai duce în Hades. Doar te duci în pelerinaj… Poţi să întâlneşti acolo oameni iluminaţi,
pentru că muntele e mai aproape de cer. Tu crezi că cei care şi-au cîştigat acest renume au trăit în zadar pe înălţimi singuratice?!
— Ştiau ei ceva, dar n-au spus niciodată totul din lipsă de cuvinte și instrumente.
— Se spune că aveau doar un bol şi un toiag. Se căţărau pe stânci şi stăteau nemişcaţi laolaltă cu ele. De aceea nu i-a văzut mulţi trecători…
— Am auzit că şi astăzi stau tot pe acolo. Plec în munte, căci vreau să-i caut. Totuşi e curios că din atâţia
oameni care se duc aproape regulat pe munte în drumeţii misterioase
şi adânci nimeni nu i-a mai văzut, căci n-am mai citit nici un articol prin ziare despre ei.
— Poate s-au făcut apă şi au curs în mare?!
— Da, dar şi apa se evaporă şi ajunge iar pe creste de munte. Trebuie să se fi întors înapoi! Voi încerca să-i găsesc, spuse Deryzor, plin de speranţă.
Câmpiile s-au întins cît au putut, dealurile s-au opus din răsputeri despărţirii de tovarăşul lor drag. Au încercat să-l reţină cu cele mai înflorite privelişti şi cele mai frumoase rîuri, limpezi ca lacrima viţei-de-vie; pomii şi-au scuturat roadele cu nespusă dărnicie dar paşii lui Deryzor nu s-au oprit.
La poalele munţilor s-a întîlnit cu pietrele căzute de pe coamele timpului, ruginite de muşchi, pufoase ca o pernă, îmbiindu-l să se culce. Ca să-l oprească cerul a vărsat ploaie-nspumată şi albia pîraielor a luat aripi ameninţătoare din aşchii de brad, ascuţite ca săbiile heruvimilor. Stîncile au devenit negre ca ochii celor fără de răsărit!
Lumina se ascundea de străini, căci munţii nu voiau s-o lase să plece, lăsîndu-i întunecaţi. Învăţătura înţelepţilor trebuia să rămînă în locurile liniştite, altfel ea s-ar fi transformat în cuvinte. Din cuvinte se nasc interpretările, şi din interpretări războiul. Învăţătura trebuia să rămînă pe crestele munţilor!
Asta era porunca divinului şi pentru asta ei fuseseră crescuţi din inima vieţii care nu se opreşte niciodată să
bată.
— Tu nu vei putea duce vreodată cunoaşterea la marea cea întunecată, acolo unde simţurile sînt încinse de căldura trupurilor care se învălmăşesc. Acolo totul este materie, nisip încins de focul emoţiilor. Cunoașterea nu o poţi lua dar tu poţi rămîne…
Dar Deryzor nu a vrut să rămână și s-a chinuit să rupă măcar și o unghie din roca aceea misterioasă ce purta cunoaşterea. Până la urmă a luat numai praful şi s-a întors în satele și orașele de câmpie.
S-a întors ca să cunoască întoarcerea şi a răsuflat aerul înălţimilor peste casele oamenilor obosiți de griji şi de trebi.
A rămas cu obiceiul de a-şi căra răsuflarea cu băgare de seamă să
nu o piardă pe drum şi este fericit dacă înviorează cu ea măcar și o singură fiinţă necăjită, redându-i speranța.


*



Tatăl şi fiul




— Ce te roade fiul meu? rosti Dumnezeu, clătinând din cap în sens cât se poate de metaforic, deoarece, vă dați seama, el nu putea să aibă cap ca toate capetele, în pericol uneori să se spargă. El a fost destul de precaut dintotdeauna și nu s-a afișat niciodată în vreun fel, mai cu seamă cu această ordinară podoabă.
—Iar te văd întunecat de parcă ți-ar face plăcere să suferi. La fel de mult ca soarta fratelui tău mă preocupă soarta ta și dacă aș putea să-ți șterg măcar și pentru o clipă întunecimea din privire aș face orice, numai să nu pun în pericol echilibrul vieții și al universului. Știu că vrei să mă convingi de dreptatea acțiunilor tale. După cum văd iarăși vrei să discutăm pe marginea acestui subiect. Nu vreau să adaug tristețe mai multă inimii tale sfâșiate, suferința ta e cea mai mare pedeapsă pe care ai dăruit-o lumii și cu ea te hrănești zilnic cu nesaț. Spune-mi dar ce te roade, căci văd, după săbiile pe care le scoți din ochi, că la celelalte focuri care te ard s-a mai adăugat unul.
— E vorba de robul tău, Deryzor, tată. Mi-ai lăsat lumea s-o pun la încercare în fel și chip, ai spus că nu mă vei obstrucționa cu nimic…
— Cum așa fiul meu?! L-am binecuvântat eu pe Deryzor mai mult decât pe ceilalți oameni? Ai fost de față la nașterea lui. Am făcut eu ceva deosebit? Pământul se învârte după legile tale. Încă de la început ți-am spus că nu o să mă amestec în creația materială, căreia eu nu i-am prevăzut nicio noimă. Dar tu te-ai încăpățânat, ca de obicei, și ai spus că îmi vei demonstra că există ceva superior vieții în Sine. Am văzut cum ai tresărit când Deryzor s-a născut. Dar am făcut eu să fie vreo tresărire în ceva?! Parcă ai vrea să-mi spui că eu sunt vinovat că în sistemul tău s-a strecurat o eroare și din nebuneasca lui complexitate, întru totul după voia ta, ai ajuns să greșești.Tu știi că expresia "robul meu" este o metaforă. E chiar viața mea care a coborât în creație prin cel născut din mine și tu în acest sistem ești stăpâna ei.
— Mă enervează la culme orice discuție cu tine. De câte ori plec de la tine jur să nu mă mai întorc niciodată. Cu o furie nebună extind cosmosul cât mai departe de sine și-l împroșc spre depărtări, în particule nenumărate. Eoni fără număr concep stratageme cu care să te prind în greșeală…
— Fiul meu, de ce te chinui?! Înțelege că greșeala există numai în mintea ta încărcată de gânduri negative. Eu sunt spirit pur. Unde ar putea să stea în mine greșeala?!
— Spui că nu ești amestecat în menținerea echilibrului cu care Deryzor străbate creația. Dar cum face?
— Ți-am spus de atâtea ori că Spiritul vieții nu poate fi șters. Când binele și răul se anulează prin echilibru perfect apar oameni ca Deryzor. Mă acuzi pe mine pentru neajunsurile tale, dar să știi că nu eu am făcut asta. Acțiunea ta face ca lucrul acesta atât de rar în univers uneori să se întâmple.
— Răbdarea lui mă face să disper. Nu-mi place să-ți cer, dar oricine poate greși o dată. Îl voi lăsa în pace pentru totdeauna dacă mi-l dai să-l mai nasc o dată. Orice greșeală are o rezolvare!... Știu de ce și-a păstrat spiritul pur acest om atât de special. Fratele meu i-a dat binele în creație cât a vrut, eu i-am dat răul cât am putut. Știi că nu protejez pe nimeni și nu iert nimic. Dar, ce Dumnezeu! cum s-a întâmplat ca dintr-atâtea numere câte conține infinitul, eu să-i dau răul exact cât fratele meu i-a dat binele, astfel încât dualitatea să se anuleze și el să tindă spre Spiritul pur?! Dacă eroarea asta se mai repetă se prăbușește universul meu... Știu că fratele meu coboară adesea pe Pământ să-i învețe pe oameni dragostea, sentiment pe care eu nu l-am simțit niciodată și nici nu cred că există. Eu cred că ceea ce numiți voi dragoste este o dorință a simțurilor și atât. Pe el l-ai convins, dar pe mine, nu!
— Dragul meu, scuturăm iarăși praful de pe cărțile vechi. Ți-am dat libertate maximă, căci eu nu am nici un motiv să constrâng. Ai tulburat prin vicleniile tale chiar și mintea credincioșilor mei pentru scurt timp. Ai spus despre Iov că este robul meu și mi se închină numai din interese materiale. Dar el nu era robul meu pentru că eu nu am nevoie de robi. Dar oamenii, în schimb, au nevoie de un Spirit personificat și protector care să le ofere încredere în inima lor.
— Ha, ha, râse fiul drăcește, m-am amuzat copios atunci și citesc cu plăcere infernală acea parabolă, mai ales acele fragmente în care eu am strecurat minciuna, șoptind-o la ureche scriitorului biblic.
— Mda, ai înșelat oamenii cu o perversitate demnă de tine, încurajându-i să se închine pentru a fi răsplătiți material. I-ai făcut tot mai încăpățânați și mai dificili, amestecând lucrurile în oale otrăvite, înșelându-i cu plăcerile simțurilor. Acum ce mai dorești?! Spune-mi deschis, căci știi că trăiești pe suportul meu și dacă vreau oricum pot afla.
— Da, eu știu că tu nu poți fi păcălit, de aceea, franc, îți voi spune ce vreau.
A fost ușor să păcălesc atunci lumea. Aproape nimeni nu s-a întrebat de unde am apărut eu. Proștii au crezut că am apărut din ceva ce nu este din tine. Mă bucur totuși că eu i-am educat pe proști, unul pentru altul. Au citit printre rânduri și s-au mulțumit cu firimiturile pe care eu le-am lăsat să cadă.
Dintotdeauna ei au căutat comoditatea și s-au învelit în puf într-o beție de simțuri confuze. Nici măcar nu s-au întrebat cum cineva poate să facă ceva dacă nu are acea capacitate dată de Spirit. Au crezut că stoicismul și puterea lui Iov de a suferi toate dezastrele sunt realizări materiale și de atunci au început și mai cu foc de la mine din iad să-și fardeze chipul și persoana. Au văzut o realizare acolo unde nu ar fi fost decât intervenția divinului, în slăbiciunea lui eventuală, de a fi părtinitor în susținerea creației materiale, creație care se învârte în jurul propriei sale axe imaginare și în afară de susținerea mea nu duce la nimic. Nu le-a fost evident că era vorba de credința în propriile lor iluzii. Nu le-a fost evident că Iov nu ar fi putut rezista decât dacă tu nu i-ar fi dat putere să o facă. Iar răsplata pe care a primit-o, conform poveștii, a fost de tot râsul. Zice-se că tu l-ai binecuvântat, ca răsplată pentru credința lui, cu și mai multă materie, cu alte soții și alți copii cu care să-și îmbete simțurile, neștiind, sărmanii, că tocmai din această cauză ființa omenească nu-și poate regăsi liniștea sufletească, din cauza iadului care o arde și care naște drumuri noi și coordonate nenumărate...
—Da, rosti Dumnezeu, te-am lăsat să faci ce vrei pe suportul vieții, așa cum am promis, pentru că e un pas înainte chiar să te bucuri de răutate. Dacă fratele tău este bucurie, ori de câte ori te poți bucura de ceva lucrezi împreună cu el și mai există speranța de a renunța și de a te întoarce acasă.
— N-am epuizat toate coordonatele existenței, tată, mai sunt o groază de posibilități prin care mi-am pus mintea să caute. E adevărat că sunt obosit, dar ura îmi dă energie să mă ridic iar și iar. Oamenii încă nu știu ce e răul! O să-i fac să regrete amarnic că nu s-au închinat în fața mea! E ca dracu'!, pardon, e așa ca mine, deși stăpânesc întreaga materie nu pot face ca Spiritul tău să mă îndreptățească. E atât de greu pentru tine să înțelegi că eu sunt puterea pe Pământ?! Lasă-mă pe mine să conduc, eu sunt energia creatoare, eu sunt viitorul!
— Uită-te ce spui, fiule. Te-ai îndrăgostit de durere și nu poți să concepi viața fără ea. Dar viața nu e durere. E adevărat, nu e nici bucurie permanentă pentru că astfel ar deveni plictisitoare. Viața este ceea ce este, frumoasă, curgătoare și eternă. Acceptă asta!
— Nu! vui năprasnic Răul, înnebunit de prea multe gânduri care se băteau cap în cap, cum li se întâmplă tuturor celor care gândesc prea mult. Nu înainte de a îndrepta greșeala pe care am făcut-o cu Deryzor! Mai mulți ca el și lumea îmi va vrea binele când eu, dintotdeauna, am vrut să-mi vrea răul. Riposta pe care oamenii au dat-o răului a fost energia prin care eu am trăit. Fără lupta împotriva răului eu ajung dezarmat, fără să fiu ucis mereu cu ură extremă eu nu mă pot naște în ființe tinere, care să mă ducă mai departe.
— Și ce ai de gând să faci? îl întrebă Dumnezeu pe cel care de o veșnicie suferă mereu din cauza dorințelor sale pătimașe. Vrei să-l deposedezi și pe Deryzor de toate bogățiile lui? spuse Dumnezeu, râzând părintește. Vrei să-i iei hainele de pe el?! Vrei să-i iei banii și bogățiile pe care oricum nu le-a avut niciodată?! Ce vrei să-i iei bietului Deryzor?
— Nu! Să fiu al dracului, dacă vreau să-i iau ceva!
— Nu vrei să-i iei nimic?! spuse Dumnezeu, râzând părintește. Atunci pur și simplu devii bun. Renunți?!
— Ba nu, n-ar mai fi mintea mea o drăcie dacă n-aș mai avea soluții în tolba mea cu săgeți otrăvite.
— Hm, clătină Dumnezeu din capul său metaforic, defel de vreo culoare sau formă. Atunci ce vrei să faci?
— Ce vreau să fac?… Vreau să-i dau de toate, cele mai dulci lucruri și nenumărate, așa cum n-am dat nici mamei dracului, care numai în cazul meu special este creația mea. Am greșit că lui nu i-am dat nimic! El este unul dintre aceia care a învățat să nu-și dorească nimic pentru a fi fericit, și s-a bucurat când i s-a luat. Așa ceva nu am putut să concep! Nu am mai întâlnit om care să nu se înfurie din cauza lipsei, n-am mai întâlnit om care să nu te înjure măcar în cele mai ascunse unghere ale minții sale de greutățile pe care le trăiește. Atunci când oamenii au făcut-o m-au socotit una cu tine și am fost satisfăcut. Se rugau la mine să le dau diverse bunuri și mă numeau cu numele tău. Voiau copii, aur, dolari, câștiguri la loto, curve, soții de același sex. Doamne! Cât am mai râs! Clocoteam de hohote înfundate ca sângele care gâlgâie în gâtul unui porc înjunghiat. Simțeam clar lama cuțitului intrând în gâtul sau inima omului în care mă aflam și mă bucuram nespus de această durere enormă. Dar cu Deryzor am dat greș. L-am considerat prea prost și această tendință desigur s-a răspândit prin toți oamenii. Și când colo ce să vezi?! El a început să planteze florile vieții prin iadul meu. I-am dat răgaz să mediteze neobstrucționat iar el a dăruit nimicului fericire sau, cel puțin, un echilibru care nu exista în planurile mele. Îți dai seama ce înseamnă asta? Recunoașterea faptului că se poate trăi numai cu spirit, zdruncinarea muncii mele de o eternitate, victoria ta asupra mea.
Ştii ce înseamnă fiul care nu își poate depăși tatăl? Moartea minții, încetarea rațiunii ei de a exista…
— Ciudat de încurcată mai e mintea asta a ta, pe care nu o invidiez deloc, spuse Dumnezeu cu mirare. Așadar ce vrei să faci cu bietul Deryzor, mai concret? Nu am de ce să-l apăr pentru că el este o idee, știi bine. El nu poate muri în realitate, ca orice ființă vie, dealtfel, căci fiecare reprezintă doar o idee în materie.
— Pentru prima dată eu, cel care iau, am să dau, răspunse dracul, simțuri încinse ca jarul pe care stă bărbatul cel mai viril înconjurat de cele mai frumoase femei, bani pe care nici cei mai dăruiți bancheri muncii lor nu ar putea să-i numere vreodată, copii frumoși și mulți câtă frunză și iarbă, pământuri întinse pe care turmele lui nenumărate să pască pentru ca el să aibă carne să se-ndoape zi și noapte. Orice lucru pe care mintea poate să-l conceapă pentru plăcerea ei îi voi da cu dobândă, tot universul i-l voi oferi să-l străbată în lung și în lat, endorfinele vor galopa prin trupul lui cu o viteză nebună și-i voi da și putere să le ducă, mai abitir decât unul care și-a injectat un sac de heroină…
— Și ce speri că vei face cu asta?! rosti Dumnezeu, privind țintă la fiul său transformat într-un vulcan de răutate nestăvilită.
— Nu ți-e clar?! Îl voi face să uite Viața, laolaltă cu ceilalți oameni. Pe orice va pune mâna se va transforma în aur. Îl voi lua încet. Cu afaceri mici îl voi bucura la început. Apoi cu cât mai mari. Îi voi da toate pământurile din Pipera, apoi Manhattan-ul și toată coasta de Est, apoi îi voi da California și pe gigantul Microsoft; apoi Luna, ajungând acolo cu sonda spațială Apollo, cea care nu a ieșit mai mult decât câteva sute de metri în fața unui hangar din deșertul Nevada, apoi îi voi da pe Marte, că-i mai apropiată, pe Jupiter și pe Pluto, să-și facă casă de vacanță unde poftește, galaxie după galaxie îi voi da și în jurul cozii în care se învârte câinele toate viețile își va trăi. Asta vreau să fac, râse cel din Unul născut, drăcește.
— Eu n-am vrut să te naşti în formă materială, oftă Dumnezeu fără oftică, pentru că el era sigurul care ştia cu certitudine că toate acestea se produceau în minte.
Şi dracul s-a ţinut de cuvânt. I-a dat lui Deryzor tot ce-a zis și altele pe care încă nu le-a zis niciodată. Și-a amintit tot ce știa și s-a întrecut pe sine, cel care era pe jumătate, și a ajuns bun pe nesimțite, căci era atent doar cum să-și pună planul să funcționeze ireproșabil.
Apoi s-a uitat spre materie satisfăcut de drăcia lui și l-a căutat pe Deryzor, așteptându-se să-l vadă istovit de griji nenumărate, încâlcit în mlaștinele organice ale pământului, plin de fluide ca în chinurile facerii.
— Am dat tot ce-am putut!, și-a zis el. Creația mea acum trebuie să fie desăvârșită! Și și-a eliberat privirea asupra întregii existențe, așteptându-se să o vadă mai mare decât a putut să o vadă vreodată.
E important să-l văd pe Deryzor captivat de plăcerile puterii într-o beție în afară căreia să nu mai fie nimic, sau apăsat de cele mai negre griji cu privire la viitorul său pe tronul puterii. Important este că el să fie captat cu desăvârșire de gândirea sa, își spuse dracu’, și să fie pe deplin dăruit acțiunii. Stai tată lângă mine, să-mi vezi desăvârșirea, spuse el către Dumnezeu. O viață de om pentru noi e doar o clipită.
— O, dar nu se poate!... Explodez peste univers și-l fac o infinitate de particule inconștiente!... Deryzor nu a devenit nici dependent, nici părtinitor?! Toată creația mea nu i-a fost suficientă?!
— Fiule, rosti Dumnezeu, te surprinde liniștea?... Ai văzut toată viața lui Deryzor în această clipă și ești descumpănit? Mulți oameni s-au închinat ție, dar așa cum binele pe Pământ nu poate fi veșnic, tot așa nici răul nu ar putea vreodată să-i rețină pe deplin. În creație le lipsește libertatea, și fără libertate totul este nimic. Te miră atitudinea lui Deryzor? El caută libertatea Spiritului pur care numai în mine se găsește. Oricât te vei chinui nu vei putea determina niciodată scânteile vieții să te slujească pentru totdeauna. Nu uita că ei înainte de toate sunt spirit liber, asemenea mie, și în Spirit tind să se întoarcă.
Atunci pentru prima dată în existența sa diavolul a tresărit și pentru că în această lume materială aproape totul este absurd o face în fiecare zi, pentru că veșnicia este făcută din clipe.
Dar Dumnezeu, izvorul vieții, cel care a fost personificat de noi oamenii doar ca să ne putem transmite înțelegerea și emoțiile în mod inteligibil, nu este supărat pe nimic, nici măcar pe diavol, deoarece el știe că aceasta se află în mintea oamenilor numai din ignorarea Sinelui. El știe că dracu' există numai pentru cei care cred în el, în conformitate cu mintea lor, cea care le-a creat realitatea.
Și binele și răul s-au împăcat în acea clipă, în clipa prezentă, pentru că în ea nu există nici conștiința diavolului și nici a mântuitorului, ci doar conștiința de sine.



Sfârșit

Om înspre înger - cartea revizuită

Constantin Luntraru

Om înspre înger

Anul publicării:

Cartea întâi    - 2006

A doua carte  - 2007

A treia carte   - 2010

***

Nu există niciun spectator, nu există niciun contestatar. Eu sunt singur în Univers, și eu sunt înfăptuitorul, fapta și lucrul făcut. Stelele și corpurile sunt gândurile mele, eu le dau ființă și ele trăiesc în mine. Eu mă ard pe rug și eu mă trag pe roată. Durerea există să nu uit că exist. Eu sunt totul și din mine izvorăște totul, chiar și gândul de numeroase ori repetabil pe care îl ai tu acum. Căci nu există două persoane decât în aparență, sunt doar două picioare, două mâini și doi ochi ale aceleiași realități. Totul este absorbit în mine, și când mor mă duc în mine, și când mă nasc mă nasc din mine, existența mea este dincolo de orice cunoaștere finită.

*

Un om conștient nu epuizează niciodată roadele adevărului. Pe fiecare milimetru de pământ există miliarde de posibilități, de lumi care pot fi descoperite; nimic nu se sfârșește, nimic nu poate să-ți scape, pentru că pe fiecare vârf de ac, pe cea mai mică unitate existentă este tot adevărul. E important să înțelegi asta, pentru a nu materializa frica că ar putea să-ți scape ceva, ceva foarte important, și să te temi că dacă n-ai intrat la timp pe o ușă nu vei mai putea intra niciodată.

*

În universul exterior omul nu va putea folosi niciodată o viteză mai mare decât a luminii. La o viteză mai mare niciun vehicul nu va rezista, inclusiv corpul nostru, care este tot un vehicul. În universul interior însă vom putea folosi viteza gândului, o viteză care ne poate duce până la marginea Universului aproape instantaneu. Haideți să căutăm ce ne lipsește în interiorul vostru, nu în afară. Observați: toate monstruozitățile istoriei s-au consumat în locuri aglomerate, unde exploatarea și-a găsit cu ușurință obiect și subiect. Universul interior lucrează cu viteza gândului și devine inteligibil în lumea fizică prin senzații-săgeți, care se îmbracă apoi cu multă trudă în gânduri, cuvinte si obiecte. Din acest univers subtil provine toată creația. Când te concentrezi asupra respirației simți forța care o susține și te simți de fapt respirat. Ce ar fi putut face orice binefăcător sau tiran fără această forță tăcută care l-a susținut?! Ea este imparțială, răbdătoare, tăcută.

Oricărei ființe i se oferă o infinitate de șanse să intre în armonie cu viața și să fie fericită. Admiră viața, observă și nu judeca!

*

Nu căutați bogăția, căci bogăția nu este o binecuvântare. Tu poți avea ceva mai bun, ca, de exemplu, libertatea, detașarea. Bogăția poate fi pricina multor rele, o împovărare grea și apăsătoare. Cei bogați, cel mai adesea, atât merită și atât pot. Nu-i invidia! Cel care nu deține bogății și nu le duce dorul este în realitate cel fericit. Din lucrurile elementare și simple vin stările supreme ale existenței. Din cele complexe nu se poate extrage nimic înainte de a fi disociate în elemente primordiale, operație prin care se consumă energie și se eliberează reziduri. Prețul este mult prea mare pentru satisfacții atât de mici.

*

Întotdeauna există ceva mai măreț decât un lucru măreț, iar mai măreț decât cel mai măreț lucru este niciun lucru – ceea ce nu poate fi reprezentat, gândit sau exprimat și care nu participă la dansul minții și ideilor. Purificarea de falsul ego, de materialitatea metalică și grea, face parte din sensul vieții, și nu va exista niciodată fericire reală atât timp cât iluzia te poartă și vezi doar manifestări temporale ale minții transformate în corpuri și obiecte.

*

Trebuie să înțelegi că eu sunt în tot ce-i mai frumos la un om, și el este în tot ce-i mai frumos la mine. Când ceva te răscolește până la extaz înseamnă că ești martor operei lui Dumnezeu ca să se bucure în gloria sa din toate ființele. Căci orice formă de viață este multiplicarea Divinității care nu se poate simți decât pe sine - tot Universul. Nu există nicio diferență. Tot ce vezi sunt nume și forme ale aceleiași realități.

*

Nu este nimic de spus sau de făcut. Există numai ceva de dăruit și de închinat. Fericirea constă în renunțare și este procesul constant de a refuza tot ce mintea te ademenește să ai în proprietate. A avea ceva te limitează la câteva fire de praf dintr-un Univers incomensurabil, a nu avea nimic te eliberează de iluzii și te pregătește pentru a-ți trai viața în sentimentul cald de uniune cu Divinitatea.

*

Nu trebuie să mănânci carne, pentru că odată cu nutrienții vei prelua și impulsivitatea animalului ucis. Viața din animal s-a scurs o dată cu clipa tăioasă și brutală a uciderii sale, tot ce a rămas este un complex fizico-mental întunecat, o sumă de energii inferioare și telurice care îți vor complica dramatic viața. În lipsa acestui aliment întunecat viața pur și simplu se iluminează.

*

Nu există om care să nu se îngrozească la gândul că o entitate străină ar putea să-l posede și să se manifeste în locul său. Acest fapt pare mai rău decât moartea. Când mori  nu poți să te mai bucuri de timp și de spațiu, dar cât trăiești te satisface oarecum gândul că ce ai făcut până atunci va rămâne în memoria urmașilor și ei îți vor cinsti numele. Dar dacă în ultimii ani ai vieții altcineva se manifestă în locul tău, te poți aștepta la tot ce e mai rău. Toată munca vieții tale, în care ai pus enormă pasiune și încredere, poate fi compromisă.

Porți numele unei proprietăți - trupul, mintea și sentimentele tale, și ți se pare firesc să fii unicul ei reprezentant. Dar ce sunt trupul, mintea și sentimentele cuiva, lucruri eterne, care există prin sine, sau lucruri dobândite și schimbătoare? Nu cumva suntem esența în jurul căreia se strâng toate aceste proprietăți și când ne referim la noi de fapt ne gândim la ea? Iar dacă această esență este originală, perfectă și divină, de ce nu se exprimă ca atare, cine o compromite? De ce oamenii comit atâtea abuzuri ? Oare esența lui Dumnezeu, unică în toate formele de viață, a fost înlocuită cu iluzia, iar trupul, mintea și sentimentele noastre sunt acum corpul ei?

Poate lucrul cel mai îngrozitor care se putea petrece, acela ca o entitate străină să ne posede, s-a petrecut. Dumnezeu din noi a fost înlocuit cu Iluzia, și noi credem acum că suntem această iluzie.

*

A existat o teamă dureroasă în mine până acum. Teama de a nu reuși în această scurtă viață să realizez ceea ce uneori se relevă omului ca o străfulgerare, înțelegând prin asta că acela este scopul existenței lui. Dar când am simțit că Dumnezeu se multiplică în orice formă de viață, și tot ce este viață este Dumnezeu, am înțeles că tot ce este important și esențial, fiind scopul vieții mele, se va realiza. Căci, dacă nu voi putea face în întregime și pe înțelesul tuturor ceea ce știu că trebuie făcut, Dumnezeu din mine va face asta, prin altă multiplicare a sa, care nu va fi cu nimic diferită de a mea. Pentru că ea nu suportă nicio calitate, nu este și nu a fost la nimeni mai mare sau mai mică. 

Astfel, suferința mea încetează, tot ce timpul nu-mi va permite să fac pentru a mă desăvârși și realiza prin mine cu acest nume și această formă, va fi realizat tot de mine, prin alt nume și altă formă.

*

Mai puternică decât toate cuvintele este emoția interioară a omului.

Aflat într-o astfel de stare de fluiditate interioară, omul nici nu ascultă cuvintele tale sau, dacă le aude, le tratează ca pe niște insecte care nu-l lasă în pace și le respinge. Nu vrea să fie deranjat din starea sublimă pe care numai el o poate explica și înțelege.

O puteți numi naivitate sau prostie, dar ea va fi mult mai aproape de inima lui decât toate cuvintele tale.

*

Sinele este un continuum netemporal, o prezență fără cantitate și proprietăți, astfel încât, din perspectiva lui, ce este acum este dintotdeauna, și ce este aici este peste tot. El nu concepe nicio diferență, pentru că el este unic, și în afara lui nu este nimeni să poată emite ceva, și în afara lui nu e nimeni să poată recepta ceva.

Viața în grupuri este necesară doar atât timp cât nu există Conștiență de Sine, doar pentru supraviețuirea fizică, dar păzindu-ți permanent corpul ajungi negreșit să pierzi din vedere adevăratul scop al vieții.

*

Când omul ia pentru prima dată contact cu fiorul marelui mister al creației începe să devină conștient. Căci ce înseamnă toată zarva grijilor cotidiene când te întrebi înfiorat pentru prima dată cum ai apărut în Univers și care este scopul vieții? Cât de mic și nesemnificativ devii când nu îți poți explica apariția lucrurilor din nimic?! Iar dacă accepți opinia că totul provine din Dumnezeu, cum a putut apărea Acesta din nimic și, dacă El există dintotdeauna, nu se naște și nu moare, cum e posibil așa ceva?!

În fața acestui mister înțelegi că orice ai face nu faci nimic, că adevărul nu te cunoaște și nu te vrea așa cum arăți acum, iar tu nu ai altceva de făcut decât să mergi înainte, cu speranță și umilință, până la momentul când vei putea înțelege cu adevărat.

*

Nu există oameni proști, există numai oameni cu instincte inferioare.

Ori de câte ori reacționezi cu astfel de oameni nu lua atitudinea lor la modul personal, considerând-o intenționată și conștientă.

Oricine în locul tău ar fi suferit același tip de tratament, capacitățile lui în interacțiune cu ale tale nu ar fi putut da altfel de rezultate. 

Cel conștient nu are niciun resentiment asupra naturii inferioare și o lasă în pace, nu dă cu piciorul în sacul de pietre întâlnit în drum, nici nu se supără pe piatră că este piatră.

Mintea și inteligența aparțin structurii atomice. Controversele sunt copilărești. Dacă misticul afirmă că materia unei ființe vii provine din minte, materialistul consideră că mintea este un produs al materiei. Dar care este problema? Tot ce contează este că manifestăm cu toții acordul că una provine din alta, și ambele ne reprezintă.

Prostul din fața ta ești chiar tu, de fapt interacționezi cu una din amintirile tale. Timpul este o dimensiune relativă. Între o amintire și ceea ce-ți imaginezi în viitor nu există practic nicio diferență; ambele există în minte, și chiar dovezile materiale nu sunt mai concludente decât corpul pe care juri că ți l-ai atins cu mâna în vis atunci când ai vrut să te convingi dacă ceea ce trăiești este vis sau realitate.

*

Viitorul este creat de prezent, trecutul a fost cândva prezent, peste tot prezentul este suveran. Lasă orice preocupare imaginară și fii mereu axat pe prezent. Înțelege că clipa pe care o trăiești este singura din toată veșnicia. Și, dacă orice lucru măreț nu este perceput de tine acum, el nu există. Pentru că o singură ființă este multiplicată într-un număr amețitor de forme, tu ești aceea și nu trăiești decât acum și aici, în singura clipă existentă.

Nu se poate spune despre nimeni altcineva că a fost măreț, pentru că dacă tu ești multiplicat în nenumărate forme, niciun altul nu mai există în afară de tine.

Intuiesc că fiind mereu axat pe clipa prezentă puterile omului ajung enorme. De exemplu, oboseala există întâi ca o senzație, gândind la ea devine acută, crezând că este normală, devine cronică. Cu durerea și neputința este la fel.

În clipa prezentă nu poate fi nimic rău, pentru că tot răul este mental, iar mintea se referă numai la trecut și la viitor. Când trăiești nu o faci mental. Mintea, fie rămâne în urmă, fie o ia înainte. Pe când clipa prezentă este mereu înaintea gândului și grijile nu o ajung din urmă.

*

Măcar din când în când oprește-te din agitația ta zilnică, ascultă sunetul care provine din interiorul formelor de viață, respiră liniștit și spune-ți: sunt fericit cu desăvârșire.

Nu căuta niciun motiv pentru această fericire, pentru că ea nu ar mai fi decât dependență și s-ar sfârși odată cu sursa ei.

Dar fericirea care este una cu viața tuturor formelor de viață nu se va sfârși niciodată, pentru că atunci când s-ar sfârși viața în Univers, de fapt s-ar sfârși și timpul, și n-ar putea exista nicio secundă fără viață.

De aceea, oricât de mult ar părea să dureze posibila lipsă a vieții din Univers, ea nu va dura deloc, și mereu va fi viață, și mereu va fi Dumnezeu, și mereu tu vei fi una cu el.

*

Toate cuvintele din lume nu ajung să-ți expun situația mea.

Dacă s-ar putea pătrunde în Universul energetic, cel care creează și susține Universul fizic, și s-ar folosi viteza lui fenomenală, în câteva fracțiuni de secundă mi-ai trăi întreaga mea viață, iar atunci ne-am înțelege, observând că suntem la fel.

Trăind realitatea crudă a proiectării prin naștere într-un loc presărat cu conflicte, încercând să-mi împac conștiința cu nevoile fizice necesare susținerii corpului fizic, este firească greșeala pe care ai observat-o.

Ce pot spune este prea puțin să te convingă pe deplin, dar să știi că nu sunt supărat pe tine. Posibilitățile noastre de fericire sunt nelimitate, dar dacă acceptăm în sarcina noastră, și așa destul de grea și voluminoasă, pietrele supărărilor ocazionale, nu mai suntem capabili de nimic.

Cădem jos istoviți, în mizerie și rătăcire.

*

În Univers nimic nu poate evolua fără meditație, și nimic nu poate degenera fără întunericul și nesimțirea care provine din uitarea de sine. Meditația este evoluția unicei substanțe universale dintr-o individualitate cu ajutorul simțurilor pe care le are la dispoziție. Dacă pentru om ea înseamnă observare atentă la care participă toate simțurile pe care le deține, pentru o vietate inferioară meditația și dreptul ei la evoluție se poate reduce doar la unul, singurul pe care îl are, sau chiar la altul inferior și divizat din acesta.

*

Mișcarea dă formă și contur Universului, și fără ființele vii el nu ar avea nicio formă. Tot ce-mi relevă meditația prin observare directă este de neprețuit, și dacă scriu o fac pentru mine, pentru că sunt om și chiar prin substanța mea de acum sunt amenințat de întuneric.

Pentru ceilalți oameni cuvintele mele sunt doar orientative, și nu reprezintă niciodată exact ce vreau eu să spun, măcar și pentru faptul că nu ocupăm același loc pe Pământ în acel moment, fiind născuți în ani diferiți și culturi diferite.

Am mai observat că, pe lângă celelalte simțuri cunoscute, își mai face apariția încă unul care s-ar putea numi intuiție.

Apoi am cunoscut faptul că conștiința vieții poate exista și singură în Univers, prin ea însăși, apoi la un grad inferior poate exista in individualități divizate care au și corp mental, iar, mai încolo, în individualități care au și corp fizic, așa cum este omul, apoi am observat potențialul substanței universale de a deveni tot mai subtilă, fără niciun scop, doar de dragul vieții, doar pentru ea însăși, fără nicio măreție și fără nicio laudă.

Mintea și materia fizică nu sunt eterne, pentru că nu sunt esențiale, și am constatat că nu toți ochii pot vedea lucrurile din fața lor, pentru că ei sunt lumina unei anumite combinații de elemente, și am mai observat că elementele fie se multiplică, fie se întorc în unul și, dezarmat, am lăsat pixul jos și am tăcut.

*

Poveștile copilăriei vorbesc adesea despre tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte, lucru fascinant care a vrăjit generații numeroase de oameni.

Noile descoperiri științifice asupra energiei și materiei demonstrează că acest fapt va fi posibil, dar s-ar putea ca nimeni să nu și-l mai dorească în viitorul apropiat. Experiențele simțurilor, prin repetiție, devin plictisitoare, așa cum ne dovedesc cei care se îmbogățesc rapid și se avântă în tumultul lor.

Îndeplinirea dorințelor, când nu e însoțită de conștiință, conduce la ruină mai mult decât sărăcia.

Aveți grijă ce vă doriți!

*

Cea mai mare răsplată pe care o poți primi este viața însăși. Niciun concept sau obiect fizico-mental nu poate fi comparat cu ea.

Dacă s-ar înmulți cu factori astronomici cel mai scump ideal al tău acesta tot nu s-ar putea compara cu viața.

Întotdeauna să ai în vedere că viața din tine este totul în Univers, și este singurul lucru care contează.

Lasă orice grijă imaginară și trăiește de dragul vieții, pentru că poți pierde orice, dar într-un mod subtil viața este Dumnezeu, iar ea nu se poate pierde niciodată.

Ceea ce pierzi în fiecare zi, și uneori o dată la 70-80 de ani nu sunt decât câteva din multele tale iluzii.

*

Când ieși în lume și te simți mic și neajutorat, de vină nu este lumea, ci doar tu. Vei justifica în fel și chip atitudinea negativă și neîncrederea ce te stăpânește, dând frâu liber obiceiului de a judeca, de a clasifica lucrurile pe categorii, de a fi de o parte sau de alta a celor două tabere, dar să știi că pentru viermele ce te roade în interior numai tu ești răspunzător.

De fapt, starea ta provine din substanța care este predominantă pe Pământ astăzi, din atomii care circulă dintr-o formă în alta, din tendința generală de individualism exagerat, din egoism și din împotrivire.

Dar dacă crezi în Viață, poți crește până la infinit, poți merge printre oameni și simți că ești mare și puternic cât tot Universul. Nimic nu te mai poate condiționa, Cel Care Este în tine a devenit tu, iar odată cu acesta retrăiești gloria întregului Univers.

*

Mereu să aveți în vedere că știți prea puțin. Înainte de a lua piatra să o aruncați în ceilalți aduceți-vă aminte de asta.

A ști însă nu înseamnă a îngrămădi informații de-a valma în minte, ci mai degrabă înseamnă a ști cum să treci din grosier în subtil, cum să nu te lași transformat în multe elemente pentru a fi doar unul, esențial.

A ști înseamnă a ști cum să uiți totul - actualele condiționări temporare pentru a fi numai viața - impecabilă, dumnezeiască, așa cum a pornit la drum.

A ști mai înseamnă a putea privi pe oricine în ochi și în față, cu desăvârșire convins că nu va trebui să-ți pleci privirea în pământ din cauza judecății și a criticii care se naște din minte. 

Pentru că atunci vei ști că tu ești viața, unică și indivizibilă, iar cel din fața ta ești tot tu, numai că într-o altă secvență temporală și, așa cum nu ești rușinat când ești singur în intimitatea ta, așa vei fi mereu, ori și cu cine te-ai întâlni și oriunde te-ai duce.

*

Nu trebuie să ții minte ceva, pentru că mintea este un derivat, care negreșit se va pierde, trebuie doar să-ți percepi esența ta originală, care conține în sine totul. Și nu contează cum ești perceput, ci contează doar să percepi, să observi. Pentru că prin observare și numai prin observare se realizează înțelegerea și fericirea vieții, care se transferă din formă în formă, și nu se sfârșește niciodată.

*

Ființele vii sunt minunea acestui Univers, un sistem mobil și autoperfecționabil până la limite de neînchipuit. De aceea eu nu mai cred în om, cu mintea sa, ci cred doar în viață, și tot ce fac dedic ei.

Pentru că mai demult am fost suporterul satului meu, în competiția cu alte sate, apoi am fost suporterul regiunii, țării și al limbii mele, și m-am opus, cu toate mijloacele pe care le-am avut, altor oameni, altor limbi și altor popoare, iar departe de a realiza ceva, mi-am dat seama că m-am înglodat în ignoranță, competiție și împotrivire.

Acum tind să nu mai fiu decât suporterul vieții, și nu al satului meu, al poporului sau al limbii mele, nici măcar al omului prin comparație cu alte vietăți. Dacă ar fi o competiție dintre pământeni și ființe de origine extraterestră, aș vrea să fiu tot suporterul vieții, al armoniei și al înțelegerii universale.

Știu că voi înfăptui asta, chiar dacă, se prea poate, voi purta alt nume și voi avea altă formă.

*

Cu cât îți închipui mai mult că te apropii de adevăr, cu atât te înșeli mai tare. Pentru că adevărul nu este în ceea ce vezi, și nu-l vei găsi niciodată în elementele și formele materiale, fie ele și nenumărate.

Datele problemei se schimbă mereu, iar rezultatul obținut este întotdeauna fals la timpul prezent. Este fals pentru că implică o atitudine mentală, are un nume și are o formă și, mai ales, pentru că vrei să faci din el un titlu de glorie.

Fericirea și adevărul nu sunt în ceea ce vezi, ci sunt doar în cel care vede, și încă din prima clipă când mintea s-a mișcat ele au început să dispară.

*

Nu există nimic altceva în afară de clipa prezentă. În ea este cuprins totul. Clipa trecută nu mai e, clipa viitoare nu a venit încă.

Concluzia se referă întotdeauna la clipa trecută, speranța, la clipa viitoare. Ele constituie mintea, dar nu se poate spune că sunt reale. Pentru că orice simț ai lua drept reper, în clipa prezentă lucrurile nu mai sunt aceleași cu cele din clipa trecută.

Chiar dacă imperceptibil pentru simțurile tale, forma lucrurilor, sunetul pe care îl fac, mirosul pe care îl degajă, gustul pe care îl au, nu mai sunt aceleași cu cele din clipa trecută, în consecință, datele pe care le-ai introdus în ecuația vieții dau un rezultat nevalabil la momentul prezent.

Nici măcar nu poți descoperi un raport mereu valabil în această ecuație, pentru că viața nu este liniară, iar factorul necunoscut, unul singur, este imperceptibil și constituie tot farmecul vieții.

Așadar trăiește în același ritm cu viața, în singura clipă prezentă! Orice concluzie este rătăcire și înstrăinare. Tot ce știi și tot ce ai sunt lucruri care creează dependență și te împiedică să fii liber. Când crezi că ești fericit nu ești chiar fericit, ci doar ești hrănit cu proprietățile ce definesc un lucru sau o ființă. Iar când acestea mor începi să mori și tu. Dar mintea, încăpățânată, o ia din nou de la început, și, de cele mai multe ori, se agață de alt lucru.

Cel care moare însă odată cu lucrul pe care l-a iubit și din care s-a hrănit, și a înțeles deșertăciunea lui, se naște pentru Viață, pentru Viața în Sine, și nu mai duce lipsă de nimic.

 

*

Tot ce crezi că e important, tot ce te ridică în picioare, te atrage sau te împinge spre un anumit scop, toată lumea materială este fum iluzoriu ce te înăbușă, te otrăvește și în cele din urmă te omoară.

Iar preocuparea pentru ele este grija pentru formele de fum, cu ce te ajută să le ai, cu ce te ajută să le faci?

În tine este viața și aerul proaspăt, în afară este doar mintea, fumul și iluzia.

*

Trupurile umane sunt forme în bătaia vânturilor cosmice. Viața din ele este viața din mine. O cunosc și o recunosc. Ce nevoie mai am să le rețin numele și forma?!

Prin ele mi-a sporit mintea și greutatea și am ajuns să am iluzia că sunt material. Prin minte am resimțit suferința și am ajuns să cunosc și să mă atașez de ce este trecător.

De o parte și de cealaltă a celor două forțe care susțin creația, am fost de numeroase ori înșelat să cred că una este bună și una este rea, creând adversari imaginari care mi-au gonit dramatic liniștea.

*

Când nu mai rememorezi nimic și când nu-ți mai imaginezi nimic revii la viața în sine. Este cel mai dificil lucru, pentru că celulele tale, din a căror substanță subtilă provine mintea, fiind forme create, tind să se perpetueze.

Prin rememorare și imaginație mintea creează forme și face posibilă manifestarea. Dar în cele din urmă, viața transcende repetiția, nașterea și moartea, și revine în sine, în cea mai perfectă stare de existență. Toate ființele vii urmează această cale, din viață provin și în viață se vor întoarce. Independentă de tot, neatinsă de naștere și moarte.

Deși manifestarea pare veșnică, viața în sine va fi mereu, este aici și acum, iar Universul este plin prin ea, căci dacă nu există timp fără manifestare, nu există nici manifestare fără viață, iar tot ce contează este starea pe care o resimți acum, până la uniunea cu totul, până la capacitatea de a crea prin minte universul fizic și de a-l retrage în sinele tău, la propria voință.

*

Nu-ți pierde timpul cu mierea, nu pregăti pentru masă nici fierea, trăiește după felul naturii tale actuale, liniștit, convins fiind că în mod potențial poți fi din ce în ce mai bun, până la perfecțiune, până la divinizare. Vii din Dumnezeu, ai fost Dumnezeu, te vei întoarce în Dumnezeu, vei fi iarăși Dumnezeu. Perfect prin a sa nonacțiune și nemișcare. Acum ești ceea ce ești, să nu-ți fie rușine de tine. Toate ororile se petrec în minte, trăiește liniștit!

*

Niciodată să nu credeți că lucrurile puteau fi altfel pentru voi. Că ați fi putut alege un drum sau altul la un moment al vieții voastre, iar acum ați fi fost altcineva. Întotdeauna să știți că în această lume toate lucrurile sunt așa cum pot să fie. Sunteți așa cum trebuie să fiți.

Nu puteați să vă încadrați într-o altă traiectorie spațio-temporală, pentru că substanța din care erați materializați atunci nu putea deschide alte coordonate. O mișcare în stânga sau în dreapta, provenind din șansă, din noroc, din învățătura sau influența cuiva din jur este un nonsens, care nu are nimic de a face cu adevărul. Sunteți ceea ce ați putut, deocamdată. Să nu vă pară rău de asta.

Tot ce se poate face cu adevărat, pentru a deschide alte traiectorii spațio-temporale, superioare acesteia, e să te simți pe tine, să luminezi substanța din care ești făcut, acum și aici, în singura clipă existentă.

Atunci te vei încadra pe o altă traiectorie spațio-temporală, dar vei fi mereu singur, fără dușmani și fără prieteni, doar cu Sinele, și magic este că, atunci când te vei ilumina, asta îți va fi complet de ajuns.

*

Pare șocant dar, dintotdeauna, a fost numai nimicul. El nu are nici naștere, nici moarte. Căci în nimic totul este nimic ca manifestare, dar este totul ca posibilitate.

Dacă Universul este real sau un vis, în care te închipui pe tine cu formă si materialitate, aceasta e o altă problemă, la care nu contează ce răspunzi, pentru că va reprezenta doar o simplă opinie subiectivă.

*

Tot ce fac este îndreptat asupra mea, de aceea nu există nici păcat și nici pedeapsă, există numai suferința pe care mi-o fac singur.

Gândind tot mai mult creez tot mai mult, dar din ce creez?

De unde am luat cărămizile când la început a fost numai Dumnezeu, ca viață, și în viață sunt eu?

Oare nu pe mine mă prind cu ciment în orice zid, și cu cât creez mai mult, cu atât sunt mai nefericit și mai puțin liber?!

*

Am spus: când îmi voi recunoaște propria valoare și nu voi mai avea nevoie de recunoașterea oamenilor, atunci toate vor intra în armonie, nu va mai exista niciun conflict și nicio suferință.

Dezordinea nu există niciodată în afara minții individuale, iar nenorocirile se produc numai atunci când ea se proiectează în exterior.

Dar atunci când te percepi ca spirit, dincolo de vreo proprietate, vorbind nevorbind și făcând fără să faci, atunci viața devine de o frumusețe cutremurătoare, și o singură clipă de acest fel e suficientă pentru a realiza eternitatea, prin nemișcarea ta, deși Universul întreg se poate mișca necontenit.

*

Lumea nu este nici bună, nici rea.

Lumea este în mintea ta. Și așa cum este mintea ta așa este și lumea.

Viața este una, identică în toate formele, mintea este mișcare și, implicit, rătăcire, comparație și asociere, deosebită de la formă la formă. O minte este hrană pentru altă minte, un corp este hrană pentru alt corp; învățătura și mâncarea creează numele și formele.

Tu, așa cum te vezi în oglindă, sau ca personalitate, e un străin venit din afară, mereu te trădează, mereu te înșală.

A fi tu însuți este un lucru extrem de rar și de dificil.

A fi încăpățânat și rigid în principiile tale nu e decât stagnare într-o formă oarecare.

A fi tu însuți înseamnă a fi Viața, care nu are nimic de-a face cu formele prin care trece. Pur și simplu, nimic. Pur și simplu, totul.

*

Întotdeauna vei face numai ce vei putea și, mereu, dacă ești lucid și deștept, orice vei face va fi prea puțin și lipsit de valoare. Mereu o durere te va purta, deoarece îți vei înțelege neputința în goana timpului și a spațiului, simțind că în sinele tău există toate posibilitățile, dar în manifestare capacitățile tale sunt limitate. Îngâmfarea celui care își face un titlu de glorie din măreția lui relativă, fără să mulțumească lui Dumnezeu este condamnabilă.

Mai grav este faptul că aceste persoane devin repere în efortul omului de a descoperi adevărul vieții. Prin ei calea devine tot mai întortocheată și mai grea. Împreună cu toți oamenii din jur, ei nu există să te ajute, ci doar să te mențină în sfera de influență a unui pământ îndepărtat de magia stelelor.

*

Evoluează! Învață încetul cu încetul să trăiești altfel, în armonie cu Universul.

Nu te mai opinti când faci ceva. Simte esența obiectului identică cu a ta, și transferă noile coordonate spațio-temporale fără niciun pic de patimă, fără nici cel mai mic gând de câștig personal. Nu prin tragere sau împingere, ci doar prin simțire. 

Căci mușchii și tendoanele tale sunt materializarea dorințelor și patimilor proprii, care neapărat vor intra în conflict cu ale celorlalți.

Dacă vei putea să te transformi mental, până la anularea acestor iluzii egoiste și individuale, forma întregului Univers va fi în armonie cu tine, și toate vor fi așa cum trebuie să fie.

Vei schimba lucrurile, fuzionând cu esența lor subtilă, doar în măsura în care toate contribuie la realizarea fericirii tuturor, la transferarea lor în Unu și apoi în Absolut.

*

După ce ai fost obligat să cunoști plăcerea de a mânca, cunoaște acum plăcerea de a nu mânca. Obține starea de ordine interioară, eliminând reacțiile violente care se produc în organismul tău odată cu descompunerea hranei și transformarea ei în energie. Dacă înveți calea subtilă prin care îți poți extrage energia din lumina dragostei, poți fi mobil în continuare, rezistând în această lume fizică și plină de forțe potrivnice, în perechi, ce se ciocnesc una cu alta, una fiind bună pentru tine, alta fiind rea, dar în timp, odată cu mișcarea minții, răul devine bun și binele devine rău, fiind evident că ai nevoie de amândouă în această lume fizică, iar tu nu rămâi decât o minge lovită încolo și încoace, din formă în formă.

A depăși plăcerile fizicului – iată orizontul vieții nemuritoare. Nu a-ți interzice plăcerile pământești, nu a te chinui prin porunci stupide, nu, aceasta nu e o soluție, ci trebuie să descoperi, trăind, ceva superior lor. Și atunci toate câte te-au murdărit și te-au tăvălit prin praf e ca și cum nici nu ar fi trecut prin tine, iar tu nu ai fost deloc acela pe care mintea l-a creat, slab și nătâng, pe care oricât te-ai străduit nu l-ai putut iubi. Și oboseala și sila de viață se vor sfârși atunci, odată cu toate prostiile acestea mentale.

*

Răsplata supremă o primesc prin faptul că sunt viu, iar tot ce este viu este Dumnezeu, în consecință, Dumnezeu, fiind viață, este și a fost dintotdeauna în mine, iar tot ce este viu acum, așa va fi întotdeauna.

Formele sunt trecătoare, ce le însuflețește este etern, corpurile sunt materie care se reorganizează mereu, spiritul vieții rămâne fix și suficient prin el însuși.

*

Te afli în meditație dacă, în nemișcare, auzi sunetul prezentului chiar în tine, nu cu urechile ciulite înspre un anumit obiect, ci în stare brută, apropiată de original, de sunetul creator, neprocesându-l cu ajutorul creierului și nesimțind în corp nicio încordare, ci doar o stare de blândețe și absolută beatitudine, pentru că dacă vei simți o cât de mică încordare, înseamnă că nu meditezi și nu te decreezi, întorcându-te în unul, ci ești preocupat în continuare de obiective condiționate de reguli false și străvechi.

Te afli în meditația decreării și întoarcerii în Dumnezeu, atunci când nici nu știi că știi sau nu știi ceva despre un obiect, un subiect sau despre relația dintre ele.

*

Precum lumina ajunge diluată pe Pământ și numai în forma aceasta coruptă este benefică pentru ființele vii, tot așa cunoașterea și învățătura autentică nu este bună pentru ele, deocamdată. Dacă ea ar veni în toată splendoarea ei mișcarea electronilor s-ar opri, pentru că însăși orice motivație a exprimării este un efect al ignoranței din forme și substanțe.

Motivația oricărei fapte poate fi îmbrăcată în cuvinte frumoase, dar motivația aparține persoanei, iar persoana aparține minții, iar când mintea dă și ridică este pentru a avea ce să ia înapoi și să trântească la pământ; dacă nu și-ar lua darurile înapoi i s-ar consuma toată substanța, ajungând goală și secătuită.

Numai în cel care depășește deșertăciunea oricărui obiectiv și trăiește fără vreo așteptare, când lasă viața din el să zburde, e pace și soare, nu în cel care caută un răspuns.

De ce, pentru ce, de când, cum, unde, care – creează monumente de beton, dar fericire interioară niciodată.

De aceea, toată manifestarea poate fi un prilej de joacă și de veselie dacă nu te amesteci în evoluția celui ce a ajuns om, prin instituirea regulilor și a legii, încurajând conștiința, dacă nu te atașezi de nimic și înțelegi că ce se naște apare din ceea ce moare, că cei dragi – prietenii și tovarășii de joacă – izvorăsc din tine mereu.

*

Creația este joaca eternului, din care a rezultat frumosul, binele și lumina, dar și urâtul, răul și întunericul.

De aceea existența în creație este umbra eternului, de unde izvorăște moartea și uitarea.

Lumina fără întuneric și frumosul fără urât nu există, pentru că tot ce există trebuie să fie muritor, altfel viața temporală ar fi o plictiseală, iar Universul întreg, o inconștiență eternă. Conștiința se realizează numai prin dualitate, de aceea există manifestare.

Absolutul există în sine, creația – numai în minte, nu există niciun antagonism între ele.

*

Adevărata meditație, indispensabilă evoluției, se realizează prin nemișcarea trupului și a minții, simțindu-te pe tine ca o stare energetică subtilă, cea mai subtilă pe care o poți percepe, doar prezență, atent la sunetul care pare că vine din exterior, în chiar clipa producerii lui, precum cântecul unei păsări, ticăitul unui ceas, glasul unor oameni sau zbârnâitul fin al celulelor cerebrale, ca într-un transformator electric, mereu producându-se printr-o notă din octavă, înainte să devină mesaj prin succesiune și procesare mentală, pentru că astfel apare conștiința timpului și a spațiului, a morții și a limitării, iar adevărata meditație încetează.

*

Mereu va exista oboseala. Pentru că ea este atașată mișcării precum frunzele de ramuri și petalele de flori.

Oboseala există ca să temporizeze mișcarea, această rătăcire care tinde să dezechilibreze viața și să complice prea mult Universul.

*

Nu există frumos, altul, decât cel care trece prin minte și simțuri.

Dar tu unde ești înainte de a trece prin ele?

Nicăieri dacă ai fi, nicăieri ai rămâne. Ar trebui să fii măcar în posibilitățile cuiva. Dar acela în care se află toate posibilitățile oare există în cadrul spațiu-timp? Dacă da, el ar trebui să moară, și atunci viața ar trebui să se sfârșească pentru totdeauna odată și odată. Dacă nu, el se naște din sine și moare în sine. Ajungem astfel la concluzia că nu poate exista moarte din care nu se poate renaște vreodată, identică cu anularea eternă. 

*

Secretul vieții desăvârșite pe acest Pământ este neidentificarea. În permanență simte că tu nu ești acela care are forma și numele cu care ești strigat, iar problemele lui nu sunt ale tale. Tu nu ai niciun fel de probleme, și înțelegând asta tu rămâi mereu deoparte, animând totul nefăcând nimic, fiind imparțial și egal atât în privința nevoii de supraviețuire a celui numit cu numele tău, cât și a celui numit cu numele altuia. Pentru că ambele forme sunt animate de același spirit al vieții, și când ai înțeles asta ai devenit asta – viață, pur și simplu.

Parcurgând și depășind lungul drum al iluziei, timpul și Pământul rămân în urmă, te simți și devii ceea ce evoluția subtilă va face din om peste mii și milioane de ani. Nimic din cultul trecutului cu toate relicvele și toți morții lui, nimic din cultul viitorului cu toate plăsmuirile lui infernale. Doar tu, permanent aici și acum, trăind clipa în sine, care este viața în sine, cu desăvârșire fericit și egal cu tine însuți.

*

Nu mă mai uit la chipul omului, ca să nu fiu iluzionat de trăsăturile accidentale ale transformării lui, de umbrele bolii și ale slăbiciunii, izvorând prin ochi din sufletul său – amestec de minte cosmică și magnetism terestru, știind că în realitate el nu este așa, mulțumit să-l ascult și să-l simt ca prezență vie în interiorul meu, fără nicio modificare. Fiindcă în realitate el nu este suflet individual, ci este spirit. Ce bine aș putea să-i fac dacă îl conturez cu privirea și îl scot afară din mine?

Înțelegând ce vreau să spun, în generațiile viitoare va dispare iluzia individuală, oamenii nu se vor mai privi insistent și critic unii pe alții, ci vor începe să se preocupe tot mai mult de energia spirituală pe care o degajă, și nu de felul cum arată forma lor.

*

Eu sunt în contact cu viața când sunt atent la momentul când imperceptibilul devine perceptibil, când nimicul devine ceva, pentru că atunci, chiar în clipa producerii sunetului, pot trece înaintea lui, pot trece înaintea creației și pot pătrunde în viața în sine, absolută și fără nicio proprietate, doar vie, doar prezență, nenăscută, deci nemuritoare, fără cunoștința binelui și a răului, fără rușinea care se naște din minte odată cu judecata, fără mândria realizării lucrurilor efemere, doar viu – stare din starea lui Dumnezeu – suficient și fericit până la absolut prin mine însumi.

*

Când ești trist, indispus sau stresat să nu crezi că tu ești acela.

Sinele nu este deloc implicat, cea care suferă este mintea sau personalitatea, un străin venit din afară, de care, din păcate, te-ai atașat și cu care te identifici.

Când te simți pe tine asemenea prostii nu există.

De fapt, când simți tristețea, indispoziția sau nervozitatea să știi sigur că atunci nu te simți pe tine, ci pe un animal inconștient care rătăcește prin lume și întuneric. Acesta e un semn.

Tot la fel, când simți bucuria, entuziasmul și buna dispoziție, iarăși, să fii sigur că nu te simți pe tine.

E un moment foarte bun de introspecție.

Nu cumva aceste stări pozitive au ca sursă un obiect exterior și erodabil? Ce vei face când el își va consuma substanța energetică ce-l păstrează într-o unitate individuală? Amintește-ți în orice situație de Sine! El este sprijinul tău absolut și Sursa Vieții, așa cum vei afla mai târziu.

*

Viața este singurul lucru pe care îl ai fără să-l fi vrut. Nimeni nu te-a întrebat dacă o vrei sau nu, de aceea ea este deasupra oricărei conceptualizări sau competiții. Pornind de la această observație, a putea fără să vrei înseamnă a fi, iar această realitate magică este, de departe, cel mai prețios lucru din acest Univers fizico-mental.

Pentru că celebra voință, pe care mulți o invocă, referitor la reușitele lor, nu este decât o biată dorință individuală și egoistă, provenind din sânul materiei și generalizată într-un subconștient adunat pic cu pic de-a lungul generațiilor.

Este un domeniu al minții care, asemeni tuturor celorlalte, este dual, și odată născut implacabil va trebui să moară, iar atașamentul față de el însumează toată suferința formelor de viață din această manifestare.

*

A fi tot timpul conștient de sine este adevărata închinare.

Sinele din om este Dumnezeu, și înainte de toate el înseamnă viață.

A fi în permanență conștient de Sine înseamnă a te închina în permanență lui, aceasta este adevărata dovadă de respect față de Dumnezeu.

Unii vor spune despre mine cuvinte urâte, că sunt ateu și păgân, dar voi să știți că nu există nimeni mai credincios decât cel care își simte viața din el în permanență, pentru că atunci el se închină lui Dumnezeu, și nu atunci când vine ora de rugăciune sau când se duce la biserică, pentru fală și fanfaronadă.

*

Ascultarea atentă e o poartă.

În chiar clipa producerii sunetului, dacă pătrunzi prin ea, pătrunzi în absolut.

Judecata încetează, mintea se topește; vezi și devii una cu ce este dincolo de ce vezi, auzi și devii una cu ce este dincolo de ce auzi, perfect prin ceea ce ești, dezinteresat de vreun obiectiv, depășind iluzia corpurilor și faptelor care intră în repetiție și reciclare.

Prin sunet începe creația și viața se manifestă. Sunetul este pentru mine un drum, prin el ajung la Sursă, la Viața în Sine din interiorul oricărei forme. 

Ascultarea este cea mai puternică formă de meditație – clipa, înainte de a concepe o poziție viitoare.

*

Pe dificila cale a cunoașterii de sine am înțeles că atunci când câștigi de fapt pierzi, și când pierzi de fapt câștigi.

Am înțeles că a fi fericit prin ceea ce-ți furnizează formele fizice, mentale și emoționale nu înseamnă decât pregătirea pentru marea nefericire, care va să vină, când le vei pierde, fiindcă niciun lucru nu-ți aparține.

Totul se transcrie unei experiențe și unei lecții în care tu, ca ființă fizică și mentală, trebuie să fii sfâșiat.

Iar după ce este consumat totul, rămâne nimicul, în care a ajuns totul.

*

Pe mine mă supăr când mă supăr pe cineva, mie îmi fac rău când fac rău cuiva, toți oamenii și toate vietățile sunt formele și mentalitățile mele posibile de-a lungul timpului și spațiului.

Diferența stă numai în factorii de mediu și de educație, aparținând unei minți anterioare și mai mari.

Sub presiunea acestor factori se creează toate formele și mentalitățile individuale.

Ce drept avem atunci să judecăm o ființă? Credeți că este vinovată de ceva? Ea doar pășește, în ritmul ei, pe drumul care conduce la înțelepciune.

*

Viața nu se poate pierde niciodată indiferent dacă în Universul vizibil formele apar și dispar. Nașterea și moartea tratează numai acest aspect minor, și doar magnetismul emoțional, specific condițiilor de pe Pământ, dă amploare acestor pure întâmplări.

Dacă ești conștient că ești viu chiar și când habar nu mai ai de posesia trupului este dovada existenței lui Dumnezeu, și o alta este superfluă. Dacă există existență înseamnă că există Dumnezeu.

Posibilitatea lui de a fi personal sau impersonal face parte din dualitatea minții, și este un simplu amănunt.

*

Cine-și mai dorește ceva nu e treaz, căci dorințele toate se îndeplinesc numai în vis.

Dar cine se simte pe sine acum nici nu s-a născut ca să poată fi distrus. 

Nici de lume nu a fost creat, nici pe lume nu a creat.

Nu numai că nu-și mai dorește ceva, dar nici nu a fost pe unde dorința a fost vreodată.

*

Iubește-i pe oameni pentru ceea ce sunt și nu-i urî pentru ceea ce devin. Iar pe cei care te urăsc trebuie să-i iubești mai mult. Și atunci te vei iubi pe tine. Iar dacă suferi și te urăști este pentru că crezi în păcat și-l vezi în celelalte ființe.

Căci fapta provine din minte, iar mintea este dobândită. Căci binele și răul sunt numai pentru experimentare – același lucru privit din unghiuri diferite.

Oprește rătăcirea, privind și ascultând, simțind esența, și lasă obișnuința de a-ți imagina în urmă, pentru că poți să fii doar ceea ce ești acum, pe când ce-ai fost sau ce vei fi e ca un colorant perfid, ce a creat o pată, acum numită minte.

În esența vie nu există individualitate și diferențe. Iar unde vezi diferența se aprinde cercul devenirii ciclice, reînnoind iluzia pe care o confunzi cu viața.

Conștiința de sine este clipa indivizibilă înainte de a începe timpul.

*

Prezentul nu este o clipă din enorma derulare a timpului. El este izvorul de unde apare totul. El este cauza atât a ce există deja, cât și a ce va exista în viitor.

Aducând prezentul la cea mai mică unitate a sa, la clipa în sine, echivalentă cu înghețarea timpului, ce a existat nu a existat niciodată, iar ce va exista nu va exista niciodată.

Tot ce nu este această clipă este o iluzie a minții. Dumnezeu este nemuritor pentru că rămâne veșnic în această clipă.

*

Pentru a scăpa de iluzie trebuie să înveți că problemele tale nu sunt mai importante decât traiectoria și greutatea unui fir de praf din acest Univers incomensurabil. De aceea trebuie să fii mereu degajat de orice gând de autoimportanță, pentru că din punct de vedere fizic și mental faci parte din materia reciclabilă, care apare și dispare. Din punctul de vedere al vieții în Sine însă ești totul, indiferent de ceea ce spui sau faci.

Toată derularea spațio-temporală, mintea și memoria izvorăsc din tine, cel viu. Căci dacă nu ar fi nimeni viu nu s-ar putea spune că există trecut sau viitor, și, cum viața este indivizibilă, fiind o prezență și nu o cantitate limitată și măsurabilă, atunci tu ești în permanență viu și identic cu ea. Mintea este un cod de combinații numerice ce creează și pune în mișcare un robot biologic, e adevărat, foarte sofisticat, dar să știi că tu nu ești acela.

Nu pot exista probleme pentru tine, fă ce vrei și spune ce vrei, dar ca să te simți și să te cunoști pe tine, în toată splendoarea ta, va trebui să renunți la toate atașamentele.

*

Evoluția subtilă presupune lipsa discriminării, a cunoașterii comparative.

De aceea eu nu mai sunt atent la mintea omului, ci doar la viața din el.

Dintre toate părțile corpului cea care reflectă cel mai grăitor mintea și emoțiile este fața și, în special, ochii.

Eu de mult nu le mai privesc cu atenție, de fapt nici nu le mai rețin.

Dar pentru a realiza acest lucru nu e suficient să-ți propui; dacă în tine magnetismul terestru este încă foarte puternic, iar simțurile grosiere sunt singura realitate în care crezi, acest lucru e imposibil. Substanța care te compune ar fi trebuit să sufere deja câteva transformări.

Viitorul va arăta un altfel de om care nu va mai reține nume și fizionomii, ci doar va ști că cel din preajma sa, cu problemele lui specifice este „Tu”.

Evoluând, omul va înțelege că problemele celui numit „Tu” nu sunt diferențiate de la individ la individ, astfel încât începând discuția cu unul și terminând-o cu altul, datele problemei să nu se fi schimbat practic deloc. De fapt, el va înțelege că toți oamenii au aceleași aspirații, și aceeași sete îi macină pe toți, indiferent dacă unii pot sau alții nu pot exprima acest fapt. Oricine i s-ar adresa, ca într-o revelație, fără să-l privească și fără să-l contureze cu privirea, el va exclama: Aaa, „Tu” erai?!

Iar la un moment dat omul va fi siderat de suprema înțelegere: care „Tu”?, de fapt acest „Tu” erau gândurile mele; nu sunt decât eu în orice formă de viață!

*

Tot ce apreciezi pentru forma și calitățile sale nu are niciun merit ca individualitate separată de restul creației. Așa cum știi că un copac sau o floare nu are niciun merit personal pentru frumusețea sa, fiind opera energiei universale, tot așa, trebuie să știi că niciun om nu are vreo calitate, creată cu mâinile și mintea sa.

Când apreciezi creezi o nedreptate, când doar observi îți recunoști limitele și nu emiți nicio judecată.

Lucrul apreciat este doar un concept temporal, care moare repede pentru că nu are sens și importanță, fiind doar o combinație de substanțe chimice, materializată de gânduri. La fel este și cu cel care apreciază, ca minte sau ca personalitate. Dar ca Viață el nu mai vede nimic altceva decât Viață, și tot ce s-a chinuit mai înainte să obțină din afară, acum găsește înlăuntrul său, simțind că este

Sinele Viu al Universului, punctul de echilibru la care se raportează totul.

*

Multă vreme am crezut că sunt trist și nefericit pentru că nu sunt un învingător. Dar când am înțeles că sunt așa doar pentru faptul că există tristețe și nefericire în lume m-am liniștit. Am știut cu certitudine că indiferent ce voi face tristețea mă va însoți mereu, pentru că o ființă umană oarecum conștientă de natura sa energetică percepe, pe lângă toate celelalte lucruri, și tristețea și durerea din toate formele de viață, prin intervenția minții. Și pentru că mintea mi-a creat corpul numai sfârșitul corpului îmi va putea alunga suferința. Și, curios, ori de câte ori sunt conștient de acest lucru nu mai sunt trist deloc.

*

Nimeni nu se îmbolnăvește dintr-o dată. Dacă ai ajuns bolnav este pentru că nu ai luat în seamă semnele transmise în corp. Ai fi putut să o faci, dar nu ai știut, și dacă nu ai știut, nu ai putut. Orice boală începe la nivel energetic și există senzații și simțuri care te vestesc din timp. De aceea învață să simți energia și să o asculți!

*

Nimic din ce este manifestat nu este bun sau rău. Tot ce este manifestat este și bun și rău.

De aceea nu te supăra, căci te superi pe tine, și nu există chin mai mare decât acela de a te supăra pe tine însuți. Pentru că ce este în tine este Sinele Viu, iar fără el nu ai fi trăit niciodată. De ce să fii mai nefericit pentru ce nu ai, decât fericit pentru ce ai?! Fii fericit cu ceea ce deții și spune permanent „Mulțumesc” Universului. În acest mod el te va percepe existent și îți va oferi toate cele necesare, înainte ca dorințele să se transforme în patimi și să sape șanțuri în minte.

*

Ți-ai îndeplinit scopul vieții spațio-temporale dacă, ce ai primit prin naștere ca materie grosieră, dai înapoi Vieții, ca substanță iluminată și subtilă.

Tu trebuia să fii supremul alchimist al lui Dumnezeu.

*

Eu nu sunt corpul acesta, eu nu sunt numele acesta. Nu eu mi-am dat corpul, nu eu mi-am dat numele. Corpul și numele mi-au fost date de Pământ, prin intermediul strămoșilor și al părinților.

Eu sunt doar ceea ce sunt. Nici așa, nici așa. Înțelegând asta eu strâng laolaltă manifestatul cu nemanifestatul. Când mă manifest este ca și cum nu m-aș manifesta, când nu mă manifest este ca și cum m-aș manifesta. În același loc mă aflu în ambele situații.

*

Imaginarea lucrurilor plăcute și frumoase te predispune la somn.

Consumarea alimentelor suculente și gustoase, de asemenea.

Coordonatele pe care imaginația și hrana le activează, odată ce produc mișcare în interiorul tău fizic, sunt ciclice, astfel încât toate corpurile din Univers nu fac nimic la voia lor, ci doar se pot deplasa pe orbita unui supermagnet ce le reține – tocmai pentru că substanța lor poate fi atrasă de acesta –, ce își cheamă particulele înapoi.

Avantajul omului este că el, prin conștiință, își poate alege substanța cu care să se hrănească și în consecință să-i decreeze corpul, până acolo încât să devină liber de orice influență.

*

A vrea este un subaltern al minții, de aceea cel care vrea este întotdeauna un sclav împovărat de robie, care nu-și poate depăși limitele pământului din trup. A fi există abia după ce nu mai vrei.

A fi acum și aici, fără conștiința altui lucru înseamnă a fi nemuritor.

Dar, din păcate, conștiința celorlalte lucruri se află, ca o dâră de otravă, în toate celulele tale.

*

O stea a fost cândva o particulă. A evoluat și a strâns laolaltă o mulțime. Asemenea întregii materii ea se află pe axa de lumină a vieții, iar materia ei, devenind conștientă, este furnizoarea vieții în nume și formă pe o suprafață foarte mare.

Orice particulă poate deveni o stea. Un om strânge laolaltă o mulțime, care prin evoluție se pot transforma într-o stea.

Unele stele mor, altele se nasc. Spațiul este creația conștiinței observatorului, iar când se naște o stea se naște și spațiul pe care ea îl luminează. Toate planetele și  formele de viață din jurul ei sunt particulele sale. 

Viața se manifestă numai prin lumină. Când stelele se sting se sfârșește o anumită manifestare cosmică, care se absoarbe în sine, dar nimic mai mult.

Chiar și stelele se întorc la viața în sine!

*

De ce îmi cereți sfatul în legătură cu ce aveți de făcut?

Dacă vă aflați într-o dilemă voi ați creat-o, dacă ați dat de necazuri voi le-ați căutat. Dar să știți că nu se putea altfel. Greșeala este indivizibilă mișcării. Și pentru că nu vă puteți opri din mișcare nu vă puteți opri din greșeală. 

Prin acțiune, pe cât faci bine unui grup de oameni sau animale, pe atât faci rău altuia, pe care îl ignori. Și pe cât faci bine unui grup astăzi, prin transformarea minții și materiei, mâine le vei face rău, și cu cât îi vei hrăni mai mult astăzi, cu atât te vor urî mai mult mâine când vor trebui să facă curățenie, după ce s-au înfruptat din darurile tale. 

De aceea, nu căutați să urcați, pentru că orice țel este o iluzie, mulțumiți-vă să fiți atenți la viața din voi, și tot ce e necesar se va revela în existența voastră.

*

Viața îți oferă o mulțime de învățăminte, e suficient sa fii atent, și odată cu mișcarea minții începe spectacolul, nu e nevoie să mergi la teatru sau la film, e suficient să privești și să asculți. Miști un deget și lumea intră în focul creației, permiți unui gând să se transpună într-o idee și o mulțime de particule intră în efervescență. 

Ce minunat este să participi la acest fascinant spectacol al manifestării! Totul poate fi o sărbătoare. Viața în manifestare și viața în sine pot fi trăite concomitent; ființa iluminată nu mai vede nicăieri ceva greșit.

*

Toate discuțiile dintre noi trebuie să înceapă de la faptul că nu există adevăruri absolute în această lume relativă. 

Tot ce e pe de-a-ntregul adevărat poate devine fals atunci când mintea începe să se miște. Viața din noi e singura realitate, înainte de a deveni clipă măsurabilă.

Mintea poate crea orice plăsmuire, pentru că mai întâi a creat simțurile și apoi obiectele lor, întâi a creat capacitatea de a auzi și abia după aceea ceva de auzit, întâi a creat capacitatea de a vedea și abia după aceea ceva de văzut. De ce să ne miram atunci că există atâtea deosebiri dintre oameni? Universul creează prin noi. Creatorul nu a fost niciodată la singular. Tot ce trebuie să dobândim este ordinea. Tocmai această diversitate pe care o criticăm adesea constituie întregul farmec al vieții. Cum ar fi ca toți din jur să gândească și să acționeze la fel? Vă puteți imagina?

*

Toate marile înțelegeri ale vieții mi-au venit prin străfulgerări, dar nu din afară, cum s-ar crede, ci din interior, din însăși substanța care mă compune.

Toate formele de viață sunt substanța Universului în mișcare. Provenind din nemanifestare ele se manifestă, apoi se întorc iarăși în nemanifestare. Această substanță, manifestată prin minte, este identică cu cadrul spațiu-timp. 

Derularea cu absolută repeziciune a unui film, ca și nederularea lui, produc același efect. E același lucru cu nu a face nimic. Superiorul și inferiorul converg în manifestarea substanțelor, de aceea manifestarea este întotdeauna contradictorie, pendulând între extremitățile creației.

Știi în mod categoric despre tine că nu ești doar o formă, dar despre alții doar îți închipui că e la fel, nu simți asta din interior.

Fiindcă percepția timpului este diferită în funcție de mărime, masă și greutate, ceea ce pentru unii este o întreagă civilizație, cu toată măreția și decăderea ei, pentru alții nu e decât o clipită. Amândouă formele au trăit în același Univers, dar, totuși, au avut percepții diferite.

Orice viață trăită este o manifestare cosmică. Pentru Universul, în întregime, ea durează poate zeci de miliarde de ani, pentru un om 70-80 de ani, iar pentru o gâză doar câteva ore. 

*

Nu te mai lăsa păcălit! Privește cum bătrânii și bolnavii se usucă făcând cozi pe la ușile doctorilor. Doctorul are interesul lui, și el nu îți va spune niciodată tot adevărul, dar eu pot să ți-l spun. Înțelegerea ta va fi și înțelegerea lui, iar adevărul, atât cât îl permite această lume, nu-l va face pe niciunul dintre voi să moară de foame.

Plăcerea pe care ți-o furnizează mâncarea făcută din carne este o plăcere blestemată. Este o obișnuință a formelor celulare și degenerate. Fiindcă nu te poți abține de la această plăcere stai pe la ușile doctorilor, dar dacă vei renunța la ea vei putea găsi plăceri mult mai profunde și mai elevate, iar timpul pe care îl petreceai aplecat de durere în anticamera doctorului ți-l vei dedica ție însuți.

Când boala este în trupul tău, mintea ar putea să nu-ți fie afectată?

Într-un om bolnav nu mai există nicio altfel de credință în afară de credința în propria boală.

De aceea deschide-te să intre în tine lumina! Prin ea celulele tale de carne se vor transforma în entități de lumină, iar  boala nu va putea locui acolo unde există lumina.

*

Am ajuns să nu mai urăsc nimic. Orice mi-ar veni din afară sau din interior acum privesc cu îngăduință și atenție.

Am ajuns să nu mai urăsc nimic, nici măcar slăbiciunea, acea slăbiciune care de multe ori în trecut îmi paraliza toți mușchii și mă lăsa fără glas. Și cu cât voiam mai mult să nu mi se întâmple, cu atât mi se întâmpla mai des, astfel încât ajunsesem să mă urăsc cu desăvârșire.

Dar Viața mi-a oferit șansa atenție și la un moment dat totul s-a transformat în iubire.

Momentele de slăbiciune care decurg din influențele astrale, din aluatul personalității sau din alte substanțe care fuzionează cu mine, acum le pot transforma în clipe plăcute și în motiv de iubire.

Sunt momente foarte bune pentru introspecție, sunt momente splendide de amuzament.

Tocmai de aceea acum nu mai sunt atât de acide sau răutăcioase, sunt asemeni încercărilor unui copil de a-l păcăli pe un altul, iar atunci când este descoperit recunoaște că a vrut doar să se joace, neînțelegând de ce te-ai supărat.

Mă bucur și de slăbiciune, mă bucur și de urât, mă bucur și de plictiseală, supărarea nu ține decât o fracțiune de secundă – totul se transformă în bucurie.

E așa de frumoasă viața în aceste condiții, e așa de frumoasă!

*

O mare parte din doza ta de nefericire vine din planificare.

Ori de câte ori pornești la drum cu un obiectiv, cu cât se întâmplă mai des să-l îndeplinești, tocmai pentru că te-ai identificat cu el și i-ai cedat din energia ta, cu atât devii mai nefericit.

Pasiunea te-a împins la tot felul de compromisuri, de la înșelăciune până la violență, de la lacrimi până la blesteme; câte nu ai făcut să-ți vezi mintea în formă și substanță?

Ai crezut că va ieși o minune ce va învinge timpul, și când colo vezi că nu ai fost decât unealta Pământului ce își răstoarnă brazdele; tu în nume și formă ești materie reciclabilă, angajată pentru o zi, plătită cu iluzii și speranțe deșarte.

Ce îți creează deziluzia și nefericirea este diferența dintre imaginea mentală și realitatea materială. Ce frumos era în minte, ce searbăd a devenit în substanță!

Acum încearcă să intuiești cum ar fi fost dacă ai fi lăsat totul în spirit, în acel spirit original și superior mentalului, cel puțin tot pe atât pe cât este vederea mentală față de substanța materială.

Imperfecțiunea lucrului realizat prin planificare distruge frumusețea; rămâi parcă epuizat, cu o floare veștedă în mână, întrebându-te unde ai greșit.

Pe când obișnuința de a trăi conștient, fără planificare și obiective, te transpune în permanență și spontaneitate, în starea de „a fi”, pentru că „a fi” înseamnă a trăi; o magie niciodată închipuită cu mintea, niciodată materializată în corpuri și obiecte.

În fața oricărui plan ce mi-l propune mintea eu spun: nu, nu vreau asta!

Pentru că dacă o să vreau asta nu voi reuși asta. Se prea poate să reușesc ceva, dar în niciun caz ce am vrut eu în adâncul Ființei mele.

*

Peste tot există numai viață, când manifestată, când nemanifestată, dar viață în permanență. Viața e lucrul pe lângă care nu mai există un al doilea, pe când moartea nu există decât în creație, adică în minte. Viața și moartea nu sunt două lucruri opuse și comparabile. Viața este existența neinfluențabilă și indestructibilă, moartea există numai în imaginația distructivă. Există un singur lucru sau principiu în Univers, și acela este veșnic, dar în manifestare există numai ceea ce simți.

Din fericire totul evoluează, întrucât cineva care să nu simtă nimic în interiorul său nu a existat niciodată.

*

Eu am tot ce este mai important: posibilitatea de a lucra cu lumina.

Știu cu absolută certitudine că nu există o cale mai bună ca aceasta, că lumina este elementul nostru original și spre ea tindem prin toate acțiunile noastre. 

Lumina este sângele corpului nostru energetic. Prin ea păstrăm legătura cu sublimul Sursei care ne-a creat. Dragostea inimii divine a născut lumina și atât timp cât iubim nici un rău nu ne poate atinge. 

*

A fi obligat să te înfometezi nu este o soluție. Nici a te înfometa singur, doar pentru a face ceva rar și deosebit, nu este bine. Instinctele refulate așteaptă doar un mic moment de neatenție pentru a exploda cu forță înzecită. Ca în fața instinctului sexual, nu vei rezista dacă se ivesc mijloace de satisfacere.

A renunța la mâncarea fizică nu trebuie să fie o acțiune mecanică. Ea nu trebuie făcută cu brațele care refuză să mai ducă mâncarea la gură, ci mai întâi trebuie făcută cu credința că aceasta este singura cale prin care te poți elibera din ghearele iluziei.

Susținut de această credință, realizarea corpului superior de energie și lumină, care nu se mai supune reciclării, va fi un lucru natural și firesc.

Dar până nu crezi prin majoritatea celulelor tale că poți face asta și este un lucru util, să nu treci dincolo de momentele tatonării și al încercărilor din curiozitate.

Nu va fi sfârșitul lumii și nici al speranțelor dacă îți vei spune: în această viață mă voi opri aici!

*

Natura, în cadrul posibilităților sale, are două variante de realizare a evoluției: prin transformarea continuă a organismului sub presiunea factorilor de mediu, și aici vorbim despre evoluția naturală darwinistă, sau prin voința interioară a ființelor vii de a-și adapta existența conform conștiinței lor, și aici vorbim despre evoluție naturală conștientă.

Când vorbesc de hrana cu lumină mă refer la evoluția naturală conștientă, căci, pe bună dreptate, omul neîncrezător în această posibilitate, poate argumenta că hrana fizică, așa cum o știm noi întră în sânge cu un complex de substanțe la care nu se poate renunța deloc.

Cea mai mică lipsă de vitamine și minerale provoacă tulburări grave, care pot duce la alterarea organismului și chiar la moarte.

Pe de altă parte, cei care reușesc hrănirea cu energia cosmică, pe care oamenii de spiritualitate o numesc pur și simplu lumină, și-au început evoluția cu mult înainte de nașterea în această viață, 

Nu trebuie însă să se înțeleagă, prin asta, că eu cred în reîncarnare la modul acela copilăresc, când întreaga individualitate, cu tot cu subconștient, sare dintr-un trup în altul. 

Încercarea de a te hrăni în această viață cu lumină nu îți garantează nicidecum reușita, dar poate fi un serviciu de neprețuit adus substanței generale de pe Pământ, în efortul său de a se îmbunătăți.

Serviciul acesta se va întoarce negreșit asupra omului însuși, chiar dacă el nu va ști când și cum și-a făcut darul, dar când va simți această posibilitate aproape, va ști că Viața i-a dat doar posibilitățile, dar tot ce s-a făcut în sprijinul său a făcut el însuși.

Despre acest scenariu vorbesc când mă refer la evoluția naturală conștientă.

Așa cum evoluția naturală darwinistă este un lucru indiscutabil pentru orice om inteligent, tot așa trebuie să se înțeleagă că evoluția naturală conștientă este la fel de posibilă în cadrul unei perioade lungi de timp, prin nebănuitele posibilități pe care omul le are în cadrul substanței sale.

Această adaptabilitate continuă de-a lungul generațiilor va crea ființa luminoasă și supraconștientă, pe care eu, numai ca să am un nume de referință, o numesc înger.

*

Viața mea, iubita mea, nu te mai am decât pe tine! Nu mai am cui să cer ajutor decât ție, nu mai am cui să mă închin decât ție! 

Deși nu te pot reprezenta știu că tu ești singurul Dumnezeu, precum în mine, așa în toate ființele.

În această clipă poate sunt purtat de o euforie mistică, dar nu există nimic mai sigur decât tine, nu mai am niciun sprijin și nu mai cred că există vreun Dumnezeu personal, cu care să vorbesc, căruia să-i cer sfat și ajutor. Doar tu, Viață din mine, mă mai asculți, doar tu încă nu m-ai dezamăgit, doar ție mai pot simți că nu greșesc dacă mă închin.

Deși nu-mi răspunzi și nu îmi dai sfaturi știu că tu ești permanent cu mine!

Dumnezeul din minte poate fi cu omul din când în când, dar Dumnezeul viu, impersonal, este cu omul mereu.

Viața mea, iubita mea, tot ce mă emoționează până la lacrimi este din cauză că te văd în toate lucrurile.

Fără tine trupul și mintea mi-ar fi o povară, de care m-aș grăbi să scap, murind.

*

Când viața te încearcă cu greutăți să știi că ea lucrează în favoarea ta mai mult decât atunci când te încarcă cu bunătăți. Când îți dă motive să suferi îți dă și focul interior pentru evoluție. 

Deschide-ți inima! Prețuiește suferința ca un dar divin, mulțumind pentru ea, ca pentru o comoară care îți va răscumpăra greșelile făcute.

*

Mi-a trebuit o grozăvie de timp să mă recunosc în toți oamenii.

Iată-l pe cel care trece prin fața mea, cu chipul său, cu iluziile sale, cum este unul și același cu mine! Ar trebui să-l văd așa cum îl vede lumea, dar eu îl văd așa cum este.

Îmi recunosc privirea, gândurile și sentimentele.

Când am fost combativ oare cu cine am luptat?!

Când mi-am dorit să trăiesc cât mai mult în acest corp, oare cum de nu am văzut că eu însumi nu mă puteam naște într-o formă nouă din cauza celei vechi pe care o sprijineam cu ardoare?! Iar acum cât de minunat este!

Pot să mor în orice clipă și să rămân viu.

Soarta mea este soarta celui care a realizat totul.

Mă văd cu claritate în orice om care trece prin fața mea, în orice vietate și în orice buruiană. Acum sunt una cu Totul, ce aș putea  să-mi doresc?

*

Exprimarea este o reacție. Dar o ființă eliberată de iluzie nu poate exprima nimic.

Acesta este motivul pentru care, o mulțime de persoane de o calitate indiscutabilă, care s-au perindat pe Pământ, nu au scris și nu au exprimat nimic memorabil.

Dar persoanele care încă mai au legături cu lumea, interacționând cu oameni aflați la diferite grade de conștiență, se umplu uneori de o influență care dă naștere unei reacții.

În acel moment ei pot exprima ceva, altminteri în starea de luciditate și clarviziune a ființei originale, ei nu au nicio motivație și nicio capacitate de a scrie ceva.

Când scriu ceva însă s-au oprit din evoluție, pentru a surprinde un moment neplăcut al Ființei, care a poposit pentru, scurtă vreme, într-o formă a universului material.

*

Un om care caută adevărul nu trebuie să urască nimic.

Dacă urăște o ființă, un obiect sau numai o părticică din ele, greșește enorm, dacă urăște materia își urăște casa sufletului, iar sufletul său va fi extrem de nefericit. Cu această întunecime în inimă nu va putea cunoaște nicio evoluție.

Un om care caută adevărul trebuie să iubească, să accepte și să lase totul în viață, de la cea mai nesemnificativă insectă până la Soarele de pe cer.

Trebuie să primească totul în inimă și în ochi, trecând materia prin conștiința sa, făcând-o tot mai subtilă.

Conștient că este indivizibil de tot ce este viață, și, în consecință, sigura forță care poate modifica proprietățile materiei, singurul alchimist de pe Pământ, el trebuie să facă din ce în ce mai subtil tot ce atinge până ce materia devine spirit pur.

Atunci el va simți că și-a încheiat misiunea pe Pământ, iar Divinul a revenit în propria sa realitate.

*

Când mă simt pe mine apare ce este pozitiv, când nu mă simt pe mine apare ce este negativ. Dar spiritul vieții care vine asupra mea când mă simt pe mine nu este pozitiv sau negativ, el este pur și simplu deasupra oricărei dualități. Spiritul vieții vine din altă dimensiune, din realitatea care pe scara materialității este echivalent cu nimicul.

În manifestare viața nu ar fi posibilă fără alternanța dintre simțirea de sine – apariția stărilor pozitive și ne simțirea de sine – apariția stărilor negative.

Despre meditație se poate spune doar atât: este tehnica prin care se dizolvă manifestarea și dualitatea, chiar dacă pentru scurtă vreme, și numai în conștiința meditatorului.

*

Libertatea adevărată este curajul de a face orice fără să-ți pese de urmări. Dar fiindcă nici Dumnezeu, închipuit ca persoană, nu este lipsit de sarcini și responsabilități, înseamnă că în întreaga existență nu se află nicio persoană liberă.

În lumea materială suntem condiționați, dar uneori, prin meditație putem realiza starea binecuvântată a vieții absolute.

*

Mă întrebi ce părere am despre lucrul acesta sau acela?

Să-ți spun sincer, nu mă pot ocupa deloc de soarta lui.

Tot ce pot să-ți spun este că el exprimă o manifestare naturală a materiei. Și dacă există o cauză întotdeauna urmează să apară și un efect. Iar efectul se constituie în cauză, iar această succesiune se repetă la nesfârșit.

Dar care este cauza tuturor cauzelor, mă întrebi?

Acest lucru sinele meu nu-l știe, pentru că numai materia gânditoare știe că știe.

*

Sunt două categorii de ființe: simple și învățate. Cele învățate știu, cele simple sunt fericite.

Dar noi, oamenii, suntem condamnați să cunoaștem. Nu mai putem da înapoi, pentru că reminiscențele cunoașterii s-ar transforma în coșmaruri și nu ne-am mai găsi liniștea, oriunde ne-am ascunde.

Dar prin cunoaștere vom evolua, și când vom putea cunoaște esența de unde vin toate lucrurile, identică cu nimic, atunci orice altă cunoaștere se va arde în sine și vom ajunge iarăși să nu mai cunoaștem nimic. Suntem nefericiți pentru că cunoaștem ceva, vom fi fericiți când nu vom mai cunoaște nimic.

Nimicul are o reputație proastă printre oameni pentru că este confundat cu puținul.

Dar Nimicul este sursa de unde provine și se întoarce Totul.

Singurul sens al existenței, cu care acum, desigur, nu putem fi de acord, este să muncim, ca prin trudă și cunoaștere să ajungem să obținem Nimicul.

*

Timpul și spațiul sunt efemere pentru că pot fi măsurate, dar Sinele meu este permanent, pentru că el nu are unitate de măsură.

Când pornesc la drum eu creez drumul, când mă opresc nu mai există nicio dovadă că m-am mișcat vreodată. De fiecare dată este cum a mai fost și totuși atât de diferit.

Numele și formele mele sunt nenumărate, pentru că eu creez mereu noi combinații de elemente.

Ziua și noaptea nu sunt diferite în percepția mea. La fel le iubesc pe amândouă și le țin în aceeași inimă și în aceiași ochi.

Dacă ziua este născută din Soare, noaptea există de asemeni prin el. Eu știu că manifestarea mea pe Pământ este dictată de Soare și lumina lui este hrană mea. Noaptea este lumina Soarelui care mă odihnește, nu este lipsa lui.

*

Când sunt atent la viața din mine și ascult sunetul din clipa prezentă, mă conectez la sursa de energie primordială. Câte nu aș putea să fac cu această supremă energie! Aș putea atunci rescrie Universul și aș putea să-i dau alte coordonate. Dar, din fericire, acea clipă mi-e suficientă prin ea însăși, și atunci mintea nu se poate naște să vrea ceva. Abia când părăsesc clipa în sine mintea revine și încearcă să analizeze această experiență încântătoare.

*

Impresia este baza individualității și rădăcina de la care pornește motivația existenței.

Dacă în lume oamenii puternici sunt repere pentru tine, și dacă în această individualitate vrei să te ridici la înălțimea lor, află că puterea pe care ei o au provine de la bogăția de impresii pe care au acumulat-o. De mici copii ei strâng impresii, întărindu-și mintea și corpul. Au privit, au ascultat, au învățat.

Chiar dacă nu sunt un model din toate punctele de vedere, nu se poate omite faptul că ei sunt creatori de impresii, și prin acest lucru, necesari.

Cu toții suntem conștienți de câteva impresii vitale, aproape axiomatice. Practic nici nu le mai gândim, dar simțurile noastre le știu.

Suntem impresionați de lumină. Înotăm în ea, o strângem în ochi, ne circulă prin sânge. Este atât de necesară supraviețuirii noastre încât practic nici nu o mai conștientizăm.

Suntem impresionați de sunet. Cântecul unei păsări, susurul apei, muzica și vibrația pașilor.

Câte impresii nu ne creează sunetul?! Cum ar fi viața în lipsa lui? Cu cât am fi mai goi și mai slabi fără el!

Apoi gustul. Ai mai putea mânca ceva dacă nu ar exista? Cum căutăm permanent gusturile cele mai rafinate?! Priviți diferența dintre oameni. Ce este gustos pentru tine altuia poate să nu-i placă. Gustul care pe tine te impresionează și te hrănește pe altul poate să-l deranjeze. Puteți să spuneți că nu este importantă impresia? Este mai importantă mâncarea în sine sau impresia ce o creează?

Oare lumina, sunetul, formele și mirosul nu sunt alături de hrană, toate creatoare de impresii, fără de care viața noastră în formă fizică ar fi de neconceput?!

Noi considerăm că numai hrana ne susține, dar, ia gândiți-vă un pic, cât ați putea trăi fără celelalte obiecte creatoare de impresii?

Toate aceste senzații care ne susțin provin din vibrația primordială a Universului.

Ajungând să o percepem, putem ajunge chiar independenți de anumite obiecte și surse de energie pentru a trăi.

Dar pe Pământ, atât cât ne vom afla, trebuie să ne hrănim cu impresiile simțurilor. Noi alegem asupra cărora să ne îndreptăm atenția. Predispoziția către unul sau altul este influențată de anumiți factori inexplicabili, dar dacă vrem putem face unele schimbări.

Unde truda este prea mare, iar rezultatele, prea mici, este firesc să se facă schimbări.

După părerea mea, să obținem impresie vitală doar prin hrană este insuficient. Obținerea acesteia restrânge foarte mult libertatea și creează prea multe conflicte. Lumina și sunetul sunt de o calitate mult superioară. Dacă am ști cum să le acumulăm mai bine, în mod sigur nu am mai avea nevoie de hrană fizică.

Este adevărat că hrana creează relații, că în jurul ei ne strângem și comunicăm, dar există posibilități multiple de compensare.

Este evident că oamenii puternici se hrănesc în primul rând din impresia luminii și a sunetului, având acel dar deosebit al concentrării. Dar orice om poate deveni puternic printr-o practică spirituală și îmblânzirea dorințelor pătimașe. Tu, tocmai pentru că citești aceste rânduri și te interesează spiritualitatea ești în pole position.

*

Trebuie să faci tot ce poți ca să salvezi viața unui om sau animal.

Dar dacă ucizi un altul pentru asta, totul este zadarnic. Poți cheltui toți banii din lume, poți da cu onoarea de pământ, căci pentru a salva o viață, doar una, nimic nu este prea rușinos.

Căci nu salvezi pe cineva anume, ci ne salvezi pe toți, mai acordându-i vieții căzută în formă o șansă să se regăsească pe sine.

Și reușita oricui este reușita noastră, a tuturor, salvând o viață, doar una singură.

*

Spiritul sfânt, spiritul vieții este hrana mea! Trăiesc o revelație.

Energia vieții nu vine de aproape sau de departe, pur și simplu vine din altă dimensiune, echivalentă cu nimicul.

Această cunoaștere nu poate fi probată decât simțind-o, trăind din energia spiritului vieții, cel care susține totul.

Energia vieții nu are sursă, vine din dimensiunea spirituală. Însuși Soarele, cel mai mare și mai puternic corp din lumea noastră, este un primitor al spiritului vieții, după care o trimite mai departe.

Este o revelație să simți că hrana formelor de viață pornește din însăși spiritul vieții.

*

Dacă iluzia nu ar fi, nici oameni nu ar fi. Fără iluzie toți am fi unul și nu ar fi necesară niciun fel de cunoaștere.

Când ne naștem avem conștiința vieții, fără teamă, dar ca să trăim în lume trebuie să învățăm iluzia lumii. Dacă învățăm iluzia lumii cum am putea să nu uităm conștiința vieții?!

Ca să ne supraviețuiască în formă fizică, avem toate motivele să învățăm copii cu ignoranța lumii, pe care o numim educație, dar ei, care abia încep să experimenteze mișcarea, nu înțeleg decât veșnicia, și nu acceptă să o înlocuiască cu cele două amănunte specifice oamenilor mari, numite nașterea și moartea.

*

Această clipă - toată averea mea.

Când o părăsesc las semne să nu uit drumul înapoi.

Am scris cărți doar pentru acest motiv, știind că mintea se umple de o mulțime de mizerii luate de-a lungul drumurilor străbătute.

Filele sunt palme să mă trezesc.

Cuvintele sunt clopote când ațipesc.

Dar mai e nevoie de ceva fără de care nimic nu are valoare: o substanță receptivă și trează, care tinde, prin asceză, la ce se află dincolo de Pământ.

Soarele exterior și soarele interior sunt născuți de soarele vieții.

Și un corp mic poate ajunge cea mai mare stea!

*

Orice formă de putere leagă și înnoadă, renunțarea la obținerea puterii eliberează.

Puterea intenționată este o povară și e slabă, existența în sine este imbatabilă.

Puterea cu care trântești la pământ ricoșează și lovește înapoi cu intensitate, viața este într-un punct și într-o clipă, și poate fi înțeleasă doar aici și acum.

*

Nu este nicio tragedie dacă te contrazici! Înseamnă că evoluezi.

Cunoștințele tale nu puteau să fie decât false sau incomplete în extinderea spațiului și a timpului, având această minte mereu influențabilă.

Să te contrazici mereu, respingând rând pe rând tot ce ai definit cu mintea, este preferabil, decât să rămâi toată viața redus la un amărât de principiu.

*

Tot ce-ți trece prin minte poate exista și în realitate, căci mintea creează realitatea.

Dacă un lucru nu ar fi posibil, el nici nu ți-ar trece prin minte.

*

Nu există nicio diferență între răul pe care îl gândești și răul pe care îl resimți.

Nu există nicio diferență între răul pe care îl faci și cel pe care îl gândești.

Răul este creația minții, și ca să nu-l mai resimți este imperios necesar să nu-l mai gândești!

*

Cea mai bună reprezentare a Divinității este lumina orbitoare. Mintea trebuie să aibă o echivalență chiar și în acest domeniu eminamente spiritual, altfel se va dezorienta, căzând în lene sau desperare.

Dar lumina orbitoare din Soarele la amiază este o bună reprezentare a Spiritului divin, spre care omul evoluat tinde prin practicile sale.

Numai în acest fel mintea poate deveni docilă și va contribui la transformarea omului în lumină.

Sfârșit