Aventurile lui Deryzor ( cartea revizuită)

Tatăl şi fiul

— Ce te roade fiul meu? rosti Dumnezeu, clătinând din cap în sens cât se poate de metaforic, deoarece, vă dați seama, el nu putea să aibă cap ca toate capetele, în pericol uneori să se spargă. El a fost destul de precaut dintotdeauna și nu s-a afișat niciodată în vreun fel, mai cu seamă cu această ordinară podoabă. 

- Iar te văd întunecat de parcă ți-ar face plăcere să suferi. La fel de mult ca soarta fratelui tău mă preocupă soarta ta și dacă aș putea să-ți șterg măcar și pentru o clipă întunecimea din privire aș face orice, numai să nu pun în pericol echilibrul vieții și al universului. Știu că vrei să mă convingi de dreptatea acțiunilor tale... După cum văd iarăși vrei să discutăm pe marginea acestui subiect... Nu vreau să adaug tristețe mai multă inimii tale sfâșiate, suferința ta e cea mai mare pedeapsă pe care ai dăruit-o lumii și cu ea te hrănești zilnic cu nesaț. Spune-mi dar ce te roade, căci văd, după săbiile pe care le scoți din ochi, că la celelalte focuri care te ard s-a mai adăugat unul.

— E vorba de robul tău, Deryzor, tată. Mi-ai lăsat lumea s-o pun la încercare în fel și chip, ai spus că nu mă vei obstrucționa cu nimic…

— Cum așa fiul meu?! L-am binecuvântat eu pe Deryzor mai mult decât pe ceilalți oameni? Ai fost de față la nașterea lui. Am făcut eu ceva deosebit?… Pământul se învârte după legile tale. Încă de la început ți-am spus că nu o să mă amestec în creația materială, căreia eu nu i-am prevăzut nicio noimă. Dar tu te-ai încăpățânat, ca de obicei, și ai spus că îmi vei demonstra că există ceva superior vieții în Sine. Am văzut cum ai tresărit când Deryzor s-a născut. Dar am făcut eu să fie vreo tresărire în ceva?! Parcă ai vrea să-mi spui că eu sunt vinovat că în sistemul tău s-a strecurat o eroare și din nebuneasca lui complexitate, întru totul după voia ta, ai ajuns să greșești.Tu știi că expresia "robul meu" este o metaforă. E chiar viața mea care a coborât în creație prin cel născut din mine și tu în acest sistem ești stăpâna ei.

— Mă enervează la culme orice discuție cu tine. De câte ori plec de la tine jur să nu mă mai întorc niciodată. Cu o furie nebună extind cosmosul cât mai departe de sine și-l împroșc spre depărtări, în particule nenumărate. Eoni fără număr concep stratageme cu care să te prind în greșeală…

— Fiul meu, de ce te chinui?! Înțelege că greșeala există numai în mintea ta încărcată de gânduri negative. Eu sunt spirit pur. Unde ar putea să stea în mine greșeala?!

— Spui că nu ești amestecat în menținerea echilibrului cu care Deryzor străbate creația. Dar cum face? 

— Ți-am spus de atâtea ori că Spiritul vieții nu poate fi șters. Când binele și răul se anulează prin echilibru perfect apar oameni ca Deryzor. Mă acuzi pe mine pentru neajunsurile tale, dar să știi că nu eu am făcut asta. Acțiunea ta face ca lucrul acesta atât de rar în univers uneori să se întâmple.

— Răbdarea lui mă face să disper. Nu-mi place să-ți cer, dar oricine poate greși o dată. Îl voi lăsa în pace pentru totdeauna dacă mi-l dai să-l mai nasc o dată. Orice greșeală are o rezolvare!... Știu de ce și-a păstrat spiritul pur acest om atât de special. Fratele meu i-a dat binele în creație cât a vrut, eu i-am dat răul cât am putut. Știi că nu protejez pe nimeni și nu iert nimic. Dar, ce Dumnezeu! cum s-a întâmplat ca dintr-atâtea numere câte conține infinitul, eu să-i dau răul exact cât fratele meu i-a dat binele, astfel încât dualitatea să se anuleze și el să tindă spre Spiritul pur?! Dacă eroarea asta se mai repetă se prăbușește universul meu... Știu că fratele meu coboară adesea pe Pământ să-i învețe pe oameni dragostea, sentiment pe care eu nu l-am simțit niciodată și nici nu cred că există. Eu cred că ceea ce numiți voi dragoste este o dorință a simțurilor și atât. Pe el l-ai convins, dar pe mine, nu!

— Dragul meu, scuturăm iarăși praful de pe cărțile vechi. Ți-am dat libertate maximă, căci eu nu am nici un motiv să constrâng. Ai tulburat prin vicleniile tale chiar și mintea credincioșilor mei pentru scurt timp. Ai spus despre Iov că este robul meu și mi se închină numai din interese materiale. Dar el nu era robul meu pentru că eu nu am nevoie de robi. Dar oamenii, în schimb, au nevoie de un Spirit personificat și protector care să le ofere încredere în inima lor.

— Ha, ha, râse fiul drăcește, m-am amuzat copios atunci și citesc cu plăcere infernală acea parabolă, mai ales acele fragmente în care eu am strecurat minciuna, șoptind-o la ureche scriitorului biblic.

— Mda, ai înșelat oamenii cu o perversitate demnă de tine, încurajându-i să se închine pentru a fi răsplătiți material. I-ai făcut tot mai încăpățânați și mai dificili, amestecând lucrurile în oale otrăvite, înșelându-i cu plăcerile simțurilor. Acum ce mai dorești?! Spune-mi deschis, căci știi că trăiești pe suportul meu și dacă vreau oricum pot afla.

— Da, eu știu că tu nu poți fi păcălit, de aceea, franc, îți voi spune ce vreau.

A fost ușor să păcălesc atunci lumea. Aproape nimeni nu s-a întrebat de unde am apărut eu. Proștii au crezut că am apărut din ceva ce nu este din tine. Mă bucur totuși că eu i-am educat pe proști, unul pentru altul. Au citit printre rânduri și s-au mulțumit cu firimiturile pe care eu le-am lăsat să cadă.

Povestea este consemnată și în ceea ce se numește acum Chandogya upanishad, unde tu, sub numele de Prajapati, ca părinte al vieții, i-ai instruit pe demoni și pe zei cu privire la cunoașterea sinelui. Bineînțeles, eu sunt de partea demonilor și cred în continuare că trupul este sinele, ceea ce voi încerca în viitorul omenirii să dovedesc prin cercetarea științifică asupra materiei și prin confortul oferit de tehnologie. În fine, în strategia mea s-a strecurat o eroare, dar am să o repar cumva. Am descoperit o metodă nouă de a-i deturna pe oameni de la calea ta și de a le înnebuni mintea la fel de mult că drogurile și alcoolul numită internet, în special prin dependența de social media, jocuri video, jocuri de noroc și pornografie.

Oricum ei dintotdeauna au căutat comoditatea și s-au învelit în puf într-o beție de simțuri confuze. Nici măcar nu s-au întrebat cum cineva poate să facă ceva dacă nu are acea capacitate dată de Spirit. Au crezut că stoicismul și puterea lui Iov de a suferi toate dezastrele sunt realizări materiale și de atunci au început și mai cu foc de la mine din iad să-și fardeze chipul și persoana. Au văzut o realizare acolo unde nu ar fi fost decât intervenția divinului, în slăbiciunea lui eventuală, de a fi părtinitor în susținerea creației materiale, creație care se învârte în jurul propriei sale axe imaginare și în afară de susținerea mea nu duce la nimic. Nu le-a fost evident că era vorba de credința în propriile lor iluzii. Nu le-a fost evident că Iov nu ar fi putut rezista decât dacă tu nu i-ar fi dat putere să o facă. Iar răsplata pe care a primit-o, conform poveștii, a fost de tot râsul. Zice-se că tu l-ai binecuvântat, ca răsplată pentru credința lui, cu și mai multă materie, cu alte soții și alți copii cu care să-și îmbete simțurile, neștiind, sărmanii, că tocmai din această cauză ființa omenească nu-și poate regăsi liniștea sufletească, din cauza iadului care o arde și care naște drumuri noi și coordonate nenumărate...

—Da, rosti Dumnezeu, te-am lăsat să faci ce vrei pe suportul vieții, așa cum am promis, pentru că e un pas înainte chiar să te bucuri de răutate. Dacă fratele tău este bucurie, ori de câte ori te poți bucura de ceva lucrezi împreună cu el și mai există speranța de a renunța și de a te întoarce acasă.

— N-am epuizat toate coordonatele existenței, tată, mai sunt o groază de posibilități  prin care mi-am pus mintea să caute. E adevărat că sunt obosit, dar ura îmi dă energie să mă ridic iar și iar. Oamenii încă nu știu ce e răul! O să-i fac să regrete amarnic că nu s-au închinat în fața mea! E ca dracu'!, pardon, e așa ca mine, deși stăpânesc întreaga materie nu pot face ca Spiritul tău să mă îndreptățească. E atât de greu pentru tine să înțelegi că eu sunt puterea pe Pământ?! Lasă-mă pe mine să conduc, eu sunt energia creatoare, eu sunt viitorul!

— Uită-te ce spui, fiule. Te-ai îndrăgostit de durere și nu poți să concepi viața fără ea. Dar viața nu e durere. E adevărat, nu e nici bucurie permanentă pentru că astfel ar deveni plictisitoare. Viața este ceea ce este, frumoasă, curgătoare și eternă. Acceptă asta!

— Nu! vui năprasnic Răul, înnebunit de prea multe gânduri care se băteau cap în cap, cum li se întâmplă tuturor celor care gândesc prea mult. Nu înainte de a îndrepta greșeala pe care am făcut-o cu Deryzor! Mai mulți ca el și lumea îmi va vrea binele când eu, dintotdeauna, am vrut să-mi vrea răul. Riposta pe care oamenii au dat-o răului a fost energia prin care eu am trăit. Fără lupta împotriva răului eu ajung dezarmat, fără să fiu ucis mereu cu ură extremă eu nu mă pot naște în ființe tinere, care să mă ducă mai departe.

— Și ce ai de gând să faci? îl întrebă Dumnezeu pe cel care de o veșnicie suferă mereu din cauza dorințelor sale pătimașe. Vrei să-l deposedezi și pe Deryzor de toate bogățiile lui? spuse Dumnezeu, râzând părintește. Vrei să-i iei hainele de pe el?! Vrei să-i iei banii și bogățiile pe care oricum nu le-a avut niciodată?! Ce vrei să-i iei bietului Deryzor?

— Nu! Să fiu al dracului, dacă vreau să-i iau ceva!

— Nu vrei să-i iei nimic?! spuse Dumnezeu, râzând părintește. Atunci pur și simplu devii bun. Renunți?!

— Ba nu, n-ar mai fi mintea mea o drăcie dacă n-aș mai avea soluții în tolba mea cu săgeți otrăvite.

— Hm, clătină Dumnezeu din capul său metaforic, defel de vreo culoare sau formă. Atunci ce vrei să faci?

— Ce vreau să fac?… Vreau să-i dau de toate, cele mai dulci lucruri și nenumărate, așa cum n-am dat nici mamei dracului, care numai în cazul meu special este creația mea. Am greșit că lui nu i-am dat nimic! El este unul dintre aceia care a învățat să nu-și dorească nimic pentru a fi fericit, și s-a bucurat când i s-a luat. Așa ceva nu am putut să concep! Nu am mai întâlnit om care să nu se înfurie din cauza lipsei, n-am mai întâlnit om care să nu te înjure măcar în cele mai ascunse unghere ale minții sale de greutățile pe care le trăiește. Atunci când oamenii au făcut-o m-au socotit una cu tine și am fost satisfăcut. Se rugau la mine să le dau diverse bunuri și mă numeau cu numele tău. Voiau copii, aur, dolari, câștiguri la loto, curve, soții de același sex… Doamne! Cât am mai râs! Clocoteam de hohote înfundate ca sângele care gâlgâie în gâtul unui porc înjunghiat. Simțeam clar lama cuțitului intrând în gâtul sau inima omului în care mă aflam și mă bucuram nespus de această durere enormă. Dar cu Deryzor am dat greș. L-am considerat prea prost și această tendință desigur s-a răspândit prin toți oamenii. Și când colo ce să vezi?! El a început să planteze florile vieții prin iadul meu. I-am dat răgaz să mediteze neobstrucționat iar el a dăruit nimicului fericire sau, cel puțin, un echilibru care nu exista în planurile mele. Îți dai seama ce înseamnă asta? Recunoașterea faptului că se poate trăi numai cu spirit, zdruncinarea muncii mele de o eternitate, victoria ta asupra mea. 

Ştii ce înseamnă fiul care nu își poate depăși tatăl? Moartea minții, încetarea rațiunii ei de a exista…

— Ciudat de încurcată mai e mintea asta a ta, pe care nu o invidiez deloc, spuse Dumnezeu cu mirare. Așadar ce vrei să faci cu bietul Deryzor, mai concret? Nu am de ce să-l apăr pentru că el este o idee, știi bine. El nu poate muri în realitate, ca orice ființă vie, dealtfel, căci fiecare reprezintă doar o idee în materie.

— Pentru prima dată eu, cel care iau, am să dau, răspunse dracul, simțuri încinse ca jarul pe care stă bărbatul cel mai viril înconjurat de cele mai frumoase femei, bani pe care nici cei mai dăruiți bancheri muncii lor nu ar putea să-i numere vreodată, copii frumoși și mulți câtă frunză și iarbă, pământuri întinse pe care turmele lui nenumărate să pască pentru ca el să aibă carne să se-ndoape zi și noapte. Orice lucru pe care mintea poate să-l conceapă pentru plăcerea ei îi voi da cu dobândă, tot universul i-l voi oferi să-l străbată în lung și în lat, endorfinele vor galopa prin trupul lui cu o viteză nebună și-i voi da și putere să le ducă, mai abitir decât unul care și-a injectat un sac de heroină…

— Și ce speri că vei face cu asta?! rosti Dumnezeu, privind țintă la fiul său transformat într-un vulcan de răutate nestăvilită.

— Nu ți-e clar?! Îl voi face să uite Viața, laolaltă cu ceilalți oameni. Pe orice va pune mâna se va transforma în aur. Îl voi lua încet. Cu afaceri mici îl voi bucura la început. Apoi cu cât mai mari. Îi voi da toate pământurile din Pipera, apoi Manhattan-ul și toată coasta de Est, apoi îi voi da California și pe gigantul Microsoft; apoi Luna, ajungând acolo cu sonda spațială Apollo, cea care nu a ieșit mai mult decât câteva sute de metri în fața unui hangar din deșertul Nevada, apoi îi voi da pe Marte, că-i mai apropiată, pe Jupiter și pe Pluto, să-și facă casă de vacanță unde poftește, galaxie după galaxie îi voi da și în jurul cozii în care se învârte câinele toate viețile își va trăi. Asta vreau să fac, râse cel din Unul născut, drăcește.

— Eu n-am vrut să te naşti în formă materială, oftă Dumnezeu fără oftică, pentru că el era sigurul care ştia cu certitudine că toate acestea se produceau în minte.

Şi dracul s-a ţinut de cuvânt. I-a dat lui Deryzor tot ce-a zis și altele pe care încă nu le-a zis niciodată. Și-a amintit tot ce știa și s-a întrecut pe sine, cel care era pe jumătate, și a ajuns bun pe nesimțite, căci era atent doar cum să-și pună planul să funcționeze ireproșabil.

Apoi s-a uitat spre materie satisfăcut de drăcia lui și l-a căutat pe Deryzor, așteptându-se să-l vadă istovit de griji nenumărate, încâlcit în mlaștinele organice ale pământului, plin de fluide ca în chinurile facerii.

— Am dat tot ce-am putut!, și-a zis el. Creația mea acum trebuie să fie desăvârșită! Și și-a eliberat privirea asupra întregii existențe, așteptându-se să o vadă mai mare decât a putut să o vadă vreodată.

E important să-l văd pe Deryzor captivat de plăcerile puterii într-o beție în afară căreia să nu mai fie nimic, sau apăsat de cele mai negre griji cu privire la viitorul său pe tronul puterii. Important este că el să fie captat cu desăvârșire de gândirea sa, își spuse dracu’, și să fie pe deplin dăruit acțiunii. Stai tată lângă mine, să-mi vezi desăvârșirea, spuse el către Dumnezeu. O viață de om pentru noi e doar o clipită.

— O, dar nu se poate!... Explodez peste univers și-l fac o infinitate de particule inconștiente!... Deryzor nu a devenit nici dependent, nici părtinitor?! Toată creația mea nu i-a fost suficientă?!

— Fiule, rosti Dumnezeu, te surprinde liniștea?... Ai văzut toată viața lui Deryzor în această clipă și ești descumpănit? Mulți oameni s-au închinat ție, dar așa cum binele pe Pământ nu poate fi veșnic, tot așa nici răul nu ar putea vreodată să-i rețină pe deplin. În creație le lipsește libertatea, și fără libertate totul este nimic. Te miră atitudinea lui Deryzor? El caută libertatea Spiritului pur care numai în mine se găsește. Oricât te vei chinui nu vei putea determina niciodată scânteile vieții să te slujească pentru totdeauna. Nu uita că ei înainte de toate sunt spirit liber, asemenea mie, și în Spirit tind să se întoarcă.

Atunci pentru prima dată în existența sa diavolul a tresărit și pentru că în această lume materială aproape totul este absurd o face în fiecare zi, pentru că veșnicia este făcută din clipe.

Dar Dumnezeu, Izvorul vieții transcendent timpului, permanent sfânt și curat, care a fost personificat de noi oamenii doar ca să ne putem transmite înțelegerea și emoțiile pozitive în mod inteligibil, nu este supărat pe nimic, nici măcar pe diavol, deoarece el știe că aceasta se află în mintea oamenilor numai din ignorarea Sinelui, Unul. El știe că dracu' există numai pentru cei care cred în el, în conformitate cu mintea lor, cea care le-a creat realitatea.

Și binele și răul s-au împăcat în acea clipă, în clipa prezentă, pentru că în ea nu există nici conștiința diavolului și nici a mântuitorului, ci doar Conștiința Sinelui, Unul.

 *

Deryzor în mijlocul unor probleme domestice 

De ce se tem oamenii când se tem, se întrebă Deryzor. Am să las toate treburile în grija câinilor și am să pornesc în căutarea locului unde se naște teama. Se spune că cea mai înaltă datorie a omului e să-și ajute semenii.

Dacă nu am să mai muncesc ca să-i hrănesc sau să le construiesc case, dar totuși am să le arăt unde se află bârlogul fricii, oare așa am să le fiu mai puțin de ajutor? Nădăjduiesc că nu, de aceea, ca să nu iau frica cu mine, voi porni fără lucruri prețioase în această vitală călătorie.

— Dar ce vei mânca? îl întrebă un motan care stătea cu burta la soare, după ce tocmai se îndestulase cu un vrăbioi care, pierzându-și capul după mândre, și-a pierdut până la urmă și restul trupului pe gâtul motanului.

Eu, zise motanul, nu găsesc o plăcere mai mare decât să mănânc bine și să dorm bine. Oamenii sunt niște ființe ratate pentru că mănâncă pe fugă și dorm pe apucate…

Un câine puricos, care tocmai trecea pe lângă casa lui Deryzor, amintindu-și de toate scuipăturile luate de la alte pisici, cu care el ar fi vrut doar să comunice amiabil, hotărî subit că flecăreală nu e bună și dădu buzna asupra motanului cu tot ce avea el mai ascuțit.

— Miau, miau… cu chiu și vai scăpă săracul cotoi din colții câinelui și se aciuă într-un copac să-și lingă rănile, ca un erou ce fugise de pe câmpul de luptă, deși cărțile de istorie nu urmau să consemneze asta.

— Măi, măi, ce câine mitocan! Habar nu are de bunele maniere, începu el să comenteze cu obidă.

Vrăbiile, logodnicele pițigoiului, nefericite din cauza morții premature a sus numitului vrăbioi, săriră cu un potop de injurii asupra motanului.

— Lighioană nesuferită! Nu ți-a fost milă de sentimentele noastre rămase acum fără reper! Tu vorbești de bunele maniere?!… Sta-ți-ar în gât ciocul și ghearele lui John și arză-te-ar viermii pe care i-a ciugulit de la începutul vieții lui! Știi tu că el a venit tocmai din Anglia pentru noi, iar tu la-ai înghițit mișelește!… Crezi că era vreun prost care nu a știut să-și păzească spatele?! Nu, el era un gentleman născut în cartierul Chelsea din părinți aristocrați, iar tu l-ai crăpat ca un nesimțit pentru că nu se aștepta la o ispravă ca asta, deoarece pisicile de acolo mănâncă numai mâncare de la supermarket și poartă fundițe roșii… Haram de capul tău, cotoi răpciugos, și încă te mai plângi că prea onoratul câine nu te-a atenționat că urmează să te flocăie?!

— Miau, zise motanul, lingându-și rănile, ce vină am eu că pe mine nu mă hrănește nimeni cu delicatese de la cutie?! Dacă s-ar fi găsit și pe aici vreun om care să fi ajuns aristocrat cu sânge albastru imediat după ce a coborât din copac, eu nu l-aș mai fi mâncat pe bietul John. Așa că nu mai dați vina pe mine…

— Dar pe cine s-o dăm, arătare? Se vede că nici măcar nu te uiți la televizor. Dacă nu se găsește repede un vinovat, crainicii nici nu au ce să dea la știri și rămân săracii cu audiența ratată.

— Lătrați precum câinii, se răsti motanul. Faceți-vă o casă ca oamenii și răcoriți-vă deschizând ferestrele! Mai dați-mi pace că o să vină acuși fratele lui John…

Păzea, își zise Deryzor, trebuie să plec cât mai repede de aici, deoarece este foarte posibil să mă găsească pe mine, omul, vinovat de toate neajunsurile lor și zău dacă aș putea să le contrazic.

Și iată așa s-a tras într-o parte, detașându-se total de zarva din curte și lăsând toate gândurile în urmă.

Astfel le-a arătat el oamenilor unde se află bârlogul fricii. Cei înțelepți știu asta și nu se mai lăcomesc muncind ca nebunii. Ei își diminuează dorințele și își văd cea mai mare bogăție dăruită de Dumnezeu – sufletul pur pe care îl păzesc de acum cu sfințenie…

*

Raţiunea unei înfăţişări exemplare

În lumea unde frigul și căldura conviețuiesc s-a găsit și Deryzor să-și ia trup, ca să aibă sufletul lui casă. El n-ar fi fost el înșiși fără această faptă. Eul său se referea de fapt la casă, ce era în ea nu putea fi văzut de nimeni.

Oamenii, născuți după același principiu, treceau prin fața casei lui Deryzor și ca să poată comunica unii cu alții au început să dea nume la tot ce puteau vedea cu ochii ce-i posedau la acea vreme.

— Acoperișul lui este prea țuguiat, spuse un om care nu de mult se uitase în oglindă și din această cauză a putut face o comparație. Dacă ar fi avut fruntea mai scurtă ochii i-ar fi stat mai bine în cap!

— Nu e asta cea mai importantă problemă, adăugă un alt om care în dimineața aceea observase că trebuia să-și strângă cureaua cu o gaură mai încolo, deoarece în celelalte nu mai încăpea. Cel mai mult mi-e teamă să nu-l ia vântul. Nu ai cum să apreciezi un om care nu e cât mai lat în spate ca să fie de adăpost altora împotriva vântului. Femeile vor să fie protejate. Niciuna nu va sta cu el dacă nu va mai crește în proprietate.

— Într-adevăr, și nici nu e greu asta, comenta un altul. E atâta abundență de supermarketuri pline cu de-ale gurii încât te poți face mare cât ai pocni din degete.

— Măi Deryzor, de ce ești atât de slab și insesizabil?! Nu te simți fără greutate pe Pământ din cauza asta?

— Ba nu, de fapt mă simt foarte greu. Când vreau să zbor, greutatea pe care o am mă reține.

— Dar nu e de vină greutatea, frate. Eu cred că îți lipsesc aripile.

— Da, și eu m-am gândit la asta.  Acum de fapt încerc să nu mai cred că îmi lipsesc aripile.

— Pentru asta ar trebui să-ți schimbi casa, iar Pământul nu-ți va permite asta, spuse un altul cu înțelepciune.

— Bine spui, dar oricum toată ziua nu facem decât să ne chinuim. Cât ne bate soarele în pălărie, ca să ne întreținem "casa" în stare de funcționare, muncim pe brânci și ea tot se strică. Aerul ne ruginește și apa ne putrezește. Nu vi se pare că o locuim doar ca să avem timp?

— Adică ar trebui să descoperim ceva cu cât îmbătrânim și drumul care contează este doar cel care te conduce spre înțelepciune?

— Păi voi ce spuneți, altfel efortul supraviețuirii ar mai fi atât de încrâncenat?

Și oamenii din jurul lui Deryzor s-au gândit un pic la asta și apoi la ce se gândeau au uitat.

— Nu zău, e prea slab să fie frumos. Acoperișul lui e prea țuguiat!

*

Boala frigului

Lui Deryzor i se făcu frig și a decis că trebuie să se ducă după lemne.

Își luă toporul pe care îl primise moștenire de la bunicul său și se afundă în pădure. "Care copac scârțâie mai tare, ca un moșneag căruia i se frâng oasele și cade

în moarte, pe acela îl voi tăia ca să-mi încălzesc tălpile. Căci de la talpă observ eu că se ridică frigul în sân și hainele nu-ți mai sunt suficiente."

Merse el cât merse și apoi se opri în fața unui copac falnic.

— Teiule bătrân, se pare că te-au cam obosit vânturile care și-a făcut cuib în coroana ta. Să știi că am venit să te dobor și să te trimit în lumea celor drepți, după obiceiul strămoșesc.

— Măi Deryzor, rogu-te, nu mă alege tocmai pe mine. Sunt plin de carii și putregai și ți-aș face mare mizerie prin casă. Apoi nu știu ce plămâni ai tu, dar fumul te-ar sfârși ca pe o prună și ți-ar cădea și hainele și așa prea largi pe oasele tale.

Ai ajunge de râsul găinilor și te-ar trânti până și cocoșul la pământ cu cântecul său de la revărsatul zorilor. Fii înțelept și ascultă un moș bătrân! Ia la ochi vreo babă din aceea grasă dacă vrei să ai la iarnă căldură în vatră.

— Cum așa, fârtate?! Doar nu vrei să scormonesc la tulpina vreunei râchite? Amarnică muncă aș mai avea…

— Nu măi, Deryzorelule, eu vorbeam de o cioată. Oricum a rămas fără cap și n-o mai doare nici în spate cu privire la ce se întâmplă cu ea de acum înainte. Nu e bine să tai un pom care încă mai respiră stând în

picioare. Și-o creangă verde dacă îi tai nu vezi cum plânge și-l doare?…

— Mda, mărturisesc că de plâns am văzut cum copacii plâng, dar n-am știut că-i și doare. Eu îi credeam insensibili la asemenea daraveri.

— Păcatul tău, când un copac plânge înseamnă că-l doare.

Deryzor tăcu și se îndreptă în direcția indicată de tei. Nu după mult timp ajunse în fața unei frumuseți de cioată, puternic în pământ ancorată. Aici îmi trebuia o cazma și o lopată, zise el pentru sine. Cu toporul n-o să fac decât așchii care o să-mi sară în ochi. Dar nici acasă nu mă duc cu mâna goală să tremur până la primăvară.

Și se porni el să dea zdravăn cu toporul în cioată cea insensibilă.

— Haram de capul tău, mai omule, dar cât e pădurea de mare tocmai pe casa mea ți-ai găsit să-ți verși nervii tăi de ființă înghețată?… La puișorii mei nu te gândești? Vor rămâne fără casă și poate îi va înghiți vreun hultan? se răsti la el o pupăză intens colorată.

— Iertare, coană pupăză, dar nu ai nici număr la casă, nici gaz, nici electricitate… De unde să știu eu că aici e o casă?!

— Bate la ușă, frate!

— Dar n-ai ușă!

— Fiecare bucată de lemn e o ușă! În fiecare bucată de lemn e o casă!

— În acest caz eu voi îngheța de frig la iarnă…

— Vei îngheța pentru că te-ai încălzit cu focul transformării, spuse ea clipind din ochi. Fără el nu ai fi știut niciodată de frig...Când l-ai aprins prima dată ai început să te topești și să te transformi.

Așa își aminti Deryzor de înțelepciune.

Și n-a mai înghețat de atunci, căci a început să-i țină de cald viața și dragostea lucrurilor din jur, vii toate.

*

Deryzor parlamentarul

Nu se știe din ce cauză o mulțime de oameni din orașul lui Deryzor au venit la el să-i spună că vor să-l aleagă parlamentar.

— Par la ce? întrebă Deryzor.

— Parlare la tribună, când îți vine rândul, ziseră ei.

— Tribuna aceasta are puteri magice? Dacă eu îi cer să facă ceva extraordinar ea chiar poate să o facă?

— Cam așa, pentru că dintr-un ciocănel bătut în ea când o lege e gata milioane de oameni trebuie să-și schimbe natura veche cu una nouă, și cine nu se acomodează crapă.

— Dar de câte legi are nevoie omul ca să trăiască bine?! Eu văd foarte puține, într-o săptămână mi-aș termina treaba și m-aș întoarce acasă.

— Stai că nu e așa, noi te trimitem acolo pentru patru ani, și pentru că nicio lege nu e perfectă deoarece presupune o restricție și o pedeapsă, tu nu vei avea altceva de făcut în această perioadă decât să le dărâmi pe cele vechi ca noi să ne amăgim că cele noi vor fi mai bune.

— Cum așa, se răsti atunci un om al Puterii, parlamentul nu are nicio noimă și am putea trăi mai bine fără el?! Dacă n-ar fi animale pe străzi, nimic de zis, tare ne-am mai debarasa de politică, dar atâta vreme cât oamenii nu se mai satură de carne, dacă n-ar fi legi ferme și precise care să reglementeze această activitate sângele ar curge prea vijelios pe caldarâm.

— Sânge?! rosti Deryzor. Mi-a displăcut dintotdeauna să-l văd, pentru că am observat că ceva nu e în regulă atunci când este văzut. Dacă o să ajung parlamentar am să fac tot ce pot ca el să rămână întotdeauna acolo unde îi e locul, în interiorul corpului și nu la vedere pe stradă ori în magazinele alimentare. Am să accept invitația voastră și am să-i cer acelei tribune să vă ajute, spuse el cu respect deja pentru acea tribună.

Deryzor a avut susținere peste așteptări și a câștigat alegerile în acea circumscripție. Oamenii îl numeau Alesul și, la deschiderea sesiunii parlamentare, a fost invitat sub cupola unei săli grandioase ce îi amintea de o sală de circ.

Încă din primele sesiuni ale Parlamentului el a observat că majoritatea parlamentarilor au interdicție să fie sinceri, pentru că astfel și-ar termina treaba de îndată și nu ar mai fi nicio motiv să fie plătiți. Ei hârâiau scaunele prin tot felul de comisii, și chiar dacă ajungeau la vreun punct comun între ei, ca oameni, când ajungeau în plen Sarsailă își băga coada în mintea lor iar legea cea mai bună nu se putea vota și gata. Era atâta vuiet de satisfacții și insatisfacții încât era foarte ușor să fii luat de val și înecat în larg susținând o opinie sau alta.

Ce să facă acum Deryzor ca să-și slujească alegătorii? Pentru cei care făceau parte dintr-un partid totul era simplu, trebuiau doar să zică nu când opozanții lor spuneau da, dar el, fiind deputat independent, trebuia să-și coordoneze strategia în funcție de interesul oamenilor de rând. Iar oamenii obișnuiți nu prea mai au răbdare. Vor să vadă rezultate imediat. Ce să facă el acum să atragă atenția opiniei publice? Știa foarte bine că cel împins în parlament de faimă e ascultat cu ușurință dar el, "neștiutul", cum să facă să fie ascultat? Să utilizeze lozinci naționaliste? Să promită oamenilor marea cu sarea?...Nu mai era nimic disponibil prin piață. Toate strategiile fusese arestate de partidele istorice și licența era acum scumpă. Astfel încât el hotărî să aleagă calea negativă cu bună știință pentru a intra în atenția mass-mediei și implicit a maselor. Cum începea o ședință în plen el se prefăcea că doarme, și atunci toți fotografii și reporterii îl lăsau baltă pe cel de la tribună pentru a se ocupa de el căci, știau ei, circul ridică mult mai mult audiența decât vorbele bine ticluite și de aceea plictisitoare.

— Ia auziți cum sforăie domnul parlamentar, pe care noi, poporul, îl plătim, spuneau ei, dând microfonul mai aproape de el. Iar Deryzor le făcea pe plac, sforăind mai tare.

„Cine or fi proștii care l-au ales?“ gîndeau ei, dar se fereau să spună asta cu glas tare, pentru că știau că erau plătiți tocmai de acești "proști".

De fapt ei nu-l vedeau pe Deryzor, ci se vedeau pe ei, cei din temerile lor, în situația penibilă în care acesta se producea cu bună știință pentru a intra în miezul prostiei.

Câți au văzut-o din interior?! E ușor să-i judeci pe alții dacă n-ai trecut prin experiențele lor…Deryzor văzuse mulți oameni dormind în mijlocul celui mai avântat discurs.

Care e somnul care dăunează cel mai mult? Cel în care stai liniștit într-un fotoliu sau într-un pat, sau cel din care se adapă o mie de monștri însetați de sânge și răzbunare? Lăudați sunt patrioții care și-au atras o majoritate naivă când oportunitățile istoriei au permis-o din motive absolut paralele cu ei, culegând lauri pe care nu-i meritau… Și pe ce s-a sprijinit discursul lui zgomotos? Pe dușmănia față de un animal rănit și ajuns în inferioritate…

Dar au fost necesari, veți zice. La ce? La divizarea lumii în triburi pe care cu fală acum le numim nații și țări? Ori la crearea unor modele de gândire și exprimare care au împiedicat evoluția omului cu mii de ani...Ce n-a vrut să cedeze omul, adesea cu prețul vieții, prostit de asemenea adormiți, acum dă de bunăvoie și se leapădă de aceste cârpe precum bolnavul, după ce s-a însănătoșit, de pansamentele care put și-i amintesc de urâciunile prin care a trecut. Ce va mai rămâne în câteva zeci de ani din limbile pentru care, se spune, s-au sacrificat strămoșii? O unitate de memorie într-un calculator de muzeu, câteva grame de siliciu și aluminiu…

Cine a împiedicat pacea și unitatea umană să se manifeste?! Cuceritorii?! Gingis Han, Alexandru sau Napoleon?! Ei reprezentau o majoritate efemeră într-un timp și într-un spațiu limitat, dar după câteva generații asupritorii și asupriții ar fi format un popor nou cu energii altminteri nedescoperite, și chiar conducătorii s-ar fi ales dintre cei asupriți.

E periculoasă pisica care doarme lângă horn și în preajma căreia ești odihnit și relaxat sau fiara care-și arată colții urât mirositori?

Deryzor voia să le spună asta oamenilor...Dar subiectul era prea delicat pentru gustul comun.

Asta fusese strategia lui Deryzor.

În cele din urmă Deryzor a fost înțeles de foarte mulți oameni iar el a exemplificat ori de câte ori a luat cuvântul pericolul pe care îl reprezintă somnul celor nebuni de dorință, încât oamenii l-au apreciat și au vrut să-l mai aleagă parlamentar pentru încă patru ani.

Dar Deryzor a refuzat, pentru că, declara el, "viaţa pe Pămînt este scurtă şi în acest răstimp trebuie să mai experimentăm și alte meserii".

*

Deryzor se ține de cuvânt şi devine văcar

După ce şi-a terminat mandatul de parlamentar, următoarea meserie a lui Deryzor a fost aceea de văcar.

Desigur că ar fi putut face şi altceva, dar în meseria de văcar a considerat el că îşi poate pune în aplicare cel mai bine ce a învăţat de la înalta tribună a parlamentului.

Vacile nu prea erau de acord cu decizia lui, dar, după cum se învăţaseră în cele câteva mii de ani de când erau în slujba omului, cu tot felul de nuiele şi ciomege pe spate, tot aşa au admis că se vor învăţa şi cu noile reguli împrumutate de la Casa Poporului.

— Ei, suratelor, cuvântă o vacă mai tânără, e momentul să ne emancipăm. Eu cred că e un fapt extraordinar că Deryzor a ajuns conducătorul nostru. Se vede după cum calcă, ca pe covorul roşu, că e doldora de idei noi şi revoluţionare...

— Stai cuminte! făcu plictisită o vacă rasată şi mult mai în vârstă. Oamenii tot la fel de tare ne vor stoarce de ţâţe, vor continua să mănânce rasol din carnea noastră, iar de îmbrăcat tot cu pielea noastră tăbăcită se vor îmbrăca şi de acum încolo.

— Ba bine că nu, răspunse taurul şef, căruia i se puse roşu de matador pe ochi în privința lui Deryzor, deoarece îl bănuia că urmează să-l deposedeze de unele prerogative.

— Păi da, se băgă şi un viţel în vorbă, om sau fiară, oricare ar fi ordinea, noi, vitele, tot trebuie să ajungem în meniul lor. Oare care o fi diferenţa între oameni şi fiare?! Faceţi-mă şi pe mine să înţeleg...

— Aici competenţa noastră e insuficientă, rosti cea mai bătrână dintre vaci, dar eu cred că Deryzor, cel care a trecut prin burta organului legislativ, ne poate lămuri în privinţa asta.

— Eu nu mă prezint cu jalba în proţap în faţa domniei sale, să fiu confundat cu vreun organizator de răscoală, zise taurul şef. În afară de iarbă îmi mai place şi ceea ce fac pentru propăşirea glorioasei noastre specii, sacră în unele locuri şi sacrificată în altele. Nu vreau să fiu tăbăcit înainte de vreme!

— Oho, eu văd aici o sămânţă de streche, sări o viţică care nu mai avea stare de o vreme, din cauză că-i crescuse blana, dacă ne-am porni toate deodată în galop am putea râde satul oamenilor de pe faţa pământului. Apoi am putea paşte în voie prin toate lanurile cu bunătăţi fără să mai fim ciomăgite de oameni.

Dar nimeni nu-i răspunse, deoarece toate vacile au considerat, la unison, că e mai bună iarba decât explicaţiile filozofice pe tema inutilului şi efemerului în faţa unei opinii atât de deplasate.

Deryzor însă bănuia care e starea de spirit printre vaci, şi una dintre primele lui decizii a fost aceea de le aduna şi a le vorbi, aşa cum fac toţi şefii după ce sunt confirmaţi în funcţie.

— Dragele mele, începu el, oare voi ştiţi pentru ce există legile?

— Nu! mugiră toate la unison, cu coada ţeapănă băţ, semn de cea mai adâncă sinceritate.

— Pentru că în nicio vieţuitoare continuă el, nu există destulă conştiinţă care să permită traiul, în cirezi aşa mari ca ale voastre, în deplină ordine şi armonie. Pentru asta, oamenii, după exemplul divin, s-au gândit să conceapă legi.

— Asta mă pune pe gânduri, stăpâne, rosti cea mai bătrână dintre vaci. Când Dumnezeu a dat primele legi, aşa cum spui, tot el a completat şi o listă de pedepse, zic cărţile sfinte, ca şi cum el ar fi ştiut că fiinţele vii nu le pot respecta.

— Se prea poate, dacă e vorba despre acele fragmente în care cel cu coarne și-a băgat coada. Dar eu nu vreau să vorbesc despre Dumnezeu din acele fragmente, intrând în conflict cu predicatorii evlavios atestaţi, eu când mă refer la Dumnezeu mă gândesc ca la cel care susţine viaţa şi nu judecă pe nimeni, acela pe care îl cunoaştem cu inima și nu cu mintea noastră.

— Bravo! Foarte frumos! se auzi atunci prin tot izlazul comunal, după care urmă un ropot puternic de aplauze. Aşa te vrem! Zi-i mai departe, stăpâne Deryzor! Şi noi suntem oloage, orbe şi bolnave, avem şi noi dreptul să fim iluminate aşa cum se spune în scripturi despre unii oameni.

— Aşadar, continuă Deryzor impasibil, trebuie să vă dau legi noi, căci acestea trebuie schimbate măcar o dată la două mii de ani, deoarece, datorită mişcării întregului sistem solar în jurul punctului de referinţă al galaxiei, s-a stabilit ştiinţific şi ocult că situaţia actuală nu mai corespunde realităţii.

— Super tare! Bravos, domnule Deryzor! Și pe noi ne strânge în ultima vreme pielea asta veche şi răpciugoasă. Ne gândeam că dacă nu intervine ceva magic vom ajunge fosile vii şi-o să ne crească negi pe greabăn asemenea crocodililor. Deci ce veşti ne aduci de la înaltele tribune ale cunoaşterii omeneşti care, după cum deja am putut să observăm, e în stare să facă iarba mai verde şi grajdurile mai iluminate.

— De azi înainte, rosti Deryzor, nu veţi mai fi ucise, ci doar eutanasiate.

— Uraaa!, săriră toate vacile în sus, apucate de cea mai naturală streche. Credeam că n-o să mai apucăm ziua asta. Bravos! Mulţumim ţie Galaxie că te-ai gândit să dai colbul terestru deoparte şi să ne iluminezi pe noi, slabele, din cauza ierbii insuficiente. Şi, ia zi-ne, stăpâne Deryzor, ce vom mânca de acum înainte? Cred că şi acest aspect va suferi unele îmbunătăţiri, dacă tot e să ajungem ca stelele de iluminate.

— Dragele mele, aici intervine cea mai sublimă minune care se poate întâmpla fiinţelor vii, anume că de acum înainte, conform legilor cosmice de cei mai devază înţelepţi enumerate, vă veţi hrăni numai cu lumină solară și nu veţi mai suferi vreodată de foame.

— Hooo! mugiră toate vacile suprem de dezamăgite. Cum aşa?... Nu vrem asta, nene! Lasă-ne în pace cu toată evoluţia ta, mai bine ciomăgite și înjugate, apoi la rasol şi în alte bucate. Ce aiurești, bădie?... Nu dăm noi iarba noastră pe lumina ta solară nici dacă ne treci în calendar alături de Sfânta Parascheva!

Astfel, cuvioasele vaci l-au trimis pe Deryzor la plimbare, cerând primarului să-l aducă înapoi pe vechiul văcar.

*

Întâlnire cu spiritele

Casa lui Deryzor era lângă o mănăstire străveche. Zidurile înalte de câțiva metri împiedicau ochiul neinițiat să privească înăuntru, astfel încât oamenii interesați de vreun beneficiu spiritual trebuiau să intre pe poarta principală și să aprindă măcar o lumânare, contra cost, precum era obiceiul pe vremea aceea. Dar pe poarta din spate, numită a spânzuraților, nu putea intra nimeni încă de pe vremea când se interzisese această umanitară metodă de îndreptare a vinovaților.

Casa lui Deryzor avea vedere chiar înspre această poartă și spiritele smulse din trup cu mare împotrivire,

rătăcind prin lume în căutarea liniștii de mici copii pierdută, se întorceau adeseori la locul unde dreptatea

fusese înfăptuită. Desigur, ele nu erau de acord cu această exprimare, pe care o contestau vehement, dar cum erau lipsite de dreptul de a se arăta în public, niciun om nu a putut vreodată să simtă durerea din sufletul lor.

Chiar dacă ar fi putut să o facă oamenii ar fi fost cu toții interesați să afle dacă i-a durut la fel de mult sufletul și atunci când au comis greșelile și crimele pentru care au primit creștineasca pedeapsă de la poarta cuvioasei

mănăstiri. Pe atunci toți oamenii socoteau că această metodă este născută din os divin și nimeni nu

concepea o altă cale de a se face dreptate pe pământul oamenilor, în proporție fixă de cincizeci la sută dreptate și cincizeci la sută nedreptate.

Dar oamenii nu se temeau de moarte în primul rând, de care știau că nu vor putea să scape, ci de felul cum mor, căci pe unele metode le socoteau onorabile, iar pe altele nu.

Chiar se formase un curent în fața căruia și îngerii rămaseră muți, acela de a muri onorabil, deoarece se spunea că altfel mortul nu s-ar fi simțit bine. Nu știu dacă mai știți, dar la început îngerii vorbeau cu oamenii, însă cu timpul și-au pierdut glasul văzând ce le trece oamenilor prin cap...

Alta însă era întrebarea care se născuse în mintea lui Deryzor. Dacă invariabil cincizeci la sută dintre ființele și lucrurile de pe pământ comit nedreptatea în raport cu cealaltă jumătate asupra căreia pedeapsa cea mai justă este moartea, oamenii mor pentru că asta își doresc unii altora și nicidecum din altă cauză.

Astfel Deryzor a ajuns la concluzia că nu există oameni drepți și oameni nedrepți ci doar oameni care judecă superficial.

Dar poate cineva judece imparțial? Ioc! Așa cum judecătorul de la înalta curte are un vraf de file după care se ghidează ca să dea un verdict, tot așa un om de rând are un teanc de concepții și de gânduri după care se pronunță asupra dreptății înconjurătoare.

Sunt ele creația lui? Nicidecum! Ar fi putut fi altele în alte condiții, dar pentru că Pământul s-ar rotit în jurul Soarelui între aceste coordonate spațio-temporale alt rezultat nu se putea obține și ca să se mențină echilibrul cineva trebuie să moară ca altul să se nască.

Uneori, Deryzor, în naivitatea lui memorabilă, se întreba dacă numărul ființelor vii pe Pământ nu a fost dintotdeauna o constantă? Se întreba dacă Pământul nu poate primi decât un număr finit de ființe, indiferent de mărimea și forma lor? Și e rău dacă oamenii devin tot mai mulți iar celelalte ființe de alte specii tot mai puține?

Deryzor nu putea răspunde la această întrebare pentru că prin însăși sângele și respirația lui era implicat. Dacă n-ar fi fost implicat în vârtejul manifestării ar fi putut fi just, dar el nu era decât cel care observă din mers. El nu avea pretenția să dea soluții pentru că prin simplitatea naturii sale originale, simțea că soluțiile sunt nule de la sine, pentru că oricare ar fi fost ele, profund chibzuite sau luate la întâmplare, erau valabile numai pentru cincizeci la sută dintre ființele vii.

Sigur, această idee avea mulți dușmani care dădeau bine cu pana sau cu vârful limbii, dar cel înțelept tăcea mut ca peștele în această privință, deoarece pentru el nu era greu de observat că absolut orice lucru sau concept după câteva transformări de spațiu sau de timp este tot atât de bun pe cât de rău, iar sfârșitul seminței care dă colț în orice primăvară este un lucru imposibil pentru viață. Forma minții, ajunsă într-o anumită formă, era dependentă de alegerea sau judecata unora sau altora,

dar soarta vieții, în sens real, nu depindea de nimic.

Așa încât Deryzor s-a gândit să stea de vorbă cu spiritele neliniștite și să le explice cum stă situația la vremea actuală.

— Nu aveți de ce să vă simțiți vinovate, le spuse el, lumea aceasta v-a transformat așa și nu este copil, care luat de la mama lui, imediat după ce a fost zămislit și pus într-un mediu anume să nu fie influențat de ceea ce vede sau aude. Toate acestea se întâmplă după aceeași metodă după care copii se învață să vorbească, reproducând sunetele pe care le aud. Iar excepțiile în care un copil crescut între criminali ajunge un binefăcător sunt minciuni. El tot un criminal rămâne, dar pentru alte vietăți!

— Nu ne facem griji pentru cei morți, răspunseră spiritele, fremătând prin întuneric. Nu ai înțeles! Noi nu

suntem spiritele celor morți, noi suntem spiritele celor vii, încărcate de gânduri și remușcări. Societatea umană a devenit prea încărcată de iluzii și contradicții. Lumea acum e plină de spirite care nu și-au găsit calea prin care se pot liniști, de aceea nu pot muri. De aceea plângem.

Deryzor și-a plecat atunci capul în pământ și a tăcut rușinat de ignoranța lui.

*

Dimineața unei nopți de vară

La marginea pădurii câteva păsări se chinuiau să compună un tril. Roua aruncată noaptea peste pământ nu se grăbea deloc să plece.

Unde au dispărut greierii negri ca tăciunii? se întrebă Deryzor. Toată noaptea nu m-au lăsat să dorm! Oare ei sunt de vină sau eu? Poate n-am fost obosit și îi acuz degeaba... Deh, acesta e obiceiul oamenilor, ce să-i faci?... Dintre ei vin și la ei trebuie să mă întorc... Dar la noapte voi veni iar să dorm în liniștea dintre oraș și pădure. Când eram copil voiam să dorm în copaci, astăzi mi-e frică să nu cad. De cădere mă tem și totuși nu încetez să cad. Cum zicea bătrânul acela simpatic? „Oamenii nu îmbătrânesc, oamenii se prostesc.” Cât ești tânăr ești fericit pentru că nu știi, societatea te trimite la școală să înveți, ajungi învățat dar nu mai ești fericit.

Ce ciudat! De ce trebuie omul să învețe? Să-și îmbunătățească condițiile de trai?! De aceste condiții minunate se bucură doar copii și nebunii, când trebuie să le produci chiar tu adio bucurie...

În acel moment un viezure, veșnic mânat de un foc interior, apăru în fața lui Deryzor și se răsti la el:

— Tu ce faci pe aici? Vă știu eu pe voi!

Veniți pe teritoriile noastre, ne stricați casele și dați drumul la câini să ne ucidă puișorii. Te-aș mânca, individule, dacă aș putea.

— Păstrează-ți energia pentru ceva mai bun, știi bine că eu nu sunt hrana ta. Ești prea supărat și asta poate să-ți facă rău la inimă. În plus, după cum văd suferi și de bulimie de stres. Ce te doare, de ce nu ești fericit?

— Fericit?! Ce înseamnă lucrul acesta?

— Nu știi nimic despre fericire?! Cum poți să trăiești fără această cunoaștere?!

— Habar n-am de acest cuvânt dar din această cauză nu mi-a trecut niciodată prin cap să mă spânzur. Spune-mi, pentru că am auzit vorbindu-se prin pădure, de ce se sinucid oamenii?! Voi sunteți singurii care știți despre fericire. Eu n-am putut să înțeleg niciodată ce înseamnă asta. Nu cumva e vreo boală? Mă gândesc că nu ai cum să știi despre nefericire dacă nu știi de fericire. E bine să știi despre fericire?

— Nu știu prea bine, recunoscu Deryzor spășit. Ar trebui să întrebi un profesor de fericiologie, dar trebuie să mai aștepți, pentru că această disciplină nu e încă omologată. Dar o să apară negreșit, pentru că sunt destui oameni dispuși să plătească pentru orice ar putea să-i învețe alții, chit că acea învățătură nu-i ajută la nimic. Tot ce pot eu să-ți spun este că oamenii nu și-au ales de bună voie postura de stăpâni ai dreptului de viață și de moarte peste toate celelalte ființe ale Pământului, răspunse Deryzor. Oamenii sunt rodul întâmplării, ca toate celelalte lucruri din natură. Activitatea de stăpânitori i-a corupt cel mai mult și pe ei, rosti Deryzor cu sinceritate. Pot să-ți spun un secret? Oamenii cred că a ști înseamnă evoluție dar în realitate ei au ajuns robii unui străin numit "Mentalitate socială" ce s-a infiltrat în ei și acum îi conduce din interior. Nu ai de ce să-i invidiezi! Tratează-i cu compasiune, pentru că și ei au nevoie de ajutor, mai mult decât orice alt animal. Știi pilda matematicianului?

— Nu!

— Se spune că un om și-a dus copiii la un matematician să-i învețe matematică.

— Cât mă costă? a întrebat omul respectuos. Băiatul mai mare știe ceva matematică, dar cel mic este tufă.

— O sută de lei pentru cel mare și cincizeci pentru cel mic.

— Cum așa? se arătă nedumerit omul.

— Păi, răspunse profesorul, pentru cel mare trebuie să muncesc de două ori, întâi trebuie să-i scot din cap toate ideile superficiale care îl fac să greșească iar apoi trebuie să-l învăț matematica de la început.

— Domnule viezure, înțelegi cum stă treaba? Cu oamenii e greu s-o scoți la capăt. Ei sunt atât de orgolioși din cauza cunoașterii lor eronate încât sunt gata să ucidă ca să și-o impună, mai ales dacă e vorba de opiniile lor religioase. Tu ucizi vreodată pentru că cineva nu-ți împărtășește punctul de vedere?

— Nu!… Doar când mi-e foame, mărturisi spășit viezurele.

— Dar o faci vreodată cu ură?

— Ură? Nu înțeleg ce e asta, spuse viezurele.

— O otravă care coboară din minte prin tot corpul tău.

— Ți-am spus că eu nu am o minte atât de mare și mai ales la mine nu e ruptă de corp. Vezi, asta e boala voastră, a oamenilor, vreți să-i învățați pe alții lucruri de care nu au nevoie. La ce-mi trebuie să știu dacă nu pot face? Nu ar trebui să știu abia după ce pot face?

— Asta e valabil în lumea îngerilor, dar pe Pământ totul este invers.

— Da, e complicată treaba, zise viezurele. Dar pe mine mă roade ceva în stomac. Discuția cu tine nu-mi ține de foame.

— Te comporți ca și cum ți s-ar fi pus grăsime în jurul inimii. Nu vrei să te duci la un doctor?… Cunosc eu unul foarte bun.

— E de oameni sau veterinar?

— Veterinar.

— Doamne ferește! Eu nu pot să înțeleg de ce acestor oameni li se zice doctori. Nu aceștia se ocupă ca animalele să fie sănătoase înainte de a fi tăiate?! Nu, mulțumesc! Eu mănânc o buruiană și îmi trece durerea de cap, iar la burtă nu mă stric pentru că am pielea groasă.

Nu mă supăr nici dacă îmi zici că sunt cu obrazul gros. Dar tu te superi, nu-i așa? Am auzit că oamenii sunt foarte sensibili.

— Așa e, dar de ce ar fi acesta un păcat?! Prin sensibilitate se nasc sentimente profunde și omul poate evolua.

— Bine spui că se nasc sentimente profunde, dar așa cum se naște iubirea și mila până la apogeu, tot așa se naște și ura și intoleranța fără limite, odată ce mintea își dorește tot mai mult. Prin această sensibilitate voi, oamenii, vă depărtați de voi înșivă și nici măcar nu trăiți în clipa prezentă ca să vă anunțe cineva de asta.

— Nu știam că există vreun poștaș care poate face asemenea fapte. Pe cel pe care îl cunosc îl văd adesea prea deșelat de greutatea scrisorilor prin care fiscul cere bani sau a citațiilor la niscaiva procese ca să mai aibă timp, săracul, să-i anunțe pe oameni când calcă strâmb.

— E treaba voastră, tot voi oamenii scrieți aceste scrisori și, ca să vă mențineți societatea viabilă, vă chinuiți unii pe alții. Societatea prosperă și se perpetuează, dar voi muriți în chinuri. Nu s-ar putea, mă întreb așa, ca un viezure prost și umil, ca societatea să moară dar omul să trăiască veșnic? Spun asta pentru că astfel nu ați mai fi dependenți de case și de teritorii, și nu ați mai face atâta rău animalelor pădurii.

— Viezure naiv! Dar omul este animalul dominant pe planetă, cum ar putea el să renunțe la teritoriile lui pe care acum le deține cu acte în regulă?

— Dar de la cine le-a cumpărat? Eu nu-mi amintesc să fi semnat vreun act. Și era clar că și eu eram proprietar pe o bună bucată de teren pe care o marcasem după moda animalelor. Prin miros erau evidente delimitările…

— Zău? Dar eu cum de nu am auzit de  asta?…

În acel moment viezurele se aprinse la propriu și la figurat răspunzând:

— Pentru că voi, oamenii, aveți nasul înfundat și v-ați stricat mirosul din cauza prafului de pușcă. Nu trebuie să vă dorească cineva răul, vi-l doriți singuri, mai ales prin mâncarea pe care o mâncați.

— Cum așa? se miră Deryzor, cu totul dezorientat.

— Păcatele tuturor vieților se transmit vouă prin mâncarea pe care o mâncați, pentru că trăiți și respirați pe același pământ care ne-a făcut și pe noi, animalele. Câtă vreme vă veți hrăni și respira la fel ca toate animalele veți pendula în cadrul speciei voastre de la sublim la abject și per total veți rămâne tot o rasă de animale. Veți fi deosebiți doar prin aceea că v-ați ales cu o minte complexă, un rebut respins de toate celelalte vietăți, luat din activitatea voastră de stăpânitori.

Și spunând asta, viezurele se pierdu în soarele care tocmai se ridicase pe cer.

O fi fost un înger, își zise Deryzor. De ce nu mi-a spus de la început?! Aș fi fost mai respectuos!... 

Apoi râse amuzat de gluma sa. 

Păcătosul spune: Aș crede în Dumnezeu dacă l-aș vedea. Dar deși Dumnezeu li se arată de multe ori ei spun: Cine ești tu? Te crezi Dumnezeu? Și ori îl ucid, ori îl crucifică, ori, în timpurile noastre mai moderne, îi ignoră cu desăvârșire.

*

Cea mai bună cură de dezintoxicare de pe pământ


Orice spectacol este încântător dacă nu te apuci să-i judeci pe artiști.
Dacă crezi că există vreo rațiune în ideile fixe și în rigiditate, nu vei putea niciodată să percepi farmecul libertății, salturile iedului, zburdălnicia lui...
Când te eliberezi de orice cunoaștere preexistentă distracția chiar are un sens: acela de a te simți bine în
clipa prezentă, fără conștiința celei ipotetice care va urma.
Deryzor participă că orice cetățean la spectacolul lumii. După ce asistă la dezbateri furtunoase cu privire la curele de detoxifiere pe un grup specializat, își spune și el părerea, după cum urmează:


În ultimele zile am observat pe paginile grupului dumneavoastră o febrilitate nemaipomenită în legătură cu curele de dezintoxicare. Asta m-a pus pe gânduri și mi-am zis că toată această frământare trebuie să prevestească ceva. Am auzit mai întâi despre cura Rudolf Breuss. Am fost foarte atent la ce înseamnă ea și mi-am zis: da, domnule, uite ceva foarte bun pentru orice organism! Apoi am auzit despre clisme și am început să fremăt de plăcere: ia uite ce lume hotărâtă! Să știi că e foarte bine să dai totul afară...
Dar iluminarea mea nu s-a oprit aici, știam că mai urmează ceva și am rămas în continuare receptiv și vigilent.
Am auzit apoi de cura cu argilă, apoi de cea cu mătrăgună și am exclamat: bravos națiune! nu duci lipsă de oameni cu idei. Dar au venit unii ca niște drăcușori cârcotași și au început să-mi expună reversul. Ei, al dracului mai e și mintea asta umană! Măi să fie, deci argila o să te transforme într-un mușuroi de termite, mătrăguna o să te facă să cânți, normal, o arie de Puccini, iar din cauza sucului de sfeclă roșie în cantitate mai mare de o sută cincizeci de grame pe zi, tocmai pentru că această legumă conține mult fier, o să ruginiști ca o găleată de tablă cumpărată într-o după-amiază călduroasă de la o pirandă mincinoasă!... Care va să zică sfecla roșie nu te vindecă, ci mai degrabă te pregătește pentru furnalul pământului,
să te învârtă acolo cu furcile o mie de draci. Mamă dragă, ce-i de făcut?!
Și atunci pur și simplu am luat foc ca o fabrică de artificii din China. Domnule! Oamenii trebuie să-mi facă statuie (e necesar, doar și ciorile sunt ființele lui Dumnezeu, ca să nu mai zic de porumbei, numai să fie neagră ca să se vadă urmele plecăciunii lor... de burtă).
Eu sunt cel ales! Măiculiță! (sper să nu afli niciodată despre asta), oare cei de la comisia pentru inovații și invenții sunt pe fază?! Nu de alta, dar să nu-și aroge altul fenomenala cură de dezintoxicare și curățire generală a organismului care trebuie să rămână în memoria universală cu numele Deryzor. Cum n-am inventat-o eu?! Ce, adică merele n-au mai căzut pe pământ până ce Newton nu a venit să-i spună legea atracției gravitaționale? Bravo ție maimuță, degeaba ai observat-o dacă n-ai prezentat-o în fața unei comisii! Va
rămâne în istorie legea atracției gravitaționale a lui Newton și gata! Cum zici că trebuia să i se spună?
Legea maimuței atârnată de o cracă? Sorry, comisia de validare în cazul tău a intrat în vacanță perpetuă...
Ei, prima dată m-am gândit să cer drept de autor, și deja m-am văzut mai bogat ca Bill Gates, dar nu-s băiat prost, dacă o să am prea mulți bani o să-mi cumpăr mai multă sfeclă roșie decât e necesar pentru o sută cincizeci de grame de suc pe zi și-o să ruginesc dracului, iar copiilor nu pot să le las mai mult de zece milioane de dolari pentru fiecare. N-aș fi un tată bun, trebuie să-i las să experimenteze binele și răul ca orice altă vietate pentru că altfel cum o să învețe?! Zece milioane de dolari, mă gândesc, e suficient de puțin să mănânce cartea pe pâine ca orice student de bună credință...
Iată ce zic eu. Nu există aliment pe Pământ care într-un fel sau altul să nu-ți dăuneze, trebuie să meditezi cât mai mult la asta zile întregi, să devii circumspect și să-ți reduci cât mai mult cantitatea de hrană. Așadar, după câteva zile de felul acesta, conștient că trupul tău suferă o anume modificare, trebuie să te scoli într-o dimineață și să-ți pregătești o tocăniță de aer curat, apoi la amiază trebuie să-ți faci o friptură de fereastră deschisă la maxim, iar spre seară să servești o supă de ușă umflată de vânt, pentru că ai uitat să închizi geamul, of course. Satisfăcut, să te culci și să visezi frumos, fericit că n-ai mâncat nici ceapă, nici usturoi și nici carne grasă, deoarece s-a stabilit științific că aceste alimente predispun la vise urâte și coșmaruri diverse. Când se face ziua scoală-te repede și dă cu apă pe fața. Pe dinți, pentru că ce ai mâncat ieri a fost atât de ușor, poți să nu te mai speli, gura nu-ți va mai mirosi, nici de Orbit nu vei avea trebuință ca să ai o respirație proaspătă; ia micul dejun la fel ca și ieri, iar la amiază ai grijă cât de tare scoți capul afară, dacă stai cumva la etaj, și seara să-ți ții mâna la nas, pentru că o ușă izbită violent peste acest organ poate dăuna grav sănătății.
A treia zi adu-ți aminte că ieri ai cam exagerat cu friptura de aer afumat de oraș și poate te duci pe la amiază la un grătar de miresme proaspete de pădure și datorită ambientului, conștient că ai cam băgat mult în ghiozdan, cina e suficient s-o iei scoțând capul pe geam din autoturism când te întorci acasă, dacă ai un utilaj de genul acesta.
Domnule, ești nebun! Cum adică să nu mai mănânci ce e scris pe meniu? Îi vei face pe bucătari, pe patroni și chiar pe doctori să moară de foame…
Păi cum?! Începi să crezi că poți și pur și simplu nu vei mai mânca din ceva care creează dependență și produce efecte-defecte la nivelul organismului tău.
Mintea ta poate fi dependentă de tot felul de învățături prostești, vei considera tabu părerea șmecherilor și a ignoranților că dacă nu mănânci la ora când animalul din tine se ridică după pradă, organismul va elibera sucuri gastrice și dacă nu le dai ce trebuie vor toca în gol. Asta e valabil câteva zile… În mod cert poți mânca mult mai puțin decât o faci acum.
Dar cât de ușor găsești explicații pentru neputința ta de a-ți stăpâni poftele!… Deși poate ai o sută douăzeci de kilograme și gâfâi ca un cuptor încins când urci două etaje, ce simplu e să găsești aliați pentru distrugerea ta!… Șapte zile măcar, șapte zile dintr-o viață hrănește-l cu aer curat. Măcar în aceste șapte zile crede în tine și lasă-i pe alții să creadă în ce vor ei…
Înțeleptul a spus că în ultimă instanță orice aliment nu este altceva decât lumină modificată. Lipsește cumva lumina de pe Pământ? Lumina nu, dar adaptarea unui mecanism interior care să transforme direct lumina solară în energie vitală da… Dar o secundă fără lumină solară este mai mult decât șapte zile fără mâncare fizică.
Vrei să ai un corp mai sănătos și o minte mai limpede?
Nu cred că vrei asta cu adevărat!…
De ce un copil nu se îneacă când se naște în apă?… Pentru că ceea ce simte sau crede el e singurul lucru adevărat.
Există o terapie mai bună decât eliberarea de condiționare, există o cale mai bună decât aceea de nu te mai minți? Obișnuința de a renunța la plăcerile limbii, iar în acest timp, în compensație firească, deschiderea unui timp real pentru vremea înțelegerii este ceea ce trebuie să urmeze.
Am văzut cum oamenii sunt mereu împinși de la spate de parcă dracu' ar fi pe urmele lor. Fă asta, adună asta, mănâncă asta! se spune mereu, ca și cum muncind tot mai mult ei ar întineri și s-ar întoarce la Dumnezeu ca niște pui de înger. Să fie acțiunea și în consecință hrănirea cu ceva trecut prin ghearele degenerării, ca din putrezire să supraviețuiești și să crești, soluția care îl poate elibera pe om?
Nu cred, chiar dacă unii vor spune că salvarea este ea însăși o vorbă goală…
Și poate au dreptate. De cine să te salvezi? Eu Ființa trebuie să mă salvez de eu Mintea? Sau eu, non-eu să mă salvez de eu-eu?
Ce ciudat!… Cine o să mă învețe adevărul? Și dacă o să mă învețe cineva iar eu nu îl voi putea înțelege, la ce bun?! Trebuie să mă învăț singur ca să-l pot înțelege! Trebuie să mușc țărână ca să nu-mi mai placă dezordinea... 

Și Deryzor și-a văzut într-o străfulgerare următorii ani din viață, și chiar așa a fost.

*

Deryzor la sfatul găinilor din ogradă

Deryzor nu şi-a văzut niciodată tatăl în mărime naturală.
Maică-sa îi vorbea rareori despre el şi de aceea era atât de mic încât încăpea într-un gînd. Nici acel gând nu era prea consistent căci copilăria lui nu anunţa cu nimic că el urma să devină un om mare. Toată ziua făcea lucruri de nimic şi ca orice copil îşi necăjea mama
că nu făcea lucrurile aşa cum voia ea.
— Drace afurisit, cât ai să mă mai chinuieşti? De te-ai face mare odată!…
Dar ea voia să-i bage în cap mintea ei, căci aşa văzuse la maică-sa şi la toţi oamenii pe care îi cunoştea.
Nu ştiu din ce motiv dar Deryzor era greu de convins.
— Parcă n-ai fi fiul lui taică-tu. El era un om foarte cumsecade, de aceea cred că m-a şi părăsit. Din cine te tragi, de eşti aşa de îndărătnic? Nici un plod din satul astă nu e aşa de sucit că tine, pot să bag mîna în foc…
— Mamă dacă îmi dai voie eu pot să plec în lume. Cred că nu sânt făcut să rămân după gardurile tale.
— Ia te uită la el!… Care garduri? Că le-ai dărmat pe toate… Vin câinii şi pisicile vecinilor de-mi mănâncă până şi mămăliga de pe masă!…
— Există garduri care nu se pot dărma cu mîna altora, şi acelea sînt făcute din gîndurile tale. Mama, tu eşti supărată că nu văd lumea cu mintea ta!
— Da’ de unde ai învăţat tu vorbele astea? Nu cumva le-ai furat de pe undeva?
— Nu o să te tragă nimeni la răspundere pentru ele…
— Zău?! Dar tu nu ştii că lumea îi judecă pe părinţi pentru năzbâtiile copiilor?! Ai face mai bine să nu te întrebi nimic despre lucrurile pe care nu poţi să le vezi. S-ar putea să nu mai creşti niciodată mare din cauza asta…
— E o problemă delicată, rosti cocoşul din ogradă. Dacă nu mai creşti mare rămâi cu o minte inocentă de copil şi e greu să supravieţuieşti când se face iarnă afară.
Desigur, el se referea la iarna luptei pentru supravieţuire.
— Dar când va începe iarna pentru el, măi bărbate, întrebă găină cea mai în vârstă din ogradă, cu doi ani mai
tânără decît Deryzor. Ce greu se mai maturizează puii aceştia de oameni!…
— Acesta, rosti cocoşul, nu cred că se va mai maturiza vreodată. Până la urmă s-ar putea ca asta să fie şansa lui. Căci
noi care creştem, când ajungem maturi, poposim în oala cu borş. Dar e o artă mult prea dificilă să nu-ţi pierzi
sufletul inocent, de copil…


*

Omul şi norul

De ce ai trebuinţă, se întrebă Deryzor, ca să duci un lucru pînă la capăt? Nici măcar nevoia celui care acționează nu e suficientă dacă mintea lui e atinsă de cunoaştere.
De ce mi se întîmplă să încep un lucru şi să simt încă de la început că nu voi putea să-l duc la capăt ? De ce îl
încep?
Un nor apăsat de prea multe griji, aflându-se foarte aproape de pământ, îi auzi gândurile şi consideră că e un
bun prilej să înceapă o discuţie cu tinerelul acesta în mare măsură cu capul în nori.
— Eu am fost creat să aduc ploaia şi prin ea viaţa pe pământ, din lacrimile oamenilor şi a celorlalte vietăţi m-am ridicat la cer cînd soarele le-a transformat în aburi. Nu ştiam de ce sînt trist, dar acum înţeleg. Dar pe
tine omule cine te-a făcut? Aş vrea să aflu adevărul despre geneza ta şi cum eu am apărut din lacrimile tale aşa voi putea afla izvorul care ne cauzează nelinişte amîndurora.
Deryzor s-a bucurat de noul său prieten deoarece avea mîna foarte răcoroasă şi drumul spre adevăr în compania lui avea toate şansele să fie mai uşor.
— Dar cum rămâne cu neîncrederea ta faţă de raţiunea oricărei fapte?! S-a schimbat ceva în structura ta?
Crezi că vei putea urma drumul acesta până la capăt, drumul care duce la adevărul gol-goluţ?
— De fapt nu mai cred că există vreun drum, deoarece am înţeles de la tine că totul este transformare.
Dacă mai înainte un lucru a fost altul, înseamnă că lucrul pe care vreau să-l obţin nu provine din parcurgerea
unei distanţe, ci din interiorul călătorului care are în structura sa totul. De aceea probabil am simţit întotdeauna un gust amar în faţa oricărui obiectiv. Era de la deşeurile pe care le presupune intrinsec orice transformare…
Am de ales în a vedea lucrurile cum iau formă şi apoi se dezintegrează într-o mulţime de fragmente care te rănesc, intrîndu-ţi în ochi şi între aceea de a le
simţi efective în forma mea cea fără de formă. Ce mă sfătuieşti, norule, să fac?
— Eu cred că dacă vei privi problema asta cu mintea va fi ca în povestea aceea cu căsătoria, anume că după o vreme tot îţi va părea rău, fie că o faci, fie că nu o faci. Dar ce priveşti cu inima nu se schimbă, căci sângele prin tot corpul este la fel… Asta e înţelegerea
mea la momentul actual, prietene Deryzor.
— Atunci adevărul, rosti Deryzor, se găseşte doar în momentul actual, imperceptibil, şi nu există nici o raţiune
să-l căutăm în altă parte.
Şi norul a încuviinţat, aplecîndu-se pînă la pământ în ploaie de viaţă.


*

Deryzor în casa naturii

Deryzor stătea singur în faţa casei sale din copaci falnici de pădure, admirând peisajul. Copacii, bine înrădăcinaţi
în pământ, bucuroşi de zilele lor, stăteau la sfat, lăsând vîntul să bată din perete în perete.
El se gândea că oamenilor le-ar fi fost mai bine cu pereţii caselor din copaci vii şi nu înţelegea de ce a trebuit
să-i taie ca să-şi facă case. Atât timp cât au trebuit să se protejeze de animalele sălbatice, mai multe şi mai puternice, acest lucru a avut logică, dar acum pentru ce o mai fac? Ca să se protejeze unii de alţii, gândi el. Cum se poate asta? Uite-aşa! Animalele au fost înlocuite de oameni iar fraţii, deoarece toate vietăţile au un strămoş comun, au ajuns să se extermine unii pe alţii. Bun! să admitem că nici sursele de hrană nu erau atît de variate în trecut şi, ca să nu se arunce nimic, animalele slabe
sau pe moarte erau devorate de celelalte ca ele să trăiască…
Dar la oamenii actuali, care au atâtea posibilităţi ca să-şi pregătească hrana din surse vegetale de ce trebuie
să se mai întîmple asta?! De ce trebuie ei să-şi mănînce fraţii? Ba mai mult, de ce trebuie ei să-i ucidă înainte de vreme?! Cum de nu le e clar că dacă toate fiinţele vii au un tată comun atunci ele trebuie să fi fost
odată fraţi şi surori…
Deryzor a întrebat copacii şi toţi au fremătat adânc că nu ştiu. S-a uitat la nori dar ei erau prea tineri şi uitaseră
ploaia din care provin. Apoi şi-a coborît ochii în jos şi a zărit un putregai de hîrtie ducându-şi cu greu
zilele.
— Deryzor, eu ştiu cauza anomaliei pe care ai spus-o cu gândurile tale. E transcrisă chiar pe spatele meu cu lovituri aspre de tipar. Nu am fost mîndră de ce am primit dar nu am putut să aleg. Citeşte!
Şi Deryzor citi: „Şi Dumnezeu le-a dat pe toate vietăţile omului să-l slujească şi să-i fie hrană…“
„Vai!“ – făcură toate fiinţele pădurii, copaci şi animale laolaltă.
–„Cine a putut conferi divinităţii o astfel de idee?!“ Şi atunci toate se uitară cu reproş la Deryzor, căci el era specia care inventase scrisul.
— Te-am crezut fratele nostru dar tu ne-ai trădat. De azi încolo te blestemăm să fii singur şi să nu mai simţi liniştea şi farmecul pădurii până ce nu te vei spăla tu şi toată specia ta de păcatele care vă acuză.
Şi Deryzor s-a ridicat de la locul său de odihnă, fără să protesteze sau să se justifice, căci a înțeles că ființele pădurii au dreptate. 
De atunci el tot caută soluţii de împăcare. Adesea acţiunile lui sunt hilare, dar pentru că logica şi raţiunea nu mai sunt apreciate el se foloseşte de alte metode ca să-și sensibilizeze semenii.
Unele le-aţi aflat, altele sînt inexprimabile…


*

Deryzor în pelerinaj la sfîntul munte

Deryzor aflase că la munte aerul este mai tare.
— Unii oameni chiar şi-au spart capul de el, îi spuse un vecin, plin de intenţii bune. Ei spun că sunt pietre, dar tu să ştii că totul este aer.
— Sigur că da, răspunse Deryzor, o să mă duc să privesc, căscând gura. Eu cred că astfel te hrăneşti şi în consecinţă acumulezi învăţătură.
— Cu gura căscată?! Dar nu poţi vorbi. Cum o să-ţi exprimi înţelegerea?!
— Dacă o am este inexprimabilă, dacă nu o am cum aş putea s-o exprim? Pe drum s-ar putea mulţi să m-asculte,
dar Dumnezeu ştie dacă ascultându-i pe alții faci ce este bine.
— Vorbeşti de parcă te-ai duce în Hades. Doar te duci în pelerinaj… Poţi să întâlneşti acolo oameni iluminaţi,
pentru că muntele e mai aproape de cer. Tu crezi că cei care şi-au cîştigat acest renume au trăit în zadar pe înălţimi singuratice?!
— Ştiau ei ceva, dar n-au spus niciodată totul din lipsă de cuvinte și instrumente.
— Se spune că aveau doar un bol şi un toiag. Se căţărau pe stânci şi stăteau nemişcaţi laolaltă cu ele. De aceea nu i-a văzut mulţi trecători…
— Am auzit că şi astăzi stau tot pe acolo. Plec în munte, căci vreau să-i caut. Totuşi e curios că din atâţia
oameni care se duc aproape regulat pe munte în drumeţii misterioase
şi adânci nimeni nu i-a mai văzut, căci n-am mai citit nici un articol prin ziare despre ei.
— Poate s-au făcut apă şi au curs în mare?!
— Da, dar şi apa se evaporă şi ajunge iar pe creste de munte. Trebuie să se fi întors înapoi! Voi încerca să-i găsesc, spuse Deryzor, plin de speranţă.
Câmpiile s-au întins cît au putut, dealurile s-au opus din răsputeri despărţirii de tovarăşul lor drag. Au încercat să-l reţină cu cele mai înflorite privelişti şi cele mai frumoase rîuri, limpezi ca lacrima viţei-de-vie; pomii şi-au scuturat roadele cu nespusă dărnicie dar paşii lui Deryzor nu s-au oprit.
La poalele munţilor s-a întîlnit cu pietrele căzute de pe coamele timpului, ruginite de muşchi, pufoase ca o pernă, îmbiindu-l să se culce. Ca să-l oprească cerul a vărsat ploaie-nspumată şi albia pîraielor a luat aripi ameninţătoare din aşchii de brad, ascuţite ca săbiile heruvimilor. Stîncile au devenit negre ca ochii celor fără de răsărit!
Lumina se ascundea de străini, căci munţii nu voiau s-o lase să plece, lăsîndu-i întunecaţi. Învăţătura înţelepţilor trebuia să rămînă în locurile liniştite, altfel ea s-ar fi transformat în cuvinte. Din cuvinte se nasc interpretările, şi din interpretări războiul. Învăţătura trebuia să rămînă pe crestele munţilor!
Asta era porunca divinului şi pentru asta ei fuseseră crescuţi din inima vieţii care nu se opreşte niciodată să
bată.
— Tu nu vei putea duce vreodată cunoaşterea la marea cea întunecată, acolo unde simţurile sînt încinse de căldura trupurilor care se învălmăşesc. Acolo totul este materie, nisip încins de focul emoţiilor. Cunoașterea nu o poţi lua dar tu poţi rămîne…
Dar Deryzor nu a vrut să rămână și s-a chinuit să rupă măcar și o unghie din roca aceea misterioasă ce purta cunoaşterea. Până la urmă a luat numai praful şi s-a întors în satele și orașele de câmpie.
S-a întors ca să cunoască întoarcerea şi a răsuflat aerul înălţimilor peste casele oamenilor obosiți de griji şi de trebi.
A rămas cu obiceiul de a-şi căra răsuflarea cu băgare de seamă să
nu o piardă pe drum şi este fericit dacă înviorează cu ea măcar și o singură fiinţă necăjită, redându-i speranța.

                   Sfârșit