miercuri, 18 februarie 2015

Om înspre înger


                           
                                   
OM ÎNSPRE ÎNGER




CARTEA ÎNTÂI

*

De ce vrei mereu să câştigi ceva?...
Pentru a scăpa de suferinţă poate ai prea mult, de aceea te mişti greu şi nu poţi evolua...
Eşti sigur că poţi gestiona câştigul material şi mental încât acesta să nu fie, în cele din urmă, asemeni unei pietre care te trage la fund şi te îneacă? Dacă trebuie să te descotoroseşti şi nu să acumulezi? Dacă trebuie să te limpezeşti şi să te eterezi; informaţiile, grijile, gândurile şi obiectele să treacă prin tine fără
să te rănească; opusul a ce eşti acum, o masă de melasă densă pe un suport spaţiu-timp în care orice bolovan se împotmoleşte, creându-te şi recreându-te din el, biată formă pământie şi opacă, o formă oarecare din pleiada de posibilităţi?!
De ce să nu fii chiar viaţa în sine, în care toate posibilităţile sunt realizate şi incluse, nemateriale şi nementale, de aceea nedespărţite în bine şi rău? De ce?
Agitându-te astfel într-o continuă permutare atomică, într-un spaţiu gol şi iluzoriu, care pare că există numai pentru că există o mişcare ipotetică a unor particole ce la rândul lor sunt goale, până când ai să te cauţi unde nu este nimic de găsit?...

*

Atent simţindu-mă pe mine!
Atent simţind viaţa din mine!
Atent simţind curenţii interiori ai vieţii, cei care susţin şi conturează formele şi dau imagine numelor, din oase, din muşchi, din cap, din abdomen şi din degete.
Atunci apare clipa în sine care este viaţa în sine, adevărata religie, adevărata credinţă, Dumnezeu adevărat.
Dar toate acestea trebuie percepute cuantic, prin impulsul iniţial şi interior, cel de dinainte de a deveni minte, altfel nu vei face decât ce fac credincioșii superficiali care dorm pe versetele cărţilor sfinte. Ei se închină atunci unui Dumnezeu creat de mintea lor, dobândită, slabă şi nătângă. Îşi fac religia tot mai comodă, conform structurii minţii şi intereselor lor materiale. Dar Dumnezeu nu poate fi perceput de o gloată pestriţă cu nume de religie, ci doar de cel viu, care se află în tine şi se percepe pe sine.

*

Cu cât te observi mai atent, cu atât îţi dai seama că mişcarea nu-ţi aparţine, ci provine din efecte ale materiei condiţionate. Nu te vezi pe tine când îţi observi trupul, ci doar vizionezi un film creat pe gustul şi înţelegerea unui public care îl priveşte.
Mai sus, către libertate, simţi cum renunţarea conştientă e o cărare care trebuie bătută. În univers există o lege: viaţa tinde spre ea însăşi, spulberând prin subtilitate orice dependenţă care o împiedică să se recunoască.
Trupul şi mintea au un timp al lor, viaţa însă este eternă,  iar când viaţa ta, aceeaşi şi unică în tot universul, se regăseşte pe sine şi încetează să se transfere din formă în formă, atunci dispare şi timpul şi practic până la o altă manifestare nu există nici o distanţă.
În univers nu există şi nu va exista nici o secundă fără viaţă.
În lipsa timpului  nimic nu poate fi măsurat, de aceea se spune că Dumnezeu, care este viaţă, este nenăscut şi nemuritor.

*

Nu există nici o tragedie în univers!
Dincolo de Dumnezeu nimeni nu se poate duce!
Suferinţa se materializează prin minte, dar mintea poate fi stăpânită. Reuşind asta realizezi ce înseamnă a fi, ca existenţă eternă, pentru că a fi este realitatea originală şi absolută a lui Dumnezeu, iar toate problemele fiinţelor vii, în ultimă instanţă, nu au mai multă relevanţă decât mâna pe care juri că ţi-o pipăi în vis.
Timpul şi spaţiul sunt doar instrumente ale vieţii neîntrerupte, care trece prin tine, iar toată suferinţa, mai mare sau mai mică, a tuturor ființelor pământeşti se va sfârşi ca atunci când te trezeşti dintr-un vis oribil şi vezi cu mare uşurare că nimic din ce te-a înfricoșat nu s-a petrecut în realitate.

*

Înţelept este cel care ştie că orice ar face nu face nimic şi că oriunde s-ar duce nu pleacă nicăieri. Căci modificările spaţio-temporale sunt mentale, iar spiritul din care provine mentalul este unic, neschimbător, indivizibil şi, mai ales, nu participă la nici o competiţie.

*

Trăieşti într-un mediu potrivnic, încărcat cu prea multe gânduri şi energii negative, de aceea crede cu tărie că moartea şi suferinţa nu sunt aşa cum ai fost educat. Nu te lăsa niciodată înrobit de gânduri şi simţăminte inferioare şi află că moartea este dezrobirea de o formă veche şi perimată pentru şansa de a trăi într-o formă nouă şi îmbunătăţită.


*

Omul este Dumnezeu într-o formă degenerată. Dar cum numele şi formele sunt mentale, degenerarea este mentală. Formele subzistă prin hrană, hrana orânduieşte în mare parte  mentalitatea, comportamentul şi personalitatea omului.
A te înnoi cu hrană fizică este o obişnuinţă celulară a formelor pământeşti, firească în aceste condiţii cosmice, dar nu este singura metodă de menţinere a vieţii în univers.

*

Nu există nici un spectator, nu există nici un contestatar.
Eu sunt singur în univers şi eu sunt înfăptuitorul, fapta şi lucrul făcut.
Stelele şi corpurile sunt gândurile mele, eu le dau fiinţă şi ele trăiesc în mine. Eu mă ard pe rug şi eu mă trag pe roată. Durerea există ca să nu uit că exist. Eu sunt totul şi din mine izvorăşte totul, chiar şi gândul de numeroase ori repetabil pe care îl ai tu acum. Căci nu există două persoane decât în aparenţă, sunt doar două picioare, două mâini şi doi ochi ale aceleiaşi realităţi. Totul este absorbit în mine, şi când mor mă duc în mine, şi când mă nasc mă nasc din mine, existenţa mea este dincolo de orice cunoaştere finită, eu sunt etern şi fericit prin mine însumi!

*

Un om conştient nu epuizează niciodată roadele adevărului. Pe fiecare milimetru de pământ există miliarde de posibilităţi și lumi care pot fi descoperite; nimic nu se sfârşeşte și nimic nu poate să-ţi scape, pentru că pe fiecare vârf de ac există tot adevărul. Este foarte important să nu materializezi frica că ar putea să-ţi scape ceva inducând iluzia că dacă nu ai intrat la timp pe o uşă nu vei mai putea intra niciodată.

*

Personalitatea este goală iar fenomenele deşarte. Cu cât eşti mai nimeni şi mai nimic pentru această lume goală şi deşartă, cu atât eşti mai real şi mai greu pentru adevăr.
Manifestându-te ca o adiere, umil și tăcut în orice situație, fii fericit!
Cu ce ar putea să te îmbogățească iluziile acestei lumi trecătoare când ți-ai realizat existența eternă?!


*

Meditaţia în cuante de sunet şi lumină... O săgetă, un vector, o senzaţie porneşte o călătorie spre începutul numelor şi formelor. Nu e nici un gând şi nici un cuvânt încă.
Am intuit asta de mult. Este ca diferenţa dintre cineva care împinge un car încărcat cu pietre (gândurile, cuvintele) şi cineva care zboară pe aripi de vânt (cuantele de lumină).
Ajuns la acest stadiu  nu urmăresc gândul şi nu depun niciodată efort să-l exprim prin cuvinte. Meditez în cuante de sunet şi lumină asupra originii lucrurilor, simţindu-mă pe mine, doar atât.

*

Nu căutaţi bogăţia, căci bogăţia nu este o binecuvântare. Tu poţi avea ceva mai bun, ca, de exemplu, libertatea, detaşarea.
Bogăţia poate fi pricina multor rele, o împovărare grea şi apăsătoare. Cei bogaţi, cel mai adesea, prin bogăţie sunt pedepsiţi. Cel care nu deţine bogăţii şi nici nu le doreşte are deschisă calea spre fericire. Din lucrurile elementare şi simple vin stările supreme ale existenţei. Din cele complexe nu se poate extrage nimic înainte de a fi disociate în elemente primordiale, operaţie prin care se consumă energie şi se eliberează reziduri. Preţul este mult prea mare pentru satisfacţii atât de mici.

**

Dumnezeu este în tine, dar tu nu eşti Dumnezeu!
Tu eşti un concept mental plin de limitări, produs de o sumă de factori care provin din negura vremurilor, un amalgam de informaţii celulare, concepţii şi prejudecăţi false şi instabile.
Eşti pe de-a-ntregul şi cu desăvârşire ceea ce lumea te-a făcut să devii, doar atât.
Când te sacrifici şi renunţi la falsul ego, la ataşamentul faţă de mintea şi corpul acesta, atunci cel care este în tine devine tu şi astfel creaţia se desăvârşeşte.
Treptat, treptat este îndumnezeită.

**

Nu ănseamnă ceva să fii puternic, bogat sau măreț, este o zonă a existenţei ca oricare alta, un punct care prin repetiţie devine oribil şi plictisitor.
Trebuie să treci dincolo de măreţie, prestigiu sau onoare, să le consideri pe toate care vin că după ce se consumă pleacă, că asta-i roata lor şi asta-i mintea noastră. La fel se întâmplă şi cu nemernicia, şi oricât ar părea de straniu nu o putem înţelege decât dacă am trăit-o, iar, dacă nu am trăit-o, o vom trăi, ca s-o înţelegem şi, prin urmare, să nu ne placă, ceea ce fac chiar acum majoritatea oamenilor.
De aceea continuă să mergi, căutările tale sunt departe de a se fi sfârşit, atâta vreme cât n-ai experimentat prin interacţiune directă întreaga creaţie, faptic sau cuantic. Dar nu omite nici perioadele de odihnă şi nici nemişcarea.
Într-un plan mai extins viaţa în formă înseamnă mișcare, iar moartea înseamnă o perioadă de odihnă. Dar este cu desăvârşire nevoie să înveţi din toate ca să afli prin tine şi numai prin tine că nu aveai nevoie de nimic.
Altă cale nu există, nu există!

**

Întotdeauna există ceva mai măreţ decât un lucru măreţ, iar mai măreţ decât toate lucrurile este nici un lucru - ceea ce nu poate fi reprezentat, gândit sau exprimat, deoarece nu participă la dansul minţii și ideilor. Acest lucru nu poate fi cunoscut de cineva cu nume şi formă, legat de materie, ci doar de cel înțelept care a devenit conştient de sine.
Eliberarea de falsul ego face parte din sensul vieţii, şi nu va exista niciodată fericire atâta vreme cât iluzia te poartă şi vezi doar manifestări temporare ale minţii transformată în corpuri şi obiecte.

**

Trebuie să înţelegi că eu sunt în tot ce-i mai frumos la un om şi el este în tot ce-i mai frumos la mine. Când ceva te răscoleşte până la extaz aceasta este opera lui Dumnezeu care se bucură în singurătatea sa din toate fiinţele. Căci orice formă de viaţă este multiplicarea lui Dumnezeu, care nu se poate simţi decât pe sine – tot universul. Nu există nici o diferenţă în sine, ci doar în nume şi formă!

**

Nu este nimic de spus sau de făcut. Există numai ceva de dăruit şi de închinat. Fericirea constă în renunțare și este refuzul constant de a avea ceea ce mintea te ademeneşte să ai în proprietate. A avea ceva te limitează doar la ce ai şi te subjugă la câteva fire de praf dintr-un univers incomensurabil, a nu avea nimic te eliberează de iluzii şi te pregăteşte pentru absorbţia în divinitate.

**

Orice învăţătură divizează, încurajează o relaţie dintre două entităţi aflate pe poziţii diferite. Învăţătura nu poate fi decât a sinelui pentru sine, a totului pentru totul, descurajarea oricărei forme de individualitate, formă care naşte egoismul, mai marele sau mai micul, conflictele, diferenţele, obiectele supărării şi toate relele. Nu există învăţat, învăţătură sau cineva care trebuie învăţat. Când acestea toate sunt percepute separat, apare agitaţia minţii şi implicit suferinţa. Când el îl cuprinde pe eu, şi tot ce faci tu face el, percepând totul ca un tot unitar, atunci nu mai există nici un rău şi echilibrul original poate fi refăcut.
Aşa cum lumina, care este tot una cu energia, dincolo de consistenţa şi frecvenţa ei, pătrunde totul în univers, tot aşa o unică învăţătură, care nu poate fi disociată de această lumină, există pretutindeni şi e în natura tuturor lucrurilor. Orice este atins de lumină este pătruns de învăţătură şi de viaţă. Cunoaşterea acestui fapt te face un element dintr-o rază care nu poate fi frântă şi nici nu poate fi disociată de restul luminii care există în univers. Tot ce ai căutat în afară este în tine, aşa a fost dintotdeauna, numai că n-ai ştiut asta, şi nici de acum n-o vei şti pentru că ţi-o spun eu sau altcineva, acestea sunt doar nişte simple cuvinte convenţionale.

**

Am avut o senzaţie ciudată, ca un fel de lovitură.
Am văzut privirea unui câine la fereastra unor oameni bogaţi…
Era o privire tristă, inexpresivă şi goală...
Şi am înţeles atunci că viaţa în manifestare fără foame, suferinţă şi nefericire nu ar putea exista. Căci nu ar putea fi nici inteligenţă şi nici cunoaştere fără comparaţia care provine din dualitate.
Dacă vrei fericire în această lume trebuie să treci prin nefericire, dacă vrei bine trebuie să treci prin rău; obţinerea uneia nu te scuteşte niciodată de simţirea celeilalte, mai devreme sau mai târziu. Nu există scăpare atâta vreme cât te afli în nume şi formă, doar existenţa în Sine te poate absolvi de această tristă experienţă.

**

Nu te avânta să-l cuprinzi pe Dumnezeu cu mintea, căci mintea ta este o gheară de vultur, şi ce cuprinde devorează, şi ce devorează elimină şi apoi priveşte cu greaţă.
Dumnezeu nu este nici aşa, nici aşa!
Când oamenii spun că s-au săturat de viaţă de fapt vor să spună  că s-au saturat de mintea lor.
S-au saturat de un Dumnezeu teoretic, dar de Dumnezeul viu care este în inima lor, aidoma cu ceea ce ar fi vrut ei să fie nu s-au săturat deloc. De fapt murind ei vor să se întâlnească cu acel Dumnezeu, pentru că pe cel fals creat de mintea lumii nu-l mai pot suporta deloc.

**

Mişcarea este creată de dorinţă, dorinţa nu este scutită niciodată de eşecuri. Suferinţa este în spiritul vieţii, orice câştig este plătit cu o pierdere, satisfacerea dorinţelor este plătită cu pierderea liniştii originale. Nematerializarea lui Dumnezeu în faţa oamenilor confirmă acest fapt, căci orice poate cuprinde mintea este aruncat în sfera dualităţii şi este pângărit. Orice se poate spune despre calităţile lui Dumnezeu provine din iluzie şi creează discordie. Dumnezeu nu este nici așa, nici așa.

*

Nu poate exista ieşire din acest joc oribil al lui da şi al lui nu, al binelui şi al răului, fără o iertare deplină a tuturor forţelor şi persoanelor care te-au chinuit. Şi dacă nu-ţi ierţi aproapele pentru greşelile lui, fie ele şi nenumărate, eşti pierdut în manifestare. Iar dacă îl ierţi la nesfârşit şi stai în prejma lui, îl încurajezi să facă răul şi, în consecinţă, contribui la pierzania lui în manifestare. De aceea, singurul lucru şi ultimul care se poate face este să nu te mai arăţi lui, să-l laşi să-şi trăiască viaţa aşa cum a hotărât-o el, să-l laşi să se lovească, să simtă durerea şi singurătatea până se va vindeca singur de păcatele lui.
Înţeleptul se retrage ca o adiere şi-l lasă pe ignorant să experimenteze, până la ultima picătură, otrava pe care a vărsat-o în afară. Pe cel încăpăţânat în răutatea şi rătăcirea lui trebuie să-l laşi în pace, să nu mai foloseşti nici cuvintele, nici faptele - este pierdere de vreme. Şi dacă hotărăşti să trăieşti cu el şi nu poţi să-l ierţi la infinit, atunci devii otrăvit ca el.
De aceea, retrage-te şi renunţă! La urma urmei oamenii nu sunt decât nişte tentative de exprimare a lui Dumnezeu. Iar dacă unii oameni se depărtează în loc să se apropie, nu este nici o pagubă pentru viaţă. Ei oricum sunt absorbiţi în fluxul etern al vieţii şi sunt turnaţi din nou în forme, cu răbdare.
Dacă nu s-ar lovi oare cum ar putea învăța oamenii aceştia?!

**

Exerciţiul iluminării constă în acceptarea luminii prin corpul tău fără a introduce stavile de natură mentală. Aceste stavile se exprimă prin ceea ce în general individul spune că nu se poateCum ar putea lumina să intre într-un corp închis? Cum ar putea lumina să treacă prin perete?!
În virtutea educaţiei şi experienţelor  mărginite crezi că aşa este, iar acest lucru te limitează şi te face neputincios. În realitate tu ai nevoie de perete ca să-ţi ascunzi urâţenia, intimitatea-perversitatea, ai mereu ceva de ascuns, ţi-e ruşine şi ţi-e frică de ceea ce eşti. Când acest lucru va înceta, permițându-i luminii să te pătrundă, vei fi ca o carte deschisă, lăsând pe oricine să o citească.
Exerciţiul iluminării este pur şi simplu transportarea luminii în mod conştient prin toate ungherele şi toate abisurile minţii şi ale trupului, universul semi-întunecat al celor nu ştiu câte trilioane de celule care se agită neîncetat pentru supravieţuire. Chiar și o catacombă rău famată devine un loc plăcut dacă este pătrunsă de lumină!

**

Aş putea fi întrebat: cum se vor hrăni copiii născuţi din oameni care se hrănesc numai cu lumină? Şi cum se vor mai naşte copii, dacă trupul biologic al omului va suferi atâtea modificări? Oare, un trup uşor şi transparent de lumină va mai avea atâtea orga- ne şi maşinării complicate care să reţină viaţa şi să o perpetueze?! Aici trebuie să răspund în felul următor: orişicând un copil a fost o nouă şansă pentru părinte de a se mântui şi realiza prin el, a fost energia, mintea şi trupul modificat al tatălui şi al mamei şi, oamenii, într-un fel ciudat, au sperat întotdeauna să le fie realizate aspiraţiile de către copii. Toţi au oferit copiilor ascultători tot ce-au avut mai bun, toate bogăţiile şi învăţătura lor, numai ca ei să reuşească. Dar, dacă omul se va împlini prin sine, dacă lumina îi va fi trupul şi lumina îi va fi spiritul, fiind unul şi acelaşi lucru, el nu va mai resimţi nevoia să se divizeze şi să a ştepte de la altă materializare a sinelui, de la un copil, împlinirea sa. Dacă viaţa în astfel de condiţii nu va mai fi atinsă de moarte şi uitare, ce motivaţie ar mai fi pentru nenumărate individualizări? Ele se vor absorbi, una câte una, conştient, în fluxul etern şi perfect al adevărului.

**

Nu trebuie să mănânci carne pentru că într-un fel sau altul cel care face asta preia înclinaţiile, instinctele şi slăbiciunile animalului ucis, preia natura lui. Viaţa din animal s-a scurs odată cu clipa tăioasă şi brutală a uciderii lui, tot ce a rămas este un complex fizico-mental întunecat, o sumă de energii inferioare şi telurice, deloc bune de mestecat şi de luat cu tine.

**

Nu există om care să nu se îngrozească la gândul că o entitate străină ar putea să-l posede şi să se manifeste în locul său. Dacă o altă voință decât a ta se manifestă în tine te poţi aştepta la tot ce e mai rău. Toată valoarea propriei vieţi poate fi compromisă.
Porţi numele unei proprietăţi - trupul, mintea şi sentimentele tale, şi ţi se pare firesc să fii unicul ei reprezentant. Dar ce sunt trupul, mintea şi sentimentele cuiva - lucruri eterne care există prin sine sau lucruri dobândite şi schimbătoare? Nu cumva suntem esenţa în jurul căreia se strâng toate aceste proprietăţi şi când spunem noi de fapt ne gândim la ea? Iar dacă această esenţă este perfectă şi divină de ce nu se exprimă ca atare, ce o compromite? De ce suferim și în același timp producem atâta suferință altora?! Oare esenţa lui Dumnezeu, aceeaşi şi unică în toate ființele, nu a fost înlocuită cu iluzia, iar trupul, mintea şi sentimentele noastre sunt acum corpul ei?! 


**

A existat o teamă dureroasă în mine până acum. Teama de a nu reuşi în această scurtă viaţă să realizez ceea ce oamenilor li se arată a fi sarcina lor. Dar când am realizat că Dumnezeu se multiplică în orice formă de viaţă am înţeles că scopul vieţii mele se va realiza negreșit. Căci dacă nu voi putea face eu ceea ce ştiu că trebuie făcut, Dumnezeu din mine  va face prin altă multiplicare a sa, care nu va fi cu nimic diferită de a mea. Pentru că ea nu suportă nici o calitate, nu este la nimeni mai mare sau mai mică, mai importantă sau mai neînsemnată. Astfel, suferinţa mea încetează, tot ceea ce timpul nu îmi va permite să fac pentru a mă desăvârşi şi realiza prin mine însumi, cu acest nume şi această formă, va fi realizat tot de mine, cu alt nume şi altă formă.

**

Mai puternică decât toate cuvintele este emoţia interioară a omului.
Aflat într-o astfel de stare de fluiditate interioară omul nici nu poate asculta cuvintele tale sau dacă le aude le tratează ca pe nişte insecte care nu-l lasă în pace şi le respinge. Nu vrea să fie deranjat din înălţarea cuantică pe care numai el o poate explica şi înţelege. O puteţi numi naivitate sau prostie, dar ea va fi mult mai aproape de inima lui decât toate cuvintele tale.

**

Omul va dormi şi va fi inconştient aproape la nesfârşit, dacă nu va renunţa la această hrană impură şi grosieră. Pentru că din hrană izvorăşte somnul şi în somn el va visa că face ceva, când în realitate totul i se întâmplă. Hrana îi va transmite informaţia inclusă în atomii din care este făcută şi ea îi va crea comportamentul şi soarta. Va dormi şi va scrie cărţi, va dormi şi va face politică, va dormi şi va creşte copii învăţându-i cum să doarmă somnul omului obişnuit. Hrana va naşte reacţii şi va elibera otrăvuri în mintea şi trupul său. Căci, deşi în univers nu există decât o singură substanţă, se poate spune despre ea că este când spirit, când minte, materie fizică sau întuneric. Iar omul este materie fizică, puţină minte şi aproape deloc spirit. Şi cine să-l trezească, dacă nu există decât o singură substanţă în univers şi în el este aceea? Şi cine să-l trezească, dacă nu există decât un singur instrument în toată substanţa universală, care îi poate veni în ajutor şi acela este propria sa voinţă?
Somnul îi vine din hrană şi hrana este ca un drog ce îl face să doarmă.
Şi aşa cum un drogat moare dacă renunţă brusc la drogul său, tot aşa omul moare dacă renunţă brusc la hrana sa. Pentru că în celulele lui s-a strecurat un cod informatic fără de care ele nu se pot divide şi înmulţi. Rea sau bună, în armonie sau nu cu restul universului, ea este energia care susţine unitatea umană ca centru independent de existenţă şi forţă. Precum un om beat nu este observat ca atare de un altul aflat în aceeaşi stare, tot aşa un inconştient nu-l poate observa pe altul.
Realitatea rămâne implacabilă: hrana fizică şi mentală determină calitatea substanţei universale, căci nimic în univers nu este lipsit de viaţă şi materialitate.
Dar hrana nu este numai fizică, hrană este şi aerul, hrană sunt şi impresiile şi visele omului.
Nu este nici o speranţă de trezire până ce omul nu renunţă, încetul cu încetul, la această hrană fizică, până ce nu respiră cu o altfel de respiraţie şi până ce nu refuză falsa învăţătură primită odată cu celulele trupului prin instinctul și subconștientul animalic. Dacă nu va percepe lumina divină, nu se va hrăni cu ea şi nu-i va descifra mesajul de natură conştientă nu se va putea trezi niciodată.
Calitatea hranei este capitală, soarta noastră şi a copiilor noştri, indiferent de câte calculatoare sau nave cosmice vom construi, va fi sumbră şi amară.
Nu contează câte mii de ani lumină vor parcurge prin spaţiul iluzoriu creaturile şi creaţiile noastre, căci dacă vom rămâne aşa vom dormi şi în vis se vor petrece toate, iar păcatul şi boala se vor repeta mereu.

**

Sinele este un continuum netemporal, o prezenţă fără cantitate şi proprietăţi, astfel încât, din perspectiva lui, ce este acum este dintotdeauna şi ce este aici este peste tot. El nu concepe nici o diferenţă pentru că el este unic, şi în afara lui nu este nimeni să mai poată emite ceva, şi în afara lui nu mai e nimeni să poată recepta ceva!


**

Există o forma a Pământului  superioară simţurilor noastre grosiere. Aici el este un câmp de forţe cu legi proprii, influențând tot ce este captat de ele, realitatea materială percepută de simţurile noastre fiind abia un efect secundar al realităţii cuantice superioare. Pământul pare o sferă, pentru că orice traiectorie elicoidală a acestei spirale în jurul unei axe de lumină, transcrie cu aproximaţie o sferă. La fel e cu Soarele şi cu celelalte corpuri cereşti. Toate acestea sunt puncte de-a lungul acestei axe de lumină. Ce face diferenţa este calitatea legilor şi starea indusă materiei spaţio-temporale din interiorul acestora. Mai înainte de a fi percepută ca materie a fost gând, iar mai înainte de a fi gând a fost spirit.

**

Mişcarea este căutarea perfecţiunii şi este de două feluri: fizică sau mentală. În timp ce mişcarea fizică este înceată şi lipsită de prea mare utilitate, mişcarea mentală este indiscutabil mai subtilă şi mai eficientă. Dincolo de ele se află realitatea spirituală, care este mai degrabă nemişcare, conştiinţa inutilităţii oricărei intervenţii într-o stare perfectă și suficientă prin sine.
Animalul, omul, îngerul. Inconştienţă, conştienţă, supraconştienţă.
Când omul ia pentru prima dată contact cu fiorul marelui mister al creaţiei şi manifestării, el începe să devină conştient. Căci ce înseamnă toată zarva grijilor cotidiene când te întrebi înfiorat pentru prima dată cum ai apărut în univers, care este scopul vieţii şi încotro te îndrepţi? Cât de mic şi de dezumflat devii atunci când nu poţi explica apariţia lucrurilor din nimic, sau dacă ţi-o explici ca provenind din Dumnezeu, cum a putut apare Dumnezeu din nimic şi, dacă Dumnezeu există dintotdeauna, nu se naşte, nu moare, cum e posibil să existe aşa ceva?!
În faţa acestui mister, odată conştientizat, te opreşti şi înţelegi că orice ai face nu faci nimic, că adevărul nu te cunoaşte şi nu te vrea, aşa cum arăţi acum. Iar ce numeşti tu adevăr şi dreptate este numai o stare conjuncturală, ceea ce și explică  diferenţele de opinie atât de dureroase dintre oameni.


**

Creaţia este manifestarea lui Dumnezeu în gânduri şi obiecte, şi reprezintă renunţarea supremă a celui unic şi perfect prin coborârea sa în turbulenţele facerii şi ale chinului până în ultima particulă din toate formele de viaţă.
Existenţa lui înainte de manifestare era perfectă în sine, avea totul neavând nimic, era totul fiind nimeni. Durerea pe care şi-a asumat-o în mod conştient, renunţând la beatitudine, este numai aparentă, el fiind în continuare beatitudine, pentru că în orice formă de viaţă, ca manifestare a lui Dumnezeu, există senzaţia implicită că efortul supravieţuirii  nu numai că este natural, dar are ca finalitate și reîntoarcerea în fericirea absolută de dinainte de manifestare. Chinul şi toate supliciile fizice şi mentale sunt considerate ca atare doar în urma parcurgerii unei anumite distanţe în procesul creaţiei şi apare odată cu ataşamentului faţă de nume şi forme.
Dar în toate fiinţele există în stare latentă o particulă din spiritul originar, în întregime, cel de dinainte de creaţie, aceeaşi particulă prin care conştiinţa rămâne intactă şi prin care teama alienării veşnice este anulată. Prin acest spirit, pe care îl avem cu toţii în vedere când ne referim la noi înşine, se cunoaşte faptul că Dumnezeu când se naşte se naşte din sine, iar când moare se duce tot în sine, tragedia cu care o asociem noi oamenii pe aceasta din urmă este pur mentală.
Manifestarea prin spaţiu şi timp va lua sfârşit odată cu ultima şi cea mai întârziată multiplicare a lui Dumnezeu, care ascultându-şi glasul interior va renunţa în mod conştient la pretenţiile de individualitate şi separare faţă de tot ce există, odată cu senzaţia limpede că el, ca cel care observă, procesul observării şi lucrul observat sunt unul şi acelaşi lucru.
A fi nimeni, nu a fi cineva, a nu avea nimic, nu a avea ceva, a refuza totul, nu a dori ceva, iată calea conştientă şi atât de greu de străbătut a fiinţelor umane spre dăruire şi închinare lui Dumnezeu – sinele tău de la originile creației.

**

Nu există oameni proşti, există numai oameni cu instincte inferioare.
Ori de câte ori reacţionezi cu astfel de oameni nu lua atitudinea lor la modul personal, considerând-o intenţionată şi conştientă. Oricine în locul tău ar fi suferit acelaşi tip de tratament, capacităţile lui în interacţiune cu ale tale nu ar fi putut da altfel de rezultate. Supărarea face parte din natura inconştientă a unuia sau a altuia, nu e nici o noutate în univers şi nici o nedreptate.
Cel conştient nu are nici un resentiment asupra naturii inferioare şi o lasă în pace, nu dă cu piciorul în sacul de pietre întâlnit în drum, nici nu se supără pe piatră că este piatră.
Mintea şi inteligenţa aparţin structurii atomice, iar controversele sunt copilăreşti. Dacă misticul afirmă că materia provine din spirit, materialistul spune că ceea ce numim spirit provine din materiei. Dar care este diferenţa?! Oare nu este evident că existenţa este unitară şi nu este vorba decât de calitatea temporară a unicei substanţe din univers?!
Prostul şi inconştientul din faţa ta eşti tot tu, de fapt interacţionezi cu una din amintirile tale. Timpul este o iluzie. Între o amintire şi ceva ce-ţi imaginezi în viitor nu există practic nici o diferenţă, ambele există în minte şi chiar dovezile materiale nu sunt mai concludente decât mâna pe care juri că ţi-ai pipăit-o în vis.

**

Pământul este o fiinţă vie, tot atât de vie şi mobilă ca noi. Dacă ne folosim logica şi raţiunea observăm câteva lucruri uimitoare.
Dacă Pământul de la naştere până la dezintegrare va dura aproximativ 9 miliarde de ani iar civilizaţia umană are cel mult 10 mii de ani până la momentul când ultimul om cu acest ADN va părăsi Pământul, nu cred că va mai dura mai mult de trei mii de ani.
Temporar este prea puţin ca să ne dăm seama că Pământul este o fiinţă vie. Împărţind 9 miliarde, viaţa Pământului, la 13 mii, durata civilizaţiei noastre obţinem următorul raport: 9000000000:13000 = 692308.
De 692308 ori este mai lungă viaţa Pământului decât a civilizaţiei noastre.
În concluzie aşa cum noi nu ştim că el este o fiinţă vie, tot aşa el ne ignoră, nefiind deocamdată în măsură să-i modificăm în mod sever sănătatea şi modul de viaţă. Deocamdată suntem nişte vietăţi minuscule care trăim pe corpul său şi de care ne folosim ca să ne procurăm hrana, tot aşa cum civilizaţii microscopice o fac pe trupul nostru și pe care noi le ignorăm complet.
Dacă viaţa noastră medie este de 70 de ani şi am vrea să ştim cât durează o civilizaţie microscopică care îşi depăşeşte condiţia limitată şi inferioară părăsindu-ne în mod conştient pentru o situaţie mai bună, ajungem la următorul raport. Dacă o civilizaţie (la modul aproximativ) este de 692308 ori mai scurtă decât viaţa corpului pe care se desfăşoară, atunci 70 de ani care înseamnă 25550 zile, adică 613200 ore, împărţindu-le la 692308 (613200: 692308) rezultă  0,88 ore, adică 52,8 minute.
Cum aţi putea voi observa o astfel de civilizaţie microscopică în al cincizecilea minut al ei, atâta vreme cât nu vă provoacă o severă indispoziţie sau boală, chiar dacă a construit pe corpul vostru, în dimensiunea ei, piramide sau ziduri chinezeşti? Dacă se petrece în timpul somnului ar putea fi mai mult decât o mică alergie, care a dispărut imediat ce te-ai întors pe partea cealaltă şi cu mult înainte de a te trezi? Sau, dacă e în timpul zilei şi ai treabă, o mai iei în seamă? Dar dacă provoacă modificări grave şi dureroase care pot duce chiar la moarte corpului, ce facem? Mergem la doctor, o băgăm sub cuţit sau o desfiinţăm cu medicamente tari şi eficiente.
Aşa se poate petrece şi cu civilizaţia noastră, dacă ne dovedim inconştienţi şi periclităm echilibrul natural al Pământului. Şi atunci adio evoluţie, adio progres, adio libertate...
Timpul care urmează în viitorul imediat este de o importanţă capitală. Conştiinţa este scăzută, dorinţa este mare. Urmează un moment critic, dacă îl vom depăşi ne vom realiza destinul cosmic devenind liberi şi fericiţi. Tot noi vom fi în viitor, chiar dacă cu alt corp, cu alt nume şi altă formă.
Dacă nu ne păstrăm continuitatea şi evoluţia naturală, riscăm să întârziem prea mult pe aici, făcând paşi înainte şi înapoi până ce ne va surprinde un potop, care, la nivelul Pământului, apare la câteva zeci sau sute de mii de ani şi nu înseamnă mai mult decât duşul nostru obişnuit din zilele toride de vară.
Pământul este o ființă vie, să nu uităm asta!


**

Gândul este lopata unui imens coş de gunoi denumit minte.
Trecutul şi viitorul îi constituie corpul şi mii de lucruri aruncate de-a valma putrezesc acolo. Gândul răscoleşte acest imens coş de gunoi şi efectiv din mirosurile lui, la nivel chimic, se creează comportamentul omului la nivelul creierului.
Omul educat într-un sistem fals de valori s-a înşelat mereu închipuindu-şi că îngrămădind în minte tot felul de lucruri este avantajat şi le poate folosi pentru binele său. El nu ştie că mintea are greutate proprie precum piatra şi cu cât este mai mare cu atât este mai greu de dus.
Când clipa în sine, singura reală, singura divină, va fi trăită pur şi simplu, omul, redevenind Fiinţa, nu va mai încerca să reţină ceva, ci va fi cu atât mai perfect cu cât va uita mai mult.
Iar când coşul de gunoi va fi de tot gol, el se va simţi aşa cum este: etern, unic şi desăvârşit.


**

La urma urmei nu e important să spui lucrurilor pe nume, pentru că numele unui lucru nu este lucrul în sine.
Ce este scris sau vorbit este doar o copie palidă a ce este viu!
Cel care tace este singurul care poate să înţeleagă!
Cel care vorbeşte este singurul care poate să creeze!
Dar ce poate să creeze cel care nu a înţeles nimic?...

**

Toate cuvintele din lume nu ajung ca să-ţi expun situaţia mea.
Dacă s-ar putea pătrunde în universul cuantic, cel care creează şi susţine universul fizic şi s-ar putea folosi viteza lui fenomenală, în câteva fracţiuni de secundă mi-ai trăi întreaga mea viaţă, şi atunci ne-am înţelege, observând că suntem la fel, că suntem unul singur. Trăind realitatea crudă a proiectării prin naştere într-o viaţă şi într-un loc nefavorabil, cu puţina inteligenţă pe care generic o au toţi oamenii, cu slabele instrumente fizice şi mentale pe care le deţin, dorind să-mi împac conştiinţa cu nevoile fizice inerente susţinerii corpului fizic, este firească greşeala pe care ai observat-o. Ce pot spune este prea puţin ca să te convingă pe deplin, dar să ştii că nu sunt supărat deloc pe tine. Dacă acceptăm în sarcina noastră pietrele supărărilor ocazionale, nu mai putem nimic - cădem jos, istoviţi, în mizerie şi rătăcire!

**

În univers nimic nu poate evolua fără meditaţie şi nimic nu poate degenera fără întunericul şi nesimţirea care provine din uitarea de sine. Meditaţia este evoluţia unicei substanțe din univers cu ajutorul simţurilor pe care o ființă le are.
Dacă pentru om ea înseamnă observare atentă cu toate simţurile sale complexe, pentru o vietate inferioară meditaţia şi dreptul ei la evoluţie se poate reduce doar la unul din simţuri, singurul pe care îl are sau chiar la altul inferior şi divizat din acesta.

**

Mişcarea dă formă şi contur universului şi fără fiinţele vii universul nu ar avea nici o formă. Tot ce-mi relevă meditaţia prin observare directă este de nepreţuit, şi dacă scriu o fac pentru mine, pentru că sunt om şi chiar prin substanţa mea de acum sunt ameninţat de întuneric.
Pentru ceilalţi oameni cuvintele mele sunt orientative şi e posibil ca pentru ei să nu reprezinte exact ce vreau să spun eu, măcar şi pentru faptul că nu ocupăm acelaşi loc în univers.
Am mai observat că, pe lângă simţurile cunoscute, îşi mai face apariţia încă unul care s-ar putea numi intuiţie. Apoi am cunoscut faptul că conştiinţa vieţii poate exista şi singură în univers, prin ea însăşi, apoi la un grad inferior, poate exista in individualităţi divizate, care au şi corp mental, iar, mai încolo, în individualităţi care au şi corp fizic, aşa cum este omul, apoi am observat potenţialul substanţei universale de a deveni tot mai subtilă, fără nici un scop, doar de dragul vieţii.
Mintea şi materia fizică nu sunt eterne pentru că nu sunt esenţiale, şi am constatat că nu toţi ochii pot vedea toate lucrurile, pentru că ei sunt lumina unei anumite combinaţii de elemente, şi am mai observat că elementele fie se multiplică, fie se întorc în unul, şi dezarmat de orice logică pentru intelect am lăsat pixul jos şi am tăcut.

**

Poveştile copilăriei amintesc adesea despre tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte, lucru fascinant care a vrăjit generaţii numeroase de oameni.
Noile descoperiri ştiinţifice asupra energiei şi materiei demonstrează, pentru cel care are ochi de văzut, că acest lucru va fi posibil dar, totodată, şi faptul că atunci când va fi posibil nimeni nu şi-l va mai dori, odată ce se va înţelege că o viaţă nesfârşită cu un trup material şi greu nu este ceea ce ne lipseşte pentru a fi fericiţi. Dar oamenii nici nu ştiu ce să-şi dorească, de aceea legile universului nici nu permit materiei să aibă puteri superioare planului în care se află. Îndeplinirea dorinţelor, când nu e însoţită de conştiinţă înseamnă o şi mai mare ruină şi decădere. Iar cu cât conştiinţa este mai mare, cu atât dorinţa este mai mică, şi când omul nu se va cunoaşte numai prin corp va redeveni iarăşi ceea ce este şi pentru el dorinţa nu va mai exista în univers.
Nimeni nu-şi va mai dori tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, iar oamenii vor înţelege că sarcina lor nu se  reduce la individualitatea, forma şi numele lor, ci doar la viaţa însăşi, singura care contează pentru eternitate. Nimeni nu-şi va mai dori trup cu tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, realizări şi plăceri fizico-mentale de tot felul, ci doar realizarea vieţii prin ea însăşi, fără iluzia individualităţii, a numelui şi a formei.
Îmi place mai mult o altfel de poveste, cu un bătrân, care, în faţa entuziasmului interesat şi lacom al tinereţii, spunea, mai mult pentru sine, căci nimeni nu se oprea să-l asculte: ei, copilaşi, unde vă grăbiţi, copilaşii moşului, copilaşi?...

**

Rezolvarea tuturor problemelor constă în renunţarea la rezolvarea lor. Nu poţi face nimic pentru că totul este stabilit: urmează să fii fericit până la absolut. Pentru că viaţa din tine este Dumnezeu şi fără el nu ai fi nimic. În consecinţă, soarta lui Dumnezeu este soarta ta şi îndeplinirea ei este doar o problemă de timp. Şi când ea s-a realizat, tot ce s-a derulat în cadrul timpului nu a existat deloc, nici faptele, nici cuvintele și nici greșelile tale!

**

Cea mai mare răsplată pe care o poţi primi este viaţa însăşi!
Nici un concept şi nici un obiect fizico-mental nu poate fi comparat cu viaţa, nici o realizare şi nici un scop nu e ca ea. Întotdeauna să ai în vedere că viaţa din tine este totul în univers şi ea este singurul lucru care contează. Lasă orice grijă imaginară şi trăieşte de dragul vieţii, pentru că poţi pierde orice, dar pe Dumnezeu – Viaţa, nu-l poţi pierde niciodată. Ceea ce pierzi în fiecare zi şi uneori o dată la 70-80 de ani, nu sunt decât câteva din multele tale iluzii, dar Viaţa nu o poţi pierde niciodată. Căci tot ce se poate, chiar simpla idee că se poate ceva, face parte din viaţă şi nimic nu ar putea să fie sau să nu fie dacă n-ar exista viaţa din tine, unica şi aceeaşi din tot universul.

**

Măcar din când în când opreşte-te din agitaţia ta zilnică, ascultă sunetul care provine din interiorul formelor de viaţă, respiră liniştit şi spune-ţi: sunt fericit cu desăvârşire!
Nu căuta nici un motiv pentru această fericire pentru că această fericire nu ar mai fi decât dependenţă şi s-ar sfârşi odată cu sursa ei. Dar fericirea care este una cu viaţa tuturor formelor de viaţă nu se va sfârşi niciodată, pentru că atunci când s-ar sfârşi viaţa în univers de fapt s-ar sfârşi şi timpul şi n-ar putea exista nici o secundă fără viaţă. De aceea, oricât de mult ar părea să dureze posibila lipsă a vieţii din univers, ea nu va dura deloc şi mereu va fi viaţă şi mereu va fi Dumnezeu şi mereu tu vei fi una cu el.

**

Când ieşi în lume şi te simţi mic şi neajutorat, de vină nu este lumea, ci doar tu. Vei justifica în fel şi chip atitudinea  şi neîncrederea ce te stăpâneşte, dând frâu liber obiceiului de a judeca, de a clasifica lucrurile pe categorii, de a fi de o parte sau de alta, dar să ştii că pentru viermele ce te roade în interior numai tu eşti răspunzător. De fapt, starea ta provine din substanţa care este predominantă pe Pământ acum, din atomii care circulă dintr-o formă în alta, din tendinţa generală de individualism exagerat, din egoism şi din împotrivire.
Dar dacă crezi în Viaţă, poţi creşte până la nori, poţi merge printre oameni şi să simţi că eşti mare şi puternic cât tot Pământul, ba chiar cât tot Universul, căci dacă simţi asta, înseamnă că ai renunţat la obiceiul de a judeca şi ai devenit tot atât de mare pe cât iubirea ta este.
Când inima se deschide spre iubire, spre lumină, omul începe să crească, să se extindă şi să creadă până acolo încât să nu mai fie om, ci doar Viaţă, până acolo încât devine universul în întregime, iar iluziile pământeşti, oricât de multe şi de iuţi ar fi, nu-l mai ajung niciodată.


**

Viaţa se exprimă prin mine şi tot ce percep este viaţă. Fiind deasupra numelor şi formelor, ea este unică şi indivizibilă.
Cuvintele, faptele şi toate realizările oricât de mari ar fi se derulează într-un anumit timp şi într-un anumit spaţiu dar viaţa este eternă şi infinită şi chiar miliarde de ani sunt practic zero pe lângă eternitatea vieţii. Căci viaţa nu este cercul strâmt al tău şi al progeniturilor tale, nici lumea animalelor, a plantelor sau chiar a lucrurilor. Ea este mişcarea electronilor în jurul nucleului atomic, care nu poate fi oprită niciodată şi chiar dacă ea s-ar opri, viaţa tot nu s-ar sfârşi, ci se va întoarce în sine după care se va manifesta din nou, începând un nou ciclu al timpului şi al spaţiului. De aceea, cuvintele şi faptele eu le tratez ca pe o joacă, fiind mereu orientat asupra prezentului, înţelegând că mintea este amintirea şi imaginaţia, trecutul şi viitorul care nu-mi permit să trăiesc în pace. Observându-mă acum şi aici ca viaţă unică şi indivizibilă, nu resimt nici un rău şi tot ce spun sau fac are importanţă numai în clipa de faţă. Sunt fericit că joc această joacă şi când nu mă joc mă odihnesc ca să am din nou chef de joacă. Tovarăşii de joacă sau castelele de nisip nu-mi produc nici o suferinţă dacă se distrug sau pleacă, pentru că n-au fost decât mintea mea temporară, iar eu am fost mereu singur şi am fost viaţă... tovarăşii şi locurile de joacă izvorând din mine mereu...


**

Mereu să aveţi în vedere că ştiţi prea puţin. Înainte de a lua piatra şi a o arunca în ceilalţi aduceţi-vă aminte de asta.
A şti însă nu înseamnă a îngrămădi informaţii de-a valma în minte, ci mai degrabă înseamnă a şti cum să treci din grosier în subtil, cum să nu te laşi transformat în multe elemente pentru a fi doar unul, esenţial.
A şti înseamnă a şti cum să uiţi totul – actualele condiţionări temporare pentru a fi numai viaţa, impecabilă, dumnezeiască, aşa cum a pornit la drum.
A şti mai înseamnă a putea privi pe oricine în ochi şi în faţă, cu desăvârşire convins că nu va mai trebui să-ţi pleci privirea în pământ din cauza judecăţii şi a criticii care se naşte din minte.
Pentru că atunci vei şti că tu eşti viaţa, unică şi indivizibilă, iar cel din faţa ta eşti tot tu, numai că într-o altă secvenţă temporală şi, aşa cum nu eşti ruşinat când eşti singur în intimitatea ta, aşa vei fi mereu, ori şi cu cine te-ai întâlni şi oriunde te-ai duce.

**

Nu trebuie să ţii minte ceva, pentru că mintea este un derivat care se va pierde, trebuie doar să-ţi percepi esenţa ta  originală care conţine în sine totul. Şi nu contează cum eşti perceput, ci contează doar să percepi, să observi. Pentru că prin observare şi numai prin observare se realizează înţelegerea şi fericirea vieţii, care se transferă din formă în formă şi nu se sfârşeşte niciodată.

**

Fiinţele vii sunt minunea acestui univers, un sistem mobil şi perfecţionabil până la limite de neînchipuit. De aceea eu nu mai cred în individualitate, ci doar în viaţa indivizibilă.
În tinereţe sub impulsul ignoranţei eram partizanul aparenţelor, am fost suporterul satului meu în competiţia cu alte sate, apoi deplasându-mă conform mişcării inerente în materie am fost suporterul regiunii, ţării şi al limbii mele şi m-am opus cu toate mijloacele pe care le-am avut altor oameni, altor limbi şi altor popoare şi, departe de a realiza ceva, mi-am dat seama că m-am înglodat în ignoranţă, competiţie şi împotrivire.
Dar acum tind să nu mai fiu decât suporterul vieţii, nu al satului meu, al poporului sau al limbii mele, nici măcar al omului prin comparaţie cu alte vietăţi. Iar dacă ar fi o oarecare competiţie între pământeni şi fiinţe de origine extraterestră, aş vrea să fiu tot suporterul vieţii, al armoniei şi al înţelegerii.
Ştiu că voi înfăptui şi asta chiar dacă, se prea poate, voi purta alt nume şi voi avea altă formă.

**

Nu mă mai încântă discuţiile cu oamenii pe seama religiei, adevărului sau a lui Dumnezeu. Simplu fapt că interlocutorului meu îi place să discute pe această temă, cuprins ca de un drog, să toarne în realizări mai mult sau mai puţin sofisticate, cuvânt după cuvânt, demonstrează faptul că nu are încredere în Sine, căutând confirmări exterioare.
Despre Dumnezeu poţi cunoaşte ceva doar prin intermediul unor senzaţii intraductibile şi se referă doar la individul care le resimte.
În rest, toate cuvintele sunt judecăţi moralizatoare sau generalităţi ce-l reduc pe om la un tipar convenţional din care ceilalţi nu vor ca el să evadeze.

**

Cu cât îţi închipui mai mult că te apropii de adevăr cu atât te înşeli mai tare. Pentru că adevărul nu este în ceea ce crezi şi nu-l vei găsi niciodată în elementele şi formele materiale.
Datele problemei se schimbă mereu şi rezultatul obţinut este întotdeauna fals la timpul prezent. Este fals pentru că implică o atitudine mentală, are un nume şi are o formă şi, mai ales, pentru că vrei să faci din el un titlu de glorie.
Fericirea şi adevărul nu sunt în ceea ce vezi, ci sunt doar în cel care vede, şi încă din prima clipă când mintea s-a mişcat ele au început să dispară.

**

Nu există nimic altceva în afară de clipa prezentă. În ea este cuprins totul. Clipa trecută nu mai e, clipa viitoare încă n-a venit. Concluzia se referă întotdeauna la clipa trecută, credinţa la clipa viitoare. Ele constituie mintea şi nu au niciodată suport real. Pentru că orice simţ ai lua drept reper, în clipa prezentă lucrurile nu mai sunt aceleaşi cu cele din clipa trecută. Chiar dacă imperceptibil pentru simţurile tale grosiere, forma lucrurilor, sunetul pe care îl fac, mirosul pe care îl degajă, gustul pe care îl au nu mai este acelaşi cu cel din clipa trecută şi în consecinţă datele pe care le-ai introdus în ecuaţia vieţii îţi dau un rezultat nevalabil pentru dobândirea vieţii şi fericirii adevărate, acum şi aici. Şi nici măcar nu poţi descoperi un raport mereu valabil, pentru că viaţa nu este liniară iar factorul necunoscut, unul singur, este imperceptibil şi constituie farmecul vieţii. Trăieşte în acelaşi ritm cu viaţa, în singura clipa prezentă! Orice concluzie este rătăcire şi înstrăinare. Tot ce ştii şi tot ce ai sunt lucruri care creează dependenţă şi te împiedică să fii liber. Când crezi că eşti fericit nu eşti fericit ci doar eşti hrănit de substanţa fizică sau mentală pe care o furnizează un lucru. Când el moare începi să mori şi tu. Dar mintea încăpăţânată o ia de la început şi, de cele mai multe ori, se agaţă de alt lucru. Cel care moare însă odată cu lucrul pe care l-a iubit şi din care s-a hrănit, şi a înţeles deşertăciunea lui se naşte pentru viaţă, pentru viaţa în sine şi nu mai duce lipsă de nimic.

**

Tot ce crezi că e important, tot ce te ridică în picioare, te atrage sau te împinge spre un anumit scop, toată lumea materială este fum iluzoriu ce te înăbuşă, te otrăveşte şi în cele din urmă te omoară. Iar preocuparea pentru ele este grija pentru formele de fum, cu ce te ajută să le ai, cu ce te ajută să le faci?
În tine este viaţa şi aerul proaspăt, în afară este mintea, fumul şi iluzia.

**

Trupurile umane sunt particule de praf în bătaia vânturilor cosmice. Viaţa din ele însă este viaţa din mine. O cunosc şi o recunosc. Ce nevoie mai am atunci să le reţin numele şi forma?!
Prin ele mi-a sporit mintea şi greutatea şi am ajuns să am iluzia că sunt material. Prin minte am resimţit suferinţa şi am ajuns să cunosc şi să mă ataşez de ce este trecător.
De o parte şi de cealaltă a celor două forţe care susţin creaţia am fost de numeroase ori înşelat să cred că una din ele este Dumnezeu. Dar în creaţie nu există Dumnezeu, ci doar neliniştea iluziei ce se transmite din minte în minte şi din formă în formă, odată ce una devine hrană pentru cealaltă…

**

Şi brusc am devenit conştient că oamenii nu vor să mă asculte pe mine, ci doar să-şi asculte propriile păreri prin gura mea. Şi am hotărât să tac şi să tac şi iarăşi să tac.
Nu viaţa din om este vinovată de această lipsă de înţelegere, ci doar mintea omului, care judecă, acceptă sau respinge conform structurii sale, şi am înţeles că nu poate fi nici o măreţie în cuvintele cuiva, care sunt minte, şi nu poate există nici o posibilitate de a vorbi despre viaţa spirituală. Căci vorbirea este un cod de sunete primitive care ajută o comunitate să-şi ordoneze mai bine viaţa din punct de vedere material, doar atât. Pur şi simplu am înţeles că  deşi se află în evoluţie oamenii mai au cale lungă până când li se va dezvolta simţul telepatic, când înţelegerea subtilă a cuiva se va putea transmite simultan tuturor celor care s-au transportat conştient pe o anume frecvenţă, ca timpul dintre naştere şi moarte să fie trăit altfel, pregătind terenul pentru marea transformare, pentru viaţa în sine, independentă de toţi şi de toate - trecerea de la materie la spirit.

**

Creaţia este transformarea subtilului în grosier, a spiritului în materie.
Mintea este elementul de legătură. Mişcarea ei, cu cât este mai virulentă, cu atât determină densitatea şi complexitatea materiei create. Dintr-un singur drum pleacă o mulţime şi din fiecare se nasc succesiv tot mai multe, câte numere a putut inventa mintea. Particulele create se constituie în traiectorii care se ciocnesc, se taie şi se întretaie, aranjându-se în forme temporare. Aici accidentele sunt inevitabile, nimic nu rezistă prea mult, o formă mai mare înghite o formă mai mică; naşterea şi moartea sunt incontrolabile.
Dar există ceva prin care traiectoriile pot fi străbătute invers, din grosier spre subtil. Aceasta este meditaţia, adică decrearea, observarea liniştită, contemplarea nepărtinitoare în care mintea ca o caracatiţă imensă îşi bagă tentaculele în gură şi tace, descrescând, revenind în sine.
Ai străbătut un drum lung, inteligenţa şi intuiţia confirmă tendinţa ta spre subtil.
Foloseşte meditaţia! Recunoaşte viaţa din tine ca pe Dumnezeu şi întoarce-te la el. Drumul spre tine însuţi trebuie să-l găseşti singur.

**

Trebuie să depăşeşti dualitatea minţii. Să părăseşti orice conceptuali-zare, altfel nu vei evolua. Cărţile pe care le citeşti, discuţiile pe care le ai sunt toate rodul minţii rătăcind aiurea într-un univers greu şi iluzoriu. Conceptualizând mereu, vei trăi în dualitate mereu, de o parte sau de alta, în funcţie de interesul tău, în tabere care se opun mereu: în bine sau rău, în frumos sau urât, în cunoscut sau necunoscut, nereuşind datorită acestei instabilităţi să te mai concentrezi şi să te recunoşti pe tine. Nu mai înveţi niciodată că viaţa din tine, la care se raportează totul, este fiinţa lui Dumnezeu, că de fapt tu nici nu exişti ca fiinţă individuală decât mental, că toată materialitatea ta este asemeni celei din vis când te pipăi şi te simţi real. Numai renunţarea la concepţiile şi părerile tale preţioase, care constituie mintea, pătimaşă şi părtinitoare, în favoarea vieţii din tine, care este Dumnezeu, poate însemna ceva. Ce anume, vei vedea singur. Restul este iluzie.

**

Când nu mai rememorezi nimic şi când nu-ţi mai imaginezi nimic revii la viaţa în sine. Este cel mai dificil lucru, pentru că celule tale, din a căror substanţă subtilă provine mintea, fiind forme create, tind să se perpetueze. Prin rememorare şi imaginaţie mintea creează forme şi face posibilă manifestarea. Dar în cele din urmă, viaţa transcede repetiţia, naşterea şi moartea şi revine în sine, în cea mai perfectă stare de existenţă. Toate fiinţele vii urmează această cale, din viaţă provin şi în viaţă se vor întoarce. Independentă de tot, neatinsă de naştere sau moarte. Deşi manifestarea pare veşnică, viaţa în sine va fi mereu, este aici şi acum, şi universul este plin prin ea, căci dacă nu există timp fără manifestare, nu există nici manifestare fără viaţă şi tot ce contează este starea pe care o resimţi, treptat, până la uniunea cu totul şi până la capacitatea de a crea prin minte universul fizic şi de a-l retrage în sinele tău la propria voinţă.

**

Nu-ţi pierde timpul cu mierea, nu pregăti pentru masă nici fierea, trăieşte după felul naturii tale actuale, liniştit, convins fiind că poţi fi din ce în ce mai bun până la perfecţiune, până la divinizare. Vii din Dumnezeu, ai fost Dumnezeu, te vei întoarce în Dumnezeu, vei fi iarăşi Dumnezeu... Perfect prin a sa nonacţiune şi nemişcare...
Acum eşti ceea ce eşti, să nu-ţi fie ruşine de tine!
Toate ororile se petrec în minte, nimic nu va rămâne, trăieşte liniştit!

**

Niciodată să nu credeţi că lucrurile puteau fi altfel pentru voi.
Că aţi fi putut alege un drum sau altul la un moment al vieţii şi acum aţi fi fost altcineva. Întotdeauna să ştiţi că în această lume lucrurile sunt exact cum trebuie să fie. Sunteţi aşa cum trebuie să fiţi!
Nu puteaţi să vă încadraţi într-o altă traiectorie spaţio-temporală pentru că substanţa din care eraţi făcuţi atunci nu putea deschide alte coordonate. O mişcare fizică în stânga sau în dreapta, provenind din şansă sau educaţie este un nonsens care nu are nimic de-a face cu adevărul.
Sunteţi ceea ce aţi putut deocamdată să fiţi. Să nu vă pară rău de asta!
Pentru a deschide alte traiectorii spaţio-temporale, superioare acesteia, e nevoie să trezeşti conştiinţa şi să luminezi substanţa din care eşti făcut, acum şi aici, pentru ca prin asemănare substanţa ta să poată fuziona cu alta, mai subtilă.
Atunci te vei încadra pe o altă traiectorie spaţio-temporală, vei înţelege mai bine de ce scopul vieţii este uniunea cu Dumnezeu, şi în sfârşit îţi vei găsi liniştea.

**

Pare prea şocant, dar dintotdeauna a fost Nimicul. El nu are nici naştere, nici moarte. Căci în nimic totul este nimic ca manifestare, dar este totul ca posibilitate.
Dacă universul este real sau este un vis în care te visezi pe tine sub formă şi materialitate, acest lucru chiar că nu mai are nici o importanţă.

**

Una din cele mai minunate taine ale unei vieţi în profundă mulţumire de sine este aceea de a nu încuraja gândurile despre viitor să se dezvolte, fiindcă ele te transportă departe de locul şi timpul în care te afli. De locul zero, de timpul zero... Este vital să fii atent doar la viaţa din tine, acum şi aici, şi să o recunoşti ca pe unica cale de a readuce în tine energia pe care ai pierdut-o.

**

Eu sunt cel pe care tu îl numeşti Dumnezeu, dar nu mă pot arăta ţie, pentru că în realitate eu nu am nici o formă. A existat o primă formă pe care eu am însufleţit-o în această manifestare, o formă de lumină arzătoare, dar eu nu am fost acea formă, pentru că eu sunt mereu viu, pe când ea a murit.
Tu nu poţi vedea decât forma minţii tale, dar eu nu sunt mintea ta şi oricât te vei ruga nu mă voi arăta ţie decât în forma pe care tu o ai şi o poţi înţelege, alta şi alta, folosindu-ţi latura subtilă, nu simţurile grosiere, pentru că prin ele nu vei face decât să cauţi acul în carul cu fân, iar timpul şi abilităţile tale nu vor fi suficiente niciodată. A mă intui însă aşa cum sunt presupune detaşarea de orice cunoaştere mentală sau comparativă. A căuta să mă explici nu este decât un joc perfid, pe care îl joci cu patimă şi cu interes, drept pentru care îl vei pierde întotdeauna.
Nu mă vei cunoaşte niciodată atâta vreme cât mă vei vedea ca o entitate diferită de tine şi niciodată atâta vreme cât vei mai vedea o altă entitate în afară de tine. Doar când vei simţi că viaţa este un tot unitar, iar formele, numele şi faptele nu contează decât pentru minte, mă vei vedea şi vei scăpa de această cumplită înstrăinare. Şi precum cel care moare se întoarce în pământul din care s-a născut şi l-a hrănit, nici tu nu ai unde să te duci după ce ai experimentat toate posibilităţile, decât în mine. Lasă jos mâinile, ochii şi mintea cu care vrei să mă prinzi, căci nu faci decât să te încătuşezi pe tine.

**

Lumea nu este nici bună, nici rea, lumea este în mintea ta.
Şi aşa cum este mintea ta aşa este şi lumea.
Viaţa este una, identică în toate formele, mintea este mişcare şi implicit rătăcire, comparaţie şi asociere, deosebită de la formă la formă. O minte este hrană pentru altă minte, un corp este hrană pentru alt corp; învăţătura şi mâncarea creează numele şi formele.
Tu, aşa cum te vezi în oglindă, sau ca personalitate, e un străin venit din afară, mereu te trădează, mereu te înşeală. A fi tu însuţi este un lucru foarte dificil.
A fi încăpăţânat şi rigid în principiile tale nu înseamnă decât stagnare într-o formă oarecare.
A fi tu însuţi înseamnă a fi Viaţa care nu are nimic de-a face cu formele prin care trece. Pur şi simplu nimic, pur şi simplu totul.

**

Nu omul din faţa ta te jigneşte, ci ignoranţa din el, nu viaţa dintr-unul sau altul intră în conflict cu a ta, ci mentalitatea şi obiceiurile lui când se lovesc de ale tale. .
Practic, în sistemul fizico-mental, sistem de natură duală, nu ar putea exista viaţă fără doi oponenţi. Universul nu ar fi fost creat fără ei.
Binele şi răul, ceea ce este în favoarea ta şi ceea ce este în defavoarea ta, a mânca sau a fi mâncat, iată perechea de contrarii care susţine numele şi formele.
Binele şi răul în creaţie sunt neapărat necesare, căci unul este lucrul realizat şi scopul acţiunii, iar celălalt este lecţia de care aveai nevoie ca să ajungi la primul.
Progresul şi dezvoltarea materiei, provine din conflict, din atingerea mâinii drepte de cea stângă, conexiune care eliberează energia creatoare.
Mintea susţine timpul şi spaţiul şi fără ea nimic nu ar fi fost aşa. Ea este factorul creator, iar binele şi răul sunt cele două mâini ale sale.
Dar adevăratul Dumnezeu a rămas mereu de neconceput. I s-ar putea spune viaţa care se transferă din formă în formă şi nu se sfârşeşte niciodată, dar este insuficient, i s-ar putea spune viaţa în sine, dar este prea puţin. 
Să nu vă pară rău că nu-l puteţi numi, căci din acest nenumit vine totul, chiar şi mintea, şi în el se va întoarce totul. Şi pentru că el este sursa tuturor posibilităţilor, chiar şi a imposibilităţii, care este tot o posibilitate, ce a fost nu s-a întâmplat niciodată. Nu există decât viaţa din clipa prezentă, tu eşti aceea, nu ai nevoie decât de timp şi răbdare pentru a înţelege că Dumnezeu s-a manifestat prin tine şi tu eşti Acela.

**

Să aveţi mereu în vedere că ştiţi şi înţelegeţi prea puţin, dacă tot sunteţi obişnuiţi să aveţi mereu ceva în vedere.
Înainte de a lua decizii, înainte de a judeca ceva sau pe cineva, înainte de a lua piatra şi a o arunca într-un altul aduceţi-vă aminte de asta.
Nu sunteţi altceva decât substanţa universului în acest moment al evoluţiei lui, nu e nimic mare sau mic în voi, sunteţi Viaţa care ia diverse nume şi forme.
Oare nu aţi înţeles că precum este necesar somnul aşa este necesară şi moartea?! Energia subtilă a vieţii prin descompunerea trupului se întoarce în pământ, după aceea absorbită fiind de plante determină forma şi comportamentul următoarelor fiinţe prin intermediul hranei şi al oxigenului…
Trebuie să înţelegeţi că aceasta este reîncarnarea şi nu fabulaţia în care eroi sunt nişte personaje supranaturale care dau drept de viaţă oamenilor după toanele lor.

**

Trebuie să înţelegeţi că viaţa este o unitate indivizibilă.
Cel care o resimte în el însuşi se află în contact cu ea oriunde s-ar afla: în om, în animal, în plante, în minereu, în praf cosmic. Orice diferenţă sau conflict este resimţit ca durere profundă în cel care iubeşte viaţa. Fie că învinge, fie că pierde. El resimte durerea când este înfrânt de adversar, el suportă durerea când îşi zdrobeşte adversarul. Viaţa este aceea care se exprimă şi în unul şi în altul, dar numai cel subtil o poate simţi. Orice dispută întăreşte mintea ce-l ascunde pe Dumnezeu, care aşa cum se poate observa, de om nu mai este recunoscut.

**

Întotdeauna vei face numai ce vei putea şi, mereu, dacă eşti lucid şi deştept, orice vei face va fi puţin şi lipsit de valoare. Mereu o durere te va purta, deoarece îţi vei înţelege neputinţa în goana timpului şi a spaţiului, simţind că în sinele tău există toate posibilităţile dar în manifestare capacităţile tale sunt limitate.
Cel care face ceva şi aşteaptă ca răsplată gloria şi onoarea trădează o fiinţă egocentrică, plină de rătăcire şi ignoranţă.
Mai grav este faptul că aceste persoane sunt repere în tendinţa omului spre evoluţie, spre regăsirea de sine. Prin ei calea devine tot mai întortocheată şi mai grea. Aceste repere, nu sunt făcute să te ajute, ci doar să te încurce şi să te menţină în sfera de influenţă a unui pământ aflat destul de departe de o sursă pură de lumină. Pentru că Dumnezeu este zero. Nemanifestat a existat mereu şi va fi întotdeauna. Se asociază tuturor numerelor, adică numelor şi formelor, dar nu este niciodată unul din acestea. 
La începutul manifestării din zero, din spirit, a apărut lumina, din lumină au apărut stelele, din stele în timp şi spaţiu au apărut planetele, din solul şi substanţa planetelor au apărut unităţile organice -  plantele, animalele şi omul.
Toate sunt forme degenerate, dar tuturor li se asociază zero, spiritul, Dumnezeu, şi cine înţelege asta devine spirit şi nu mai este purtat de această lume din formă în formă cu durere.
Se depărtează de forma lui ocazională, se manifestă mai puţin şi, treptat, treptat, se reîntoarce în sine.

**

Evoluează! Învaţă încetul cu încetul să trăieşti altfel, în armonie cu universul. Nu te mai opinti când faci ceva! Simte esenţa obiectului identică cu a ta şi transferă noile coordonate spaţio-temporale fără nici un pic de patimă, fără nici cel mai mic gând de câştig personal.
Nu prin tragere sau împingere, ci doar prin simţire. Căci muşchii şi tendoanele sunt materializarea dorinţelor şi a patimilor tale ce vor intra neapărat în conflict cu a celorlalte fiinţe.
Dacă vei putea să te transformi mental până la anularea acestor iluzii egoiste şi individuale, forma întregului univers va fi în armonie cu tine, şi toate vor fi aşa cum trebuie să fie.
Vei schimba lucrurile, fuzionând cu esenţa lor subtilă, doar în măsura în care toate contribuie la realizarea fericirii tuturor, la transferarea lor în unu şi apoi în absolut.

**

După ce ai fost obligat să cunoşti plăcerea de a mânca, cunoaşte acum plăcerea de a nu mânca. Obţine starea de ordine interioară, eliminând reacţiile violente care se produc în organismul tău odată cu descompunerea hranei şi transformarea ei în energie. Dacă înveţi calea subtilă prin care îţi poţi extrage energia din lumina solară, poţi fi mobil în continuare, rezistând în această lume fizică plină de forţe potrivnice, în perechi, ce se ciocnesc una cu alta, una fiind bună pentru tine, alta fiind rea, dar în timp, odată cu mişcarea minţii, răul devine bun şi binele devine rău, fiind evident că ai nevoie de amândouă în această lume fizică, iar tu nu rămâi decât o minge lovită încolo şi încoace, din formă în formă.
A depăşi plăcerea de a mânca, a depăşi plăcerea de a face sex - iată orizontul vieţii nemuritoare. Nu a-ţi interzice plăcerile pământeşti, nu a te chinui prin porunci stupide, nu, aceasta nu e o soluţie, ci trebuie să descoperi, trăind, ceva superior lor. Şi atunci toate câte te-au murdărit şi te-au tăvălit prin praf e ca şi cum nici nu ar fi trecut prin tine şi tu nu ai fost deloc acela pe care mintea l-a creat, slab şi nătâng, pe care oricât te-ai străduit nu l-ai putut iubi. Şi oboseala şi sila de viaţă se vor sfârşi odată cu toate prostiile acestea mentale.

**

Atent observându-te pe tine. Ca centru al tuturor percepţiilor. Tu, ce cuprinzi în tine toate posibilităţile. Inclusiv mintea şi trupul. Apoi, după o îndelungă evoluţie se va observa că tu, ca viaţă unică, identică în toate formele, eşti şi sursă a tuturor manifestărilor. De aceea, în cele din urmă, nu ai ce să faci, nici unde să te duci, fiindcă tu eşti totul şi nu-ţi lipseşte nimic. Această stare este starea supremă în care toate realizările sunt incluse, adevărata religie, adevărata credinţă, Dumnezeu însuşi.

**

Ce prostie sunt discuţiile în contradictoriu! Ce prostie sunt explicaţiile!... Înţelege şi simte că nu ai nevoie de ele pentru a te releva. Din contră, ele creează greutatea materială care te ţine rob sub câmpul de atracţie al Pământului.
Renunţarea la ele, printre altele, te ajută în procesul continuu de transformare a substanţei, a celulelor de carne în entităţi de lumină, astfel încât la voinţa ta să devii mai uşor sau mai greu, mai dens sau mai eterat, pentru a crea deplasarea independent şi liber faţă de legile fizice ale materiei inferioare de pe Pământ.
La ce ajută?! Nicidecum pentru a obţine ceva, ci mai degrabă pentru a scăpa de multe, pentru a fi tot mai liber şi mai fericit, în comuniune cu viaţa care trece prin tine, observându-te, unificând interiorul cu exteriorul şi realizând unitatea vieţii în tot universul.

**

Răsplata supremă o primesc prin faptul că sunt viu, iar tot ce este viu este Dumnezeu, în consecinţă, Dumnezeu, fiind viaţă, este şi a fost dintotdeauna în mine şi tot ce este viu acum aşa va fi întotdeauna.
Formele sunt trecătoare, ce le însufleţeşte este etern, corpurile sunt materie care se reorganizează mereu, spiritul vieţii este fix şi suficient prin el însuşi.

**

Este imposibil să-l convingi pe om că este îmbâcsit de fals şi minciună prin cuvinte, pentru că el nu are la ce raporta ceea ce-i spui decât informaţiei atomice din substanţa trupului său.
Este imposibil să-l convingi, ocărându-l, că obişnuinţele lui sunt anacronice şi că sunt împotriva vieţii şi continuităţii ei.
Este imposibil să-l convingi că ceea ce el numeşte caracter, personalitate sau poziţie în societate este ceva dobândit de la alţi oameni prin interacţiune, că nu are valoare şi nu-i aparţine.
La ce bun să-i spui că folosindu-şi propria voinţă poate acţiona asupra atomilor săi transformându-i din grosieri în subtili, din pământ în lumină, ca să se bucure viaţa în el, la ce bun să foloseşti cuvinte din acestea pe care el nu le poate înţelege?!

**

Te afli în meditaţie dacă, în nemişcare, auzi sunetul prezentului chiar în tine, nu cu urechile ciulite înspre un anumit obiect, ci în stare brută, apropiată de original, de sunetul creator, neprocesându-l cu ajutorul creierului şi nesimţind în corp nici o încordare, ci doar o stare de blândeţe şi absolută beatitudine, pentru că dacă vei simţi o cât de mică încordare înseamnă că nici nu încerci să renunţi şi să te întorci în unul, ci eşti preocupat în continuare de obiective condiţionate de reguli false şi străvechi...
Te afli pe drumul decreării şi întoarcerii la Dumnezeu atunci când nu ştii că ştii sau că nu ştii ceva despre un obiect, un subiect sau despre relaţia dintre ele.

**

Şi clipa şi-a dezvăluit din nou comorile. În ea, nefiind repetiţie şi plictiseală, am resimţit-o splendidă şi cutremurătoare, starea când realmente materia mea fizică a devenit inexistentă.
Am simţit clar, într-o clipă, doar pentru o clipă, că materialitatea este o plăsmuire a minţii, o creaţie a unui program jucându-se cu şirul posibilităţilor.
Dar cel mai straniu a fost că am simţit că programul acesta, care constrânge toate fiinţele la anumite coordonate şi dimensiuni, adesea abominabile, nu vine din afară, ci este făcut de însăşi fiinţele vii, fiecare în dimensiunea sa.
Şi am spus: dacă nu pot să zbor, este deoarece cred în proprietăţile materiei ce acum mă compune, într-un segment de dreaptă ce se sprijină pe un anumit timp şi pe un anumit spaţiu. Dacă nu sunt liber şi nu mă simt pe mine însumi aşa cum sunt, nelimitat, este pentru că mintea m-a înrobit şi că am fost educat să mă mulţumesc cu firmiturile ei.
    Și-am spus: pentru banala plăcere a gustului să las la o parte viața și să mor din nou?! Nu, mulțumesc, nu-mi mai este foame...
   
**

În acest univers manifestarea se bazează pe energie. Energia provine din hrană. Dar hrana fizică care se transformă în energie prin digestie este cea mai slabă. Cea mai pueternică este hrana care provine din lumină, numită și hrana impresiilor - care există numia pentru că există lumina care conturează lucrurile. 
Adeseori vedeți oameni palizi, slabi și cu privirea goală, pendulând între lucruri. Ei sunt lipsiţi de energie pentru că nu absorb tocmai cea mai puternică energie, cea care provine din impresii. Ei nu privesc cu atenţie niciodată şi nu se concentrează niciodată. Oricât de multă hrană fizică ar mânca, ei sunt slabi, bolnavi şi obosiţi.
Eşti în contact cu cea mai puternică energie din manifestare atunci când toată atenția îți stă pe un lucru. Iar când privirea ta s-a mutat la un altul datorită mişcării inerente în manifestare tu trebuie să-l uiți de cel vechi şi să fii atent doar la lucrul pe care îl priveşti, asculţi, guşti, pipăi sau miroşi acum. Altceva nu trebuie să mai existe! E suficient să fii atent la un singur lucru şi toate necesităţile îţi sunt acoperite. Toate răspunsurile pe care le cauţi într-o mie de lucruri, din generaţie în generaţie de trudă şi obidă se află într-un singur lucru - cel din faţa ta, pe care tocmai îl priveşti. Toate lucrurile sunt un singur lucru, toate posibilităţile sunt aplicaţii ale spiritului tău extins prin conștiință. 

**

Când te concentrezi asupra vieţii din tine, când te simţi cu atenţie, nu ai cum să mai fii atras de acţiune, de satisfacţie, de plăcere. Greşeli precum mânia, lăcomia, egoismul, violenţa, intriga, răzbunarea, pe care majoritatea oamenilor nu le mai disting ca atare, nu apar şi la oamenii atenţi la viaţa din ei, pentru că ei ştiu şi simt că viaţa este ceva imaterial care nu are nevoie de nimic şi este cu atât mai împlinită cu cât este mai liberă de orice ar putea veni din afară.
Toate fiarele cad de pe tine şi eşti pregătit să zbori. Când simţi pentru prima dată momentul desprinderii de acest pământ negru şi pietros şi te ridici puţin, foarte puţin, ca un pui de pasăre care dă să zboare, atunci simţi ceva de nedescris. Stadiul următor al evoluţiei, cel de înger, dă primele semne că există cu adevărat. Şi majoritatea mizeriilor omeneşti se estompează, odată cu mintea inferioară care le-a purtat şi o lumină nouă ți-arată calea-n univers.
Merită să trăiești pentru asta. Dar pentru altceva, nu...




*****










A DOUA CARTE

*


Precum lumina ajunge diluată pe Pământ şi numai în forma aceasta coruptă este benefică pentru fiinţele vii, tot aşa cunoaşterea şi învăţătura autentică nu este bună pentru ele, deocamdată. Dacă ea ar veni în toată splendoarea ei mişcarea electronilor s-ar opri, pentru că însăşi orice motivaţie a exprimării este un efect al ignoranţei din forme şi substanţe. Motivaţia oricărei fapte poate fi îmbrăcată în cuvinte frumoase, dar motivaţia aparţine persoanei, iar persoana aparţine minţii şi când mintea dă şi ridică este pentru a avea ce să ia şi să trântească la pământ; dacă nu şi-ar lua darurile înapoi i s-ar consuma toată substanţa, ajungând goală şi secătuită… Numai în cel care depăşeşte deşertăciunea oricărui obiectiv şi trăieşte fără vreo aşteptare, când lasă viaţa din el să zburde, e pace şi soare, nu în cel care caută un răspuns. De ce, pentru ce, de când, cum, unde, care – creează monumente de beton, dar fericire interioară niciodată. De aceea, toată manifestarea poate fi un prilej de joacă şi de veselie dacă nu te amesteci în evoluţia celui ce a ajuns om, prin instituirea regulilor şi a legii, încurajând conştiinţa, dacă nu te ataşezi de nimic şi înţelegi că ce se naşte apare din ceea ce moare, că cei dragi – prietenii şi tovarăşii de joacă – izvorăsc din tine mereu…  

* 

Creaţia este joaca eternului, din care a rezultat frumosul, binele şi lumina, dar şi urâtul, răul şi întunericul. De aceea existenţa în creaţie este umbra eternului, de unde izvorăşte moartea şi uitarea. Lumina fără întuneric şi frumosul fără urât nu există pentru că tot ce există trebuie să fie muritor, altfel viaţa temporală ar fi o plictiseală şi universul întreg o inconştienţă eternă. Conştiinţa se realizează numai prin dualitate, de aceea există manifestare. Absolutul există în sine, creaţia – numai în minte, sunt planuri diferite –, nu există nici un antagonism între ele…  

* 

Adevărata meditaţie, indispensabilă evoluţiei, se realizează prin nemişcarea trupului şi a minţii, simţindu- te pe tine ca o stare energetică subtilă, cea mai subtilă pe care o poţi percepe, doar prezenţă, atent la sunetul care pare că vine din exterior, în chiar clipa producerii lui, precum cântecul unei păsări, ticăitul unui ceas, glasul unor oameni sau zbârnâitul fin al celulelor cerebrale, ca într-un transformator electric, mereu producându-se printr-o notă, printr-o simplă octavă, înainte ca să devină mesaj prin succesiune şi procesare mentală, pentru că astfel apare conştiinţa timpului şi a spaţiului, a morţii şi a limitării şi adevărata meditaţie încetează.  

* 

Mereu va exista oboseala. Pentru că ea este ataşată mişcării precum frunzele de ramuri şi petalele de flori. Oboseala există ca să temporizeze mişcarea, această rătăcire care tinde să dezechilibreze viaţa şi să complice prea mult universul.  

* 

Nu există frumos, altul, decât cel care trece prin minte şi simţuri. Dar tu unde eşti înainte de a trece prin ele? Nicăieri dacă ai fi, nicăieri ai rămâne. Ar trebui să fii măcar în posibilităţile cuiva. Dar acela în care se află toate posibilităţile oare există în cadrul spaţiu- -timp? Dacă da, el ar trebui să moară şi atunci viaţa ar trebui să se sfârşească pentru totdeauna odată şi-odată… Dacă nu, el se naşte din sine şi moare în sine… Astfel ajungem la concluzia că nu poate exista moarte din care nu se poate renaşte vreodată, identică cu anularea eternă. Moartea e doar o transformare. Nu te mai teme de ea! Respinge timpul care nu este identic cu fericirea şi libertatea pentru că acel timp nu face parte din viaţă. Când eşti mort în trup de ce numeşti tu asta viaţă?!  

* 

A renunţa la hrana fizică nu e o acţiune care se referă numai la procurarea şi mestecarea ei, ci înseamnă a câştiga timp real pentru descoperirea marelui mister al vieţii. Pentru că hrana nu-ţi ocupă numai timpul cât munceşti pentru a ţi-o procura, nici timpul cât trebuie să fii ocupat cu fărâmiţarea ei între dinţi şi înghiţirea ei, dar îţi ocupă tot timpul vieţii tale prin reacţiile pe care le produce la nivelul fiecărei celule, fapt ce-ţi consumă toată atenţia şi concentrarea spre o activitate inconştientă şi ciclică. A renunţa la hrana fizică, compensând-o cu lumina, îţi deschide coordonate pe care nici nu ai putut să ţi le imaginezi până acum pentru realizarea vieţii în toată splendoarea ei. 

*  

Ce este esenţial şi adevărat este întotdeauna perceput cuantic, într-o străfulgerare, când eşti conştient de tine, cel viu, pe când a gândi intens nu înseamnă decât a te frământa intens, a te îngrijora şi a te ocupa de lucruri care nu sunt treaba ta. Există un proverb foarte înţelept care spune aşa: calul moare de fugă iar prostul de grija altuia. Calul semnifică munca fizică, iar prostul munca mentală. Încearcă să nu fii nici cal şi nici prost.  

*  

Eu sunt cel mai mic cadru din toată manifestarea, nemăsurabil în timp şi spaţiu, care poate fi perceput numai prin intuiţie, eu sunt clipa în sine, adică viaţa în sine şi din mine porneşte totul, aşa fiind realitatea materială, identică cu imaginaţia. Închipuie-ţi cum dintr-un punct ipotetic şi nemanifestat izbucnesc miliarde şi miliarde, care par să aibă masă şi greutate proprie datorită simţurilor identică cu imaginaţia; lumea este o vrajă care dispare la momentul cuvenit… Despre mine, cel viu, nu am decât o singură certitudine să vă comunic: sunt aici şi acum, sunt doar prezenţă şi orice altceva credeţi despre mine nu sunt eu.  

*  

Secretul vieţii desăvârşite pe acest pământ este neidentificarea. În permanenţă simte că tu nu eşti acela care are forma şi numele cu care eşti strigat, iar problemele lui nu sunt ale tale. Tu nu ai nici un fel de probleme şi înţelegând asta tu rămâi mereu deoparte, animând totul nefăcând nimic, fiind imparţial şi egal atât în privinţa nevoii de supravieţuire a celui numit cu numele tău cât şi a celui numit cu numele altuia. Pentru că ambele forme sunt animate de acelaşi spirit al vieţii şi când ai înţeles asta ai devenit asta – viaţă, pur şi simplu. Parcurgând şi depăşind lungul drum al iluziei, timpul şi Pământul rămân în urmă, te simţi şi eşti ceea ce evoluţia subtilă va face din om peste mii şi milioane de ani. Nimic din cultul trecutului cu toate relicvele şi toţi morţii lui, nimic din cultul viitorului cu toate plăsmuirile lui infernale. Doar tu, permanent aici şi acum, trăind clipa în sine, care este viaţa în sine, cu desăvârşire fericit şi egal cu tine însuţi.  

*  

Nu mă mai uit la chipul omului ca să nu fiu iluzionat de trăsăturile accidentale ale transformării lui, de umbrele bolii şi ale slăbiciunii, izvorând prin ochi din sufletul său – amestec de minte cosmică şi magnetism terestru – ştiind că în realitate el nu este aşa, mulţumit să-l ascult şi să-l simt ca prezenţă vie în interiorul meu, fără nici o modificare. Fiindcă în realitate el nu este suflet individual, ci este spirit. Ce bine îi fac dacă îl conturez cu privirea şi îl scot afară din mine?! Înţelegând ce vreau să spun, în generaţiile viitoare va dispare iluzia individuală, oamenii nu se vor mai privi insistent şi critic unii pe alţii, ci vor începe să se preocupe tot mai mult de ceea ce sunt în realitate şi nu de felul cum arată. Dacă vezi formele şi culorile, vezi transformarea şi suferinţa, dacă le memorezi le iei cu tine şi ele te vor omorî.  

*  

Eu sunt în contact cu viaţa când sunt atent la momentul când imperceptibilul devine perceptibil, când nimicul devine ceva, pentru că atunci, chiar în clipa producerii sunetului, pot trece înaintea lui, pot trece înaintea creaţiei şi pot pătrunde în viaţa în sine, absolută şi fără nici o proprietate, doar vie, doar prezenţă, nenăscută, deci nemuritoare, fără cunoştinţa binelui şi a răului, fără ruşinea care se naşte din minte odată cu judecata, fără mândria realizării lucrurilor efemere, doar viu – stare din starea lui Dumnezeu – suficient şi fericit până la absolut prin mine însumi.  

*  

Când eşti trist, indispus sau stresat să nu crezi că tu eşti acela. Sinele nu este deloc implicat, cea care suferă este mintea sau personalitatea, un străin venit din afară, de care din păcate te-ai ataşat şi cu care te identifici. Când te simţi pe tine asemenea prostii nu există. De fapt, când simţi tristeţea, indispoziţia sau nervozitatea să ştii sigur că atunci nu te simţi pe tine, ci pe un animal inconştient care rătăceşte prin lume şi prin întuneric. Acesta e un semn. Tot la fel, când simţi bucuria, entuziasmul şi buna dispoziţie, iarăşi, să fii sigur că nu te simţi pe tine. E un moment foarte bun de introspecţie. Nu cumva aceste stări pozitive au ca sursă un obiect exterior şi erodabil? Ce vei face când el îşi va consuma substanţa energetică ce-l păstrează într-o unitate individuală?  

*  

Viaţa este singurul lucru pe care îl ai fără să-l fi vrut. Nimeni nu te-a întrebat dacă o vrei sau nu, de aceea ea este deasupra oricărei conceptualizări sau competiţii. Pornind de la această observaţie, a putea fără să vrei înseamnă a fi şi este, de departe, cel mai preţios lucru din acest univers fizico-mental. Pentru că celebra voinţă, pe care mulţi o invocă referitor la reuşitele lor, nu este decât o biată dorinţă individuală şi egoistă, provenind din sânul materiei şi generalizată într-un subconştient adunat pic cu pic de-a lungul generaţiilor. Este un domeniu al minţii care asemeni tuturor celorlalte este dual şi odată născut implacabil va trebui să moară, iar ataşamentul faţă de el însumează toată suferinţa formelor de viaţă din întreaga lor manifestare.  

*  

Atent simţindu-mă pe mine, cel viu, cu desăvârşire mulţumit de ceea ce sunt. Iar dovada că mă simt pe mine, cel viu şi nu dorm, în sens mistic, este aceea că nu sunt supus unei stări modificate – fizică, mentală sau emoţională. Nu mă simt pe mine pentru că vreau asta cu ardoare, pentru că dacă aş dormi nu ar avea cine să vrea, ci mă simt pe mine deoarece la orice moment de introspecţie mă simt acelaşi, viu şi mulţumit de ceea ce sunt, neatins şi neinfluenţat de vreun gând, de indispoziţie, de mânie, de griji, de frică, de ură, de simpatie şi chiar de iubire, fapt care în cele din urmă se poate extinde asupra creşterii şi descreşterii, asupra oboselii şi chiar asupra morţii. Deci mă simt pe mine, cel viu, numai dacă nu mă mai modific, pentru că modificarea înseamnă naştere şi apoi putrezire şi nu e nici o măreţie în toate acestea. Orice formulare însă, oricât de subtilă ar părea, are capcanele ei, deci pentru a nu cădea în plasa în care au căzut credincioşii marilor religii care dorm copios pe versetele cărţilor lor sfinte, orice exprimare în sprijinul tău trebuie să se constituie într-un vector cuantic, doar o săgeată, fără cuvânt, obiect sau subiect. Trebuie să fii în afara creaţiei ca să fii în tine însuţi.  

*  

Tot ce fac este îndreptat asupra mea, de aceea nu există nici păcat şi nici pedeapsă, există numai suferinţa pe care mi-o fac singur. Gândind tot mai mult creez tot mai mult, dar din ce creez? De unde am luat cărămizile când la început a fost numai Dumnezeu, ca viaţă şi în viaţă sunt eu?! Oare nu pe mine mă prind cu ciment în orice zid şi cu cât creez mai mult cu atât sunt mai nefericit şi mai puţin liber?…  

*  

Am spus: când îmi voi recunoaşte propria valoare şi nu voi mai avea nevoie de recunoaşterea oamenilor atunci toate vor intra în armonie, nu va mai exista nici un conflict şi nici o suferinţă. Dezordinea nu există niciodată în afara minţii individuale şi nenorocirile se produc numai atunci când ea se proiectează în exterior. Dar atunci când te percepi ca spirit, dincolo de vreo proprietate, vorbind nevorbind şi făcând fără să faci, atunci viaţa devine de o frumuseţe cutremurătoare şi o singură clipă de acest fel e suficientă pentru a realiza eternitatea prin nemişcarea ta, deşi universul întreg se poate mişca necontenit.  

*  

Ce am făcut eu nu a fost ce am vrut. Ce am făcut este ce am putut. Şi nu am putut ce am vrut, ci doar ce a fost firesc şi natural pentru substanţa universală care a putut fuziona cu mine, conform legilor naturii cosmice şi care m-a determinat tot timpul. De aceea, niciodată nu se va putea spune că a fost bine sau rău ce am făcut, căci eu nu am făcut nimic către sau pentru cineva şi în esenţa mea nici nu am simţit că mai există cineva; toată suferinţa, iluzia şi inerţia resimţită de toţi oamenii şi toate formele de viaţă au făcut parte din existenţa mea şi eu le-am trăit pe toate oricât de greu ar fi de înţeles asta. Căci nu există decât o singură fiinţă în Univers, celelalte forme nu sunt decât secvenţe trecute sau viitoare ale ei, doar ea simţindu-se mereu pe sine, în această clipă unică şi indivizibilă, ea fiind singura vie şi eternă şi fiindcă oamenii nu au putut concepe ceva fără să-i dea un nume, i-au spus pur şi simplu Dumnezeu.  

*  

Dacă n-ar fi întunericul ar putea fi lumina? Cum ar putea exista una fără alta? Prin ce ai şti că una este întunericul şi cealaltă lumina? A spune că una este bună pentru tine şi cealaltă rea este ca şi cum ai spune că poţi numai a munci fără a te odihni. Copiilor nu le e frică de întuneric când sunt mici, pentru că aceasta este inofensivă, frica părinţilor influenţată de religie, imaginaţie şi închipuire îi corupe şi pe ei. A trăi la lumină sau la întuneric este o chestiune de adaptare, dar poate fi şi suprema înşelăciune a minţii de a te menţine în această precară manifestare. În spiritul tău e sădită libertatea. Posibilităţile se realizează greu prin mişcare, perfectă e starea, dependenţa nu face parte din esenţa ta. Dar ce-ţi face mintea? Plasează aceeaşi realitate în timpuri şi spaţii diferite ca să aibă motiv de joacă şi dacă te grăbeşti o poţi numi infamă, dar cui face ea rău şi cui face bine, pe cine avantajează şi pe cine distruge?… Ea este un instrument al vieţii, câte primeşti – bune şi rele – tot atâtea ţi se iau, ca să le dai altuia – unul şi acelaşi cu tine… şi bucuria lui este bucuria ta… Ce este competiţia mai mult decât o joacă? Până şi pasiunea face parte din ea. Până şi condamnarea este o posibilitate a sa. Dacă lumina este viaţa în mişcare, întunericul este viaţa în nemişcare. Doar neştiind nici de una nici de alta poţi depăşi suferinţa – una te arde şi te ustură, cealaltă distruge bucuria experimentării. Ce e mai bună, ce e mai bună: cunoaşterea şi mişcarea sau odihna şi visarea?… A trăi viaţa în clipa prezentă este adevărata esenţă a ta, ce contează dacă afară este lumină sau întuneric?…  

*
A fi tot timpul conştient de sine este adevărata închinare. Sinele din om este Dumnezeu şi înainte de toate el înseamnă viaţă. A fi în permanenţă conştient de sine înseamnă a te închina în permanenţă lui, aceasta este adevărata dovadă de respect faţă de Dumnezeu. Se vor ridica unii şi vor spune despre mine cuvinte urâte, că sunt ateu şi păgân, dar voi să ştiţi că nu există nimeni mai credincios decât cel care îşi simte viaţa din el în permanenţă, pentru că atunci el se închină lui Dumnezeu şi nu atunci când vine ora de rugăciune sau când se duce la biserică pentru fală şi fanfaronadă.  

*
În ultimă instanţă, pentru a realiza viaţa din tine trebuie să renunţi la orice formă de creaţie. O creaţie este piatra care te apasă şi te ţine într-o formă precară şi imperfectă. Ea se termină într-un capăt de coardă de care mereu poţi fi prins, este funia cu care poţi fi legat de pari şi de garduri. Libertatea ta este posibilă numai atunci când nu mai laşi urme în praf, pentru că nici un ochi şi nici un fel de simţuri nu-l distinge pe cel viu, ci numai praful în mişcare este văzut când ia diverse forme prin acţiunea minţii neliniştite.  

*  

Ascultarea atentă e o poartă. În chiar clipa producerii sunetului dacă pătrunzi prin ea pătrunzi în absolut. Judecata încetează, mintea se topeşte; vezi şi devii una cu ce este dincolo de ce vezi, auzi şi devii una cu ce este dincolo de ce auzi, perfect prin ceea ce eşti, dezinteresat de vreun obiectiv, depăşind iluzia corpurilor şi faptelor care intră în repetiţie şi reciclare… Prin sunet începe creaţia şi viaţa se manifestă. Sunetul este pentru mine un drum, prin el ajung la sursă, la viaţa în sine din interiorul oricărei forme. Ascultarea este cea mai puternică formă de meditaţie – clipa, înainte de a concepe o poziţie viitoare…  

*
 
Pe dificila cale a cunoaşterii de sine, am înţeles că atunci când câştigi de fapt pierzi şi când pierzi de fapt câştigi. Am înţeles că a fi fericit prin ceea ce-ţi furnizează formele fizice, mentale şi emoţionale, nu înseamnă decât pregătirea pentru marea nefericire care va să vină când le vei pierde, fiindcă nici un lucru nu-ţi aparţine… Totul se transcrie unei experienţe şi unei lecţii în care tu ca fiinţă fizică şi mentală trebuie să fii sfâşiat. Iar după ce este consumat totul rămâne nimicul în care a ajuns totul…  

*  

Pe mine mă supăr când mă supăr pe cineva, mie îmi fac rău când fac rău cuiva, toţi oamenii şi toate vietăţile sunt formele şi mentalităţile mele posibile de-a lungul timpului şi al spaţiului. Diferenţa stă numai în factorii de mediu şi de educaţie aparţinând unei minţi anterioare şi mai mari. Sub presiunea acestor factori se creează toate formele şi mentalităţile individuale. Cum poţi să judeci pe cineva care nu este vinovat de nimic?!  

*
Viaţa nu se poate pierde niciodată indiferent dacă în universul vizibil formele apar şi dispar. Naşterea şi moartea tratează numai acest aspect minor şi doar magnetismul emoţional specific condiţiilor de pe Pământ dă amploare acestor pure întâmplări. Dacă eşti conştient că eşti viu chiar şi când habar nu mai ai de posesia trupului este dovada existenţei lui Dumnezeu şi o alta este superfluă. Dacă există existenţă înseamnă că există Dumnezeu. Posibilitatea lui de a fi personal sau impersonal face parte din dualitate şi este un simplu amănunt.  

*

Cine-şi mai doreşte ceva nu e treaz, căci dorinţele toate se-ndeplinesc numai în vis. Dar cine se simte pe sine acum nici nu s-a născut ca să poată fi distrus. Nici de lume nu a fost creat, nici pe lume nu a creat. Nu numai că nu-şi mai doreşte ceva dar nici nu a fost pe unde dorinţa a fost vreodată…  

*


Iubeşte-i pe oameni pentru ceea ce sunt şi nu-i urî pentru ceea ce devin. Iar pe cei care te urăsc trebuie să-i iubeşti mai mult. Şi atunci te vei iubi pe tine… Iar dacă suferi şi te urăşti este pentru că crezi în păcat şi-l vezi în celelalte fiinţe. Căci fapta provine din minte iar mintea este dobândită. Că binele şi răul sunt numai pentru experimentare – acelaşi lucru privit din unghiuri diferite. Opreşte rătăcirea, privind şi ascultând, simţind esenţa şi lasă obişnuinţa de a-ţi imagina în urmă, pentru că poţi să fii doar ceea ce eşti acum, pe când ce-ai fost sau ce vei fi e colorant perfid ce a creat o pată acum numită minte. În esenţa vie nu există individualitate şi diferenţe. Iar unde vezi diferenţa se aprinde cercul devenirii ciclice reînnoind iluzia pe care o confunzi cu viaţa. Conştiinţa de sine este clipa indivizibilă înainte de a începe timpul.  

*
Prezentul nu este o clipă din enorma derulare a timpului. El este izvorul de unde apare totul. El este cauza atât a ce există deja cât şi a ce va exista în viitor. Aducând prezentul la cea mai mică unitate a sa, la clipa în sine, echivalentă cu îngheţarea timpului, ce a existat nu a existat niciodată, iar ce va exista nu va exista niciodată. Tot ce nu este această clipă este o iluzie a minţii. Dumnezeu este nemuritor pentru că el rămâne veşnic în această clipă.  

*
Ca să scapi de iluzie trebuie să ştii că problemele tale nu sunt mai importante decât traiectoria şi greutatea unui fir de praf din acest univers incomensurabil. De aceea trebuie să fii mereu degajat de orice gând de autoimportanţă, pentru că din punct de vedere fizic şi mental faci parte din materia reciclabilă care apare şi dispare. Din punctul de vedere al vieţii în sine însă eşti totul, indiferent de ce spui sau faci. Toată derularea spaţio-temporală, mintea şi memoria izvorăsc din tine, cel viu. Căci dacă n-ar fi nimeni viu nu s-ar putea spune că există trecut sau viitor şi cum viaţa este indivizibilă, fiind o prezenţă şi nu o cantitate, limitată şi măsurabilă, atunci tu eşti în permanenţă viu şi identic cu ea. Mintea este un cod de combinaţii numerice ce creează şi pune în mişcare un robot biologic, e adevărat, foarte sofisticat, dar să ştii că tu nu eşti acela. Nu pot exista probleme pentru tine, fă ce vrei şi spune ce vrei, dar ca să te simţi şi să te cunoşti pe tine, în toată splendoarea ta, trebuie să renunţi la tot.  

*
Ce este în tine şi ai te va salva, ce este în tine şi nu ai te va omorî. Ce înseamnă asta? În fiecare om există viaţa, sinele, ca esenţă de unde porneşte totul, ca sursă a întregii manifestări. A avea însă această viaţă înseamnă a o avea mereu în atenţie, a o simţi şi a o recunoaşte. Viaţa se dăruie tuturor necondiţionat, fără plăcere sau neplăcere, ea nu alege şi nu face comparaţii, ea nu ştie de dualitate. Ea nu vrea să plece de la tine, ea este lipsită de iniţiativă şi intenţie, pentru că toate aceste proprietăţi sunt ale minţii; ea nu reţine asemenea fleacuri. În realitate tu, cel care te identifici cu mintea, o alungi. Rob al proprietăţilor specifice substanţei ce te compune acum, modificându-te mereu, pierzi din vedere viaţa, esenţa ta nemuritoare şi o acoperi cu tot felul de mizerii grosiere şi inutile. Viaţa care pătrunde total în univers va rămâne aceeaşi chiar şi când o pierzi din atenţie, dar cel care o pierde din atenţie sigur va muri.  

*  

De unde ştiu eu toate acestea? Nu e vorba de a şti, ci de a simţi. Aşa am simţit că stau lucrurile din mesajul subtil al substanţei care m-a compus, în continuă transformare, pe care eu l-am transcris, cât am putut de bine, chiar la momentul apariţiei lui. A fost adevăr absolut la momentul acela dar astăzi poate să nu mai fie valabil. Dacă Pământul se mişcă, ce se află pe el ar putea să stea? Deci nu există nimic personal în fiinţa mea pentru că persoana nu-mi aparţine, făcând parte din minte, mintea fiind ea însăşi o iluzie; este doar sensul vieţii care trece prin mine şi mă poartă înspre cel care sunt.  

*
Oamenii mănâncă, în primul rând, nu pentru că e necesar, ci doar răspund stimulilor ce le conferă o anumită satisfacţie atunci când o fac. Iar această satisfacţie este o transmisie electromagnetică a Pământului pentru a crea motivaţia supravieţuirii în om, pentru ca acesta să servească scopurilor sale. A mânca este o obişnuinţă implantată în structura atomică a elementelor aflate pe Pământ, elemente din care este făcut corpul. Dar când refuzi conştient acest drog numit mâncare, alcool, tutun ş.a., o anumită transformare se produce în structura ta materială şi, într-o altfel de percepţie, viaţa devine mult mai frumoasă.  

*
Pământul este o bulă spaţio-temporală, o pungă goală. În ea, folosind focul din minte, asemeni focului unei torţe care prin învârtire rapidă creează o roată materializată, se poate materializa tot ce vrei, dacă te-ai pus pe visare. Dar tot ce se va materializa nu va fi decât o mişcare ipotetică a unor electroni inexistenţi ce folosesc focul din minte ca să creeze iluzia formelor…  

*  

Pentru a atinge acelaşi scop intrinsec al vieţii, despre care unii au habar iar alţii nu, există două căi: una a acumulării, iar cealaltă a renunţării. Cvasimajoritatea oamenilor ştiu doar despre cea a acumulării. Ei tind să acumuleze totul şi consideră că pentru fericirea absolută trebuie să ai totul. Dar a avea totul sau a nu avea nimic sunt capetele funiei care se înnoadă între ele ca să facă un cerc. Pentru a avea cât mai mult, tinzând înspre totul, există prea multe fricţiuni, prea multe conflicte şi prea multe cadavre, calea este extrem de dificilă şi de grea, pe când calea renunţării, pentru aceleaşi rezultate, stă în firea spiritului tău şi este mult mai uşoară. Calea renunţării este, într-adevăr, cea mai mare binecuvântare pentru om şi toată evoluţia spre inteligenţa superioară nu are alt rost decât observarea acestui fapt. Este singurul lucru prin care putem fi deosebiţi de animale – prin inteligenţă şi înţelegere noi putem renunţa, animalele însă nu. În ultimă instanţă a renunţa la teritoriile tale înseamnă a renunţa la grijile şi durerile tale şi întoarcerea în conştiinţa pură.  

*
 
Evoluţia subtilă presupune lipsa discriminării, a cunoaşterii comparative. De aceea eu nu mai sunt atent la mintea omului, ci doar la viaţa din el. Dintre toate părţile corpului cea care reflectă cel mai bine mintea şi emoţiile este faţa şi, în special, ochii. Eu de mult nu le mai privesc cu atenţie, de fapt nici nu le mai reţin. Dar pentru a realiza acest lucru nu e suficient să-ţi propui; dacă în tine magnetismul terestru este încă foarte puternic iar simţurile grosiere sunt singura realitate în care crezi, acest lucru e imposibil. Substanţa care te compune ar fi trebuit să sufere deja câteva transformări. Viitorul va arăta un altfel de om care nu va mai reţine nume şi fizionomii, ci doar va şti că cel din preajma sa, cu problemele lui specifice este TU. Evoluând, omul va înţelege că problemele celui numit TU nu sunt diferenţiate de la individ la individ, astfel încât începând discuţia cu unul şi terminând-o cu altul, datele problemei să nu se fi schimbat practic deloc. De fapt, va înţelege că toţi oamenii au aceleaşi aspiraţii şi aceeaşi sete îi macină pe toţi, indiferent dacă unii pot sau alţii nu pot exprima lucrul acesta. Oricine i s-ar adresa, ca într-o revelaţie, fără să-l privească şi fără să-l contureze cu privirea, el va exclama: — Aaa, TU erai… Iar la un moment dat omul va fi siderat de suprema înţelegere: care TU?!… de fapt acest TU erau gândurile mele… nu sunt decât eu în orice formă de viaţă.  

*

Tot ce apreciezi pentru forma şi calităţile lui nu are nici un merit ca individualitate separată de restul creaţiei. Aşa cum ştii că un copac sau o floare nu are nici un merit personal pentru frumuseţea sa, tot aşa, trebuie să ştii că nici o fiinţă nu are vreo măreţie prin calităţile ei. Când apreciezi, nedreptăţeşti, când observi îţi recunoşti limitele şi nu emiţi nici o judecată. Lucrul apreciat este doar un concept temporar care moare repede pentru că nu are sens şi importanţă, fiind doar o combinaţie de substanţe chimice materializată de gânduri, ce nu are stabilitate pentru că face parte dintr-un experiment defectuos. La fel este şi cu cel care apreciază, ca minte sau ca personalitate. Dar ca viaţă nu mai vede nimic altceva decât viaţă şi tot ce s-a chinuit mai înainte să obţină din afară, acum găseşte înlăuntrul său simţind că este sinele viu al universului, punctul de echilibru la care se raportează totul.  

*
Multă vreme am crezut că sunt trist şi nefericit pentru că nu sunt un învingător. Dar când am înţeles că sunt aşa doar pentru faptul că există tristeţe şi nefericire în lume m-am liniştit. Am ştiut cu certitudine că indiferent ce voi face tristeţea mă va însoţi mereu, pentru că o fiinţă umană oarecum mai conştientă de natura sa energetică percepe pe lângă toate celelalte lucruri şi tristeţea şi durerea din toate formele de viaţă, prin intervenţia minţii. Şi pentru că mintea mi-a creat corpul numai sfârşitul corpului îmi va putea alunga suferinţa. Şi, curios, ori de câte ori sunt conştient de acest lucru nu mai sunt trist deloc…  

*
Nimeni nu se îmbolnăveşte dintr-o dată. Dacă ai ajuns bolnav este pentru că nu ai luat în seamă semnalele transmise în corp. Ai fi putut să o faci dar nu ai ştiut şi dacă nu ai ştiut nu ai putut. Orice boală începe la nivel energetic şi există senzaţii şi simţuri care te vestesc din timp. De aceea învaţă să simţi energia şi să o asculţi.  

*
Nimic din ce este manifestat nu este bun sau rău. Tot ce este manifestat este şi bun şi rău. De aceea nu te supăra, căci te superi pe tine şi nu există chin mai mare decât acela de a te supăra pe tine însuţi. Pentru că ce este în tine este sinele viu şi fără el nu ai fi trăit niciodată. De ce să fii mai nefericit pentru ce nu ai decât fericit pentru ce ai?…  

*  

Ţi-ai îndeplinit scopul vieţii spaţio-temporale dacă ce ai primit prin naştere ca materie grosieră dai înapoi Vieţii ca substanţă iluminată şi subtilă. Tu trebuia să fii supremul alchimist al lui Dumnezeu.  

*  

Eu nu sunt nici aşa, nici aşa. Eu nu sunt corpul acesta, eu nu sunt numele acesta. Nu eu mi-am dat corpul, nu eu mi-am dat numele. Corpul şi numele mi-au fost date de Pământ prin intermediul strămoşilor şi al părinţilor… Eu sunt doar ceea ce sunt. Nici aşa, nici aşa. Înţelegând asta eu strâng laolaltă manifestatul cu nemanifestatul. Când mă manifest este ca şi cum nu m-aş manifesta, când nu mă manifest este ca şi cum m-aş manifesta. În acelaşi loc mă aflu în ambele situaţii. În consecinţă efectele nu există decât în mintea celor care mă văd aşa sau aşa.  

*  

Imaginarea lucrurilor plăcute şi frumoase te predispune la somn. Consumarea alimentelor suculente şi gustoase, de asemenea. Coordonatele pe care imaginaţia şi hrana le activează, odată ce produc mişcare în interiorul tău fizic, sunt ciclice, astfel încât toate corpurile din univers nu fac nimic la voia lor, ci doar se pot deplasa pe orbita unui supermagnet, ce le reţine – tocmai pentru că substanţa lor poate fi atrasă de acesta –, ce îşi cheamă particulele înapoi… Avantajul omului este că el, prin conştiinţă, îşi poate alege substanţa cu care să se hrănească şi în consecinţă să-i decreeze corpul până acolo încât să devină liber de orice influenţă.  

*


Între un om conştient de sine, scârbit de dezbinarea pe care sistemele religioase a răspândit-o în lume şi un credincios înfocat orice discuţie e imposibilă. Primul îl simte pe Dumnezeu ca esenţă pură şi neschimbătoare, prezentă în toate fiinţele vii, al doilea îl vede ca un şef de şantier ce nu are altă treabă decât să-i îndeplinească dorinţele. Primul îl simte Absolut din toate punctele de vedere, al doilea îl vede după forma minţii lui, specifică timpului respectiv, luptând mereu cu un duşman, pe care el, fiind creatorul „suprem şi omniscient“, pe lângă toate celelalte lucruri l-a creat şi pe acesta ca să demonstreze unor ignoranţi cât de tare este el şi de vrednic de laudă. Exacerbarea emoţiilor şi a sentimentelor din interiorul celui numit credincios nu va ţine niciodată loc de adevăr.  

*
 
A vrea este un subaltern al minţii, de aceea cel care vrea este întotdeauna un sclav împovărat de robie ce nu-şi poate depăşi limitele pământului din trup. A fi există abia după ce nu mai vrei. A fi acum şi aici fără conştiinţa altui lucru înseamnă a fi nemuritor. Dar din păcate conştiinţa celorlalte lucruri se află, ca o dâră de otravă, în toate celulele tale…  

*  

O stea a fost cândva o particulă. A evoluat şi a strâns laolaltă o mulţime. Asemenea întregii materii ea se află pe axa de lumină a vieţii, iar materia ei, devenind conştientă, este furnizoarea vieţii în nume şi formă pe o suprafaţă foarte mare. Orice particulă poate deveni o stea. Un om strânge laolaltă o mulţime de particule care prin evoluţie se pot transforma într-o stea. Unele stele mor, altele se nasc. Spaţiul este infinit şi când se naşte o stea se naşte şi spaţiul pe care ea îl luminează. Toate planetele din jurul ei şi toate organismele de pe ele sunt particulele sale. Se dăruie ca mintea atât cât va exista să nu fie cuprinsă numai de întuneric. Viaţa se manifestă numai prin lumină. Când stelele se sting se sfârşeşte o anumită manifestare cosmică care se absoarbe în sine, dar nimic mai mult. Chiar şi stelele se întorc la viaţa în sine! 

*

Tot ce scriu este pentru mine, tot ce public este, de asemeni, pentru mine. Toate exemplarele cărţilor mele, prin identitatea sinelui din orice manifestare, îmi sunt destinate; eu am tot atâtea perechi de ochi câte exemplare sunt. Eu nu vreau să conving pe nimeni de realitatea scrierilor mele, deoarece convingerea este mentală, iar ceea ce vezi sau auzi nu e real. Exprimarea mea în percepţia altora poate părea contradictorie, dar pentru mine ea va fi întotdeauna limpede şi clară, pentru că numai eu voi şti când vorbesc despre mine, cel absolut şi când vorbesc despre mine, cel relativ. Cel care însă va înţelege această carte, aşa cum o înţeleg eu, este din aceeaşi substanţă cu mine în acest moment al evoluţiei lui şi chiar dacă în această lume iluzorie purtăm nume diferite, în realitate suntem unul singur. Astfel prin conştiinţa identităţii sinelui din orice formă de viaţă, se va dovedi clar că ce am scris am scris pentru mine, ca un ajutor relativ într-o lume relativă… dar când nu-mi va mai fi necesară pământul o va recicla şi eu nu voi avea nici un regret pentru asta…  

*  

De ce îmi cereţi sfatul în legătură cu ce aveţi de făcut? Dacă vă aflaţi într-o dilemă voi aţi creat-o, dacă aţi dat de necazuri voi le-aţi căutat. Dar să ştiţi că nu se putea altfel. Greşeala este indivizibilă mişcării. Şi pentru că nu vă puteţi opri din mişcare nu vă puteţi opri din greşeală. Astfel încât este neimportant ceea ce faceţi. Mă întrebaţi ce trebuie să faceţi pentru a fi fericiţi? Aflaţi că fericirea este urcare şi cu cât o obţineţi mai tare, ridicându-vă mai sus, cu atât mai mare va fi nefericirea când veţi cădea şi cu cât veţi obţine mai multe lucruri cu atât va fi mai mare nefericirea pe care o veţi simţi când le veţi pierde şi dacă nu le veţi pierde în timpul vieţii temporale le veţi pierde când viaţa minţii se va pierde. Prin mişcare pe cât bine faci unei cantităţi fizico-mentale constituite într-un grup de oameni, de animale sau de ţărână tot pe atât de rău vei face unei alte cantităţi căreia nu-i oferi serviciile tale. Şi pe cât faci bine unui grup astăzi, prin transformarea minţii şi substanţelor, mâine le vei face rău şi cu cât îi vei hrăni mai mult astăzi cu atât te vor urî mai mult mâine când vor trebui să muncească, pierzându-şi libertatea, ca să strângă masa şi să facă curăţenie după ce s-au înfruptat din darurile tale. De aceea, nu căutaţi să urcaţi, pentru că orice ţel este o iluzie, mulţumiţi-vă să fiţi atenţi la viaţa din voi şi tot ce e necesar se va revela în existenţa voastră.  

*  

Viaţa îţi oferă o mulţime de învăţăminte, e suficient sa fii atent şi odată cu mişcarea minţii începe spectacolul, nu e nevoie să mergi la teatru sau la film, e suficient să priveşti şi să asculţi. Mişti un deget şi lumea intră în focul creaţiei, permiţi unui gând să se transpună într-o idee şi o mulţime de particule intră în efervescenţă – începe fascinantul spectacol al manifestării. Dacă e necesar sau nu să caşti gura la el nimeni nu te întreabă, din punct de vedere fizic eşti doar un fir de praf luat de curent, nu ştii încotro te îndrepţi, nu ştii de unde ai plecat sau unde ai să ajungi, viziunea ta a devenit foarte limitată şi îngustă, te trezeşti deodată doar că eşti actor şi că participi la această imensă comedie a erorilor. Nu e o noutate genul acesta de experienţe, exceptând unele amănunte, vi s-a întâmplat şi vouă, mi s-a întâmplat şi mie. Să zicem că ai intervenit în scris cu o observaţie în cadrul unui grup de discuţii, că ai spus ceva despre lucrurile care nu se văd vizavi de starea fizică a omului, legat de bolile lui, de urmele suferinţei şi ale transformării care s-au ataşat trupului şi chipului său şi îţi exprimi compasiunea aşa cum poţi tu în momentul acela, nu plângând, nu încurajându-i pe cei bolnavi cu cuvinte goale şi deşarte, ci spunându-le să fie atenţi la ce se află în spatele manifestării aparente, la ce au preluat de la părinţi, la ce au făcut şi au consumat ieri, fizic şi mental, la faptul că substanţa din care e făcut omul atunci când el se îmbolnăveşte nu face decât să-şi exprime proprietăţile, că boala şi cancerul nu au nimic personal şi intenţionat vizavi de ei, că nu există nici o soartă şi nici pedeapsă alta decât aceea pe care şi-a făcut-o el cu mâna lui. Să admitem că la momentul intervenţiei tale nu te aflai în cel mai bun moment al tău din punct de vedere mental şi emoţional, să zicem că te aflai într-o anumita mişcare internă care nu ţi-a permis să vezi panoramic toate aspectele realităţii, aşa aparentă cum e ea, că nu te-ai gândit la faptul că o forţă indiferent de natura ei, atunci când ai produs-o trebuie să nască o contraforţă care tinde să o anuleze, că doar în aparenţă ea vine de la o persoană, ci vine chiar din sânul creaţiei care tinde să reaşeze totul în echilibru. Deci la spusele tale se ridică o persoană care la început îţi dă dreptate şi te aprobă dar apoi începe să vorbească de „fanfaroni care după ce au obţinut câteva învăţături oculte şi le suflă în goarnă“, făcând mai mult sau mai puţin voalat referire la tine, bucuroasă că a născut o competiţie prin care mintea i se pune în mişcare şi prin care obţine satisfacţie. Şi acuma spun: de ce să-i stric eu acea bucurie, de ce ar trebui să reacţionez ca bezmeticii şi să mă supăr pentru cuvintele ei? Ce înţelegere ar fi în mine dacă aş riposta la o vibraţie, la o înşiruire de sunete pe care cineva le-a scos poate la un moment de slăbiciune, acceptând să mă modific interior din pricina ei, devenind o jucărie pe care o poate sufla şi împinge orice şi oricine?! De ce să nu înţeleg că acea persoană poate fi mama mea, sau sora mea, sau fiica mea şi că în consecinţă face parte din mine, că acţionând împotriva ei acţionez împotriva mea, că mie însumi îmi fac rău când folosesc cuvinte urâte împotriva ei… De ce ar trebui să-i demolez textul cuvânt cu cuvânt, să-i arăt cât de mult se înşeală când s-a grăbit să mă judece când a zis că dacă toţi ar medita n-ar mai avea cine să scrie cărţi sau să compună muzică, cum ar mai fi apărut un Beethoven, un Handel, un Vivaldi, un Dostoievski? La ce bun să-i spun că dacă aceşti oameni nu ar fi meditat şi în ei nu s-ar fi născut o vibraţie atemporală nu ar fi existat nici o realizare şi nici o frumuseţe şi ea nu ar mai fi avut ce să aprecieze relativ la ei? La ce bun să-i spun că frumuseţea nu există nicăieri dacă nu există în cel care o receptează, la ce bun să-i spun că aceşti oameni nu au existat niciodată în afara vieţii, pe care ea chiar acum o trăieşte şi o resimte, la scara ei în această lume relativă, dar la absolut în fiinţa sa reală… La ce bun să-i spun că operele acestor oameni sunt doar lucruri pământeşti, în muzică alcătuite dintr-o sonanţă şi o disonanţă, în literatură alcătuite din întâlnirea pozitivului şi a negativului, din acest conflict care susţine creaţia şi rezonează în substanţe diferit de la un timp la altul, la ce bun să mă adresez direct ei şi să fac un spectacol din starea deplorabilă în care se află omul, necăjind-o şi mai mult, după ce, chiar fără să recunoască este destul de necăjită… Pentru că altfel nu ar fi căutat nimic, nu ar fi intrat într-un grup de discuţii pe teme spirituale şi nu s-ar fi frământat să caute răspunsuri la lucrurile care o neliniştesc. Au trecut săptămâni, au trecut zile, au trecut ore sau poate nu a trecut nimic de la momentul acela neplăcut, când cuvinte grele mi-au fost adresate cu intenţia făţişă de a jigni, dar cine a făcut-o? Eu singur în realitate, pentru că ceilalţi oameni nu sunt decât tu însuţi într-o altă secvenţă temporală, cuvintele lor nu sunt decât cuvintele tale într-un alt moment al manifestării şi atunci împotriva cui să mă  ridic şi contra cui să ripostez? De ce trebuie ca omul, după ce a ajuns la un anumit grad de inteligenţă şi înţelegere să se comporte ca un câine care vrea să-şi muşte coada? Un conflict de idei este un conflict interior, numai în aparenţă se produce pe marginea unui text, o analiză a spuselor unuia sau altuia este hrană copioasă pentru minte, dar nimic bun cu adevărat nu a reieşit din asta, s-au construit tunuri, rachete şi vapoare prin ea, dar fericire interioară niciodată. Şi în cele din urmă în afară de ea ce altceva mai contează?…  

*  

Orice discuţie trebuie să înceapă de la faptul că nu există adevăruri absolute în această lume relativă. Acest lucru este valabil şi în legătură cu ce am să vă spun în continuare. Tot ce e pe de-a-ntregul adevărat devine fals când încep să vorbesc, iar mintea începe să se mişte. Viaţa din mine e singura realitate, înainte de a deveni clipă măsurabilă şi înainte de a vă percepe pe voi. Se spune că la început a fost nimic, iar zero împărţit în bucăţi cu masă şi greutate proprie nu poate fi… Dar mintea poate crea iluzia asta, pentru că ea este mai întâi de toate simţuri şi apoi obiectele lor, întâi este capacitatea de a auzi şi abia după aceea ceva ce se poate auzi, întâi este capacitatea de a vedea şi abia după aceea ceva ce poate fi văzut. În felul aceasta ce e atât de greu să se creadă că e adevărat ceea ce nu e adevărat?! Dar spiritul este doar viaţă în sine şi unde totul e în sine nu există nici o proprietate, deci nici aceea de a fi realitate fizică. Pentru că materialitatea urmează gândului iar gândul a apărut odată cu individualitatea care s-a trezit limitată într-o natură materială identică cu degenerarea. Dacă la început a fost doar Dumnezeu şi starea perfectă era în el pentru ce ar mai fi creat obiecte materiale care să-l ajută s-o simtă, sau chiar mai grav, să-l ajute să-şi realizeze un scop? Dacă la început nu a fost decât el şi tot ce s-a născut a apărut din el de unde au apărut adversarii şi cei care nu fac voia lui? Înseamnă că el a creat imperfecţiunea precum în materialitate o face permanent mintea… Ce ruşine să vă închinaţi ei, oameni, ce ruşine… Apoi, este experimentarea mai importantă decât starea ce urmează experimentării? Dacă ai încă de la început starea te mai interesează experimentarea?… Dacă ai tot confortul şi protecţia pe care ţi-o poate oferi o casă, identică cu viaţa eternă, pentru ce să te chinui să o mai construieşti?! Şi dacă starea nu poate exista decât în urma experimentării, ca efect, înseamnă că ceea ce obţinem noi prin ea nu este esenţial şi nu ne poate apropia de Dumnezeu, căci ne menţine într-un nesfârşit ciclu al cauzelor şi efectelor. Deci evidenţa, cât se poate de clară, este că lumea materială nu este creaţia lui Dumnezeu şi, cum ea e susţinută şi perpetuată prin aportul de hrană, vei putea să vezi adevărul numai după ce nu te vei mai înnoi cu mâncarea ce te materializează, precum sedimentele se depun pe fundul unui lac, configurând în apele tulburi o proiecţie în interiorul tău fizic ce se reflectă deformat în afară.  

*  

Nu există formă fără conştiinţă. Acolo unde, în genere, spunem că există inconştienţă, de fapt, vrem să spunem că conştiinţa este scăzută în comparaţie cu punctul pe care l-am luat drept reper. În formele animale nivelul de conştiinţă depinde de specie, dar nu în totalitate. Admitem că în general omul este capabil de compasiune, ca un derivat al conştiinţei, mai mult decât orice animal de pe Pământ, dar numai la nivelul său superior, pentru că la nivelul inferior el este adeseori sub multe animale. Sunt specii de animale care la nivelul lor superior de conştienţă sunt deasupra omului obişnuit. Te poţi gândi la altceva când vezi cum tratează omul anumite vietăţi de când a început isteria gripei aviare? Judecătorul corupt şi nedrept este prezent peste tot. El are în mână legea scrisă sau nescrisă care îl justifică, dar oare cine a făcut-o? Animalele sănătoase, a căror viaţă este minunea inegalabilă al lui Dumnezeu, identică cu el însuşi, sunt aruncate în gropi şi arse de vii. Cine e omul care şi-a permis acest drept? Cine i l-a conferit? Moartea pe care mintea lui stricată şi bolnavă o varsă în afară, după ce se va roti o vreme se va întoarce la sursă. Pentru că produce şi vede moartea peste tot – de aceea omul moare şi nu din alt motiv. El este creatorul morţii, dar el nu ştie asta. Ca să ajungă să înţeleagă viaţa şi semnificaţia ei, eternizând-o chiar prin sine, omul va trebui încă de multe ori să moară. Totul se transcrie unei lecţii în sine, perfectă prin aceea că nu există nici un scop şi nici un interes, căci numai mintea ataşată formelor efemere poate concepe aşa ceva. Dumnezeu în starea lui absolută nu păstrează asemenea prostii. Din această formă animală, ce crede că puterea brută îi aparţine şi că o poate păstra ca să se realizeze în mod individual, reiese şi atitudinea celor care lovesc cât pot de tare cu târnăcopul în pieptul altui om, aşa cum vedeţi la ştiri… Cine i-a învăţat asta?! Să vă spun? Mintea, care le-a şoptit că au voie să facă orice pentru a obţine noi teritorii sau pentru a şi le apăra pe cele vechi, inventând cuvinte sfinte precum sunt naţiunea, patria, patriotismul. Ea a prelungit violenţa şi moartea dincolo de nevoile supravieţuirii. Ea a inventat pofta, confortul şi luxul de care omul nu avea nevoie pentru a se recunoaşte pe sine. De fapt acestea sunt păcatele omului, prin care el degenerează tot mai mult… Spuneţi-mi câte animale, oricât de redus ar fi gradul lor de conştiinţă, ar face aşa ceva? Sunt oameni care dacă ar fi schimbaţi cu animalele din grajduri şi apoi tăiaţi în abatoare pentru hrana unor înnebunite fiare nu ar schimba deloc datele problemei. Acelaşi grad de nedreptate ar exista şi într-un caz şi în celălalt. Mi-e teamă că am ajuns să nu mai ştim să punem lucrurile la loc, să nu mai ştim cine este omul şi cine este animalul. Oare n-au rămas tot animalele să conducă Pământul şi eu doar am visat că s-a realizat o formă evoluată? Din locul unde mă aflu acum văd cum un animal inconştient ucide doar pentru plăcerea lui o mulţime de vietăţi lipsite de apărare… Cum să nu-mi plângă inima? Cum să nu mă doară când văd că acest animal, prin identitatea educaţiei şi practicilor din formele umane, este identic cu mine în nume şi formă. Mă doare inima pentru că dacă omul de lângă mine ucide şi mănâncă carne este ca şi cum aş face-o eu. Diferenţa este minimă. Cred că va trebui să merg să trăiesc în munţi şi păduri printre alte animale, mai sincere, mai naturale şi mult mai capabile de compasiune… Dar iarăşi mă ridic ca de atâtea ori şi simt că nimic nu este pierdut. Ce se întâmplă acum provine din spiritul echitabil şi desăvârşit al vieţii. Dacă omul nu a înţeles că nu are dreptul să ucidă, ci doar să îndrepte şi să vindece, că nici un Dumnezeu nu i-a conferit acest statut, altul decât cel pe care l-a inventat el cu mintea lui, scriind cărţi pe care acum le numeşte sfinte, atunci viaţa îi va oferi o lecţie. Nici un fel de carne nu va mai fi bună de mâncat în curând. Prin simbioza formelor de viaţă de pe întreg Pământul, boala oricărui animal va fi activă şi la om. În curând el va trece de nevoie la alimentaţia vegetariană, lucru care îl va elibera de multe chinuri, boli şi suferinţă. O pedeapsă în aparenţă va fi o binecuvântare – acesta e răspunsul vieţii, aceasta e Viaţa… 

*

Pentru a face faţă pericolelor unei lumi tot mai supuse accidentului, a ciocnirilor de particule relative la tine, văzul nu te va ajuta. Observă cu atenţie suprafaţa pe care el o cuprinde, aproximativ 120 de grade în arc de cerc şi 2 metri în înălţime, restul nu e focalizat… Un matematician ţi-ar putea spune cu exactitate cât la sută din spaţiul tridimensional cuprinde asta şi cât rămâne în afară. Însă auzul este sferic şi, cum nici o mişcare nu este lipsită de sunet, el îţi va da de veste în timp real de orice se petrece în jurul tău, în limitele frecvenţei pe care urechea omenească o poate recepta. Oricum este cu mult mai mult decât poate cuprinde văzul… De aceea nu te mai holba! Afundă-ţi privirea în auz!… Aici începe marea artă a transformării. Simţurile divizate şi, uneori, contradictorii, încep să se strângă în unul, un simţ foarte subtil care s-ar putea numi intuiţie, deşi cuvântul e generic şi nu înseamnă întrutotul acelaşi lucru cu cel din dicţionar. Tu, precum eşti acum, nu poţi a-l percepe şi utiliza dar poţi să-ţi ascuţi auzul prin nemişcarea corpului şi tăcerea minţii. O fiinţă mai subtilă decât tine ar putea distinge, prin acest simţ nou şi unificat şi pericolele ce vin din câmpurile subcuantice, înainte de a deveni materie, înainte de a deveni săgeată… Dar cu certitudine, transformarea simţurilor grosiere şi telurice în cel cuantic, în intuiţie, e un proces complex şi decreativ, ce include în primul rând natura surselor de hrană. Alimentele grele, cu fier, mai ales din sânge şi carne, sporesc violenţa atracţiei magnetice către miezul incandescent şi infernal al Pământului, simţurile devenind tot mai confuze şi brutale. Alimentele solare, fotonice şi transparente însă contribuie la trezirea intuiţiei din tine. Apoi mai sunt multe de spus, dar deocamdată concentrează-te la auz, fără să faci din asta un obiectiv expres, căci unde există pasiune rezultatele benefice sunt nule. Asta e chiar o aplicaţie practică.  

*  

Toate marile înţelegeri ale vieţii mi-au venit prin străfulgerări, dar nu din afară, cum s-ar crede, ci din interior, din însăşi substanţa care mă compune. Toate formele de viaţă sunt substanţa universului în mişcare. Provenind din nemanifestare ele se manifestă apoi se întorc iarăşi în nemanifestare. Această substanţă manifestată prin minte este identică cu cadrul spaţiu-timp. De aceea se spune că odată cu oprirea minţii se opreşte şi iluzia, ceea ce este şi totuşi nu este, ceea ce ai şi totuşi nu ai. Derularea cu absolută repeziciune ca şi nederularea produc acelaşi efect. E acelaşi lucru cu nu a face nimic. Superiorul şi inferiorul converg în manifestarea substanţelor, de aceea manifestarea este întotdeauna contradictorie, pendulând între extremităţile creaţiei. Nimic din ceea ce este materializat nu este sfânt, nici o persoană, nici un altar şi nici o icoană. Doar mintea ta coruptă le-a oferit sfinţenie prin peceţi şi litere care sunt pete pe foaia vieţii albă. Ştii în mod cert despre tine că nu eşti doar o formă, dar despre altcineva numai îţi închipui că este tot aşa, nu simţi efectiv. Fiindcă percepţia timpului este diferită în funcţie de mărime, masă şi greutate, ceea ce pentru unii este o întreagă civilizaţie, cu toată măreţia şi decăderea ei, pentru alţii nu înseamnă decât o clipită. Amândouă formele au trăit în acelaşi univers şi totuşi au avut percepţii diferite. O viaţă este totuşi o manifestare cosmică. Pentru universul în întregime ea durează poate zeci de miliarde de ani, pentru om 70-80 de ani iar pentru o gâză doar câteva ore. Toate şi-au trăit manifestarea cosmică dar numai puţine au ajuns la Absolut…  

*  

Una din cele mai importante forţe de pietrificare ale omului în această formă ocazională este iluzia timpului şi a spaţiului liniar. Pe Pământ, în cadrul acesta relativ, lucrurile pot fi măsurate în linie, dar în planul cosmic, superior, mai aproape de esenţa din care provine totul, lucrurile stau altfel. Din punctul acesta relativ, al minţii transformate în substanţă, în Pământ, se poate spune că universul a început acum 18 miliarde de ani şi va mai dura încă pe atâta, dar în planul superior, care nu poate fi perceput decât cuantic, prin revelarea subtilităţii instantanee, universul începe chiar acum, în chiar această clipă nenumită şi nemăsurabilă. Trecutul porneşte întotdeauna din prezent şi este perceput astfel când intră în cadrul relativ prin memoria inclusă substanţelor compuse din atomi, viitorul este trecutul proiectat liniar prin activarea legii cauzelor şi efectelor. Dar atât trecutul cât şi viitorul există doar în minte şi, dacă unul este alb şi celălalt negru, prin mişcarea minţii, amestecându-le, ele devin confundabile, fiecare din ele fiind doar o substanţă mentală ce o poate înlocui pe cealaltă. Viaţa din tine este prezentul – fix, imobil şi indivizibil – de unde porneşte, prin intervenţia minţii, toate proiecţiile spaţio-temporale. Când dai importanţă unui lucru, te cobori în imperiul cauzelor şi efectelor, pe un spaţiu terestru relativ, dar tu în realitate nu eşti relativ. Când vei percepe viaţa din tine doar ca prezenţă, nu ca pe un punct aflat pe un segment de dreaptă, undeva la mijloc, între imensitatea trecutului şi enormitatea viitorului, atunci pietrele vor cădea de pe tine, nu va mai fi nici naştere, nici moarte, nici început şi nici sfârşit, doar viaţă absolută, doar tu însuţi. Iar această viaţă, resimţită ca permanenţă, când vei fi depăşit atracţia şi respingerea, plata şi răsplata, precum şi orice altă formă de dualitate, va fi leacul tuturor bolilor şi suferinţelor, vindecătoarea tuturor temerilor şi iluziilor. Până atunci reţineţi: nu există evoluţie spre mai bine fără simţire de sine şi degenerare, boală şi păcat fără nesimţirea care provine din uitarea de sine. 

*  

Nu te mai lăsa păcălit! Priveşte cum bătrânii şi bolnavii se usucă făcând cozi pe la uşile doctorilor. Doctorul are interesul lui şi el nu îţi va spune niciodată tot adevărul, dar eu pot să ţi-l spun. Înţelegerea ta va fi şi înţelegerea lui şi adevărul, atât cât îl permite această lume, nu-l va face pe nici unul dintre voi să moară de foame. Plăcerea pe care ţi-o furnizează mâncarea făcută din carne este o plăcere blestemată. Ea este o obişnuinţă a formelor celulare şi degenerate… Fiindcă nu te poţi abţine de la această plăcere stai pe la uşile doctorilor, dar dacă vei renunţa la ea vei putea găsi plăceri mult mai profunde şi mai elevate, iar timpul pe care îl petreceai aplecat de durere în anticamera doctorului ţi-l vei dedica ţie însuţi. Când boala este în trupul tău, mintea ar putea să nu-ţi fie afectată? Într-un om bolnav nu mai există nici o altfel de credinţă în afară de credinţa în propria boală… De aceea deschide-te să intre în tine lumina! Prin ea celulele tale de carne se vor transforma în entităţi de lumină şi boala nu va putea locui acolo unde există lumina. În manifestare lumina este bună.  

*  

Practic am ajuns să nu mai urăsc nimic. Orice mi-ar veni din afară sau din interior privesc cu îngăduinţă şi atenţie. Am ajuns să nu mai urăsc nici măcar slăbiciunea, acea slăbiciune care de multe ori în trecut îmi paraliza toţi muşchii şi mă lăsa fără glas. Şi cu cât voiam mai mult să nu mi se întâmple, mi se întâmpla mai des, astfel încât ajunsesem să mă urăsc cu desăvârşire. Dar viaţa mi-a oferit şansa să pot fi atent şi la un moment dat totul s-a transformat în iubire. Momentele de slăbiciune care decurg din influenţele astrale, din aluatul personalităţii sau din alte substanţe care fuzionează cu mine eu acum le pot transforma în clipe plăcute şi în motiv de iubire. Sunt momente foarte bune pentru introspecţie, sunt momente splendide de amuzament. Tocmai de aceea ele acum nu mai sunt atât de acide sau răutăcioase, sunt asemeni încercărilor unui copil de a-l păcăli pe altul, iar atunci când este descoperit recunoaşte că a vrut doar să se joace, neînţelegând de ce te-ai supărat. Mă bucur şi de slăbiciune, mă bucur şi de urât, mă bucur şi de plictiseală, supărarea nu ţine decât o fracţiune de secundă – totul se transformă în bucurie. E aşa de frumoasă viaţa în aceste condiţii, e aşa de frumoasă…  

*  

Spiritul este ceea ce este. Mintea este energia potenţială a spiritului, dar atenţie, nu energia sa reală pentru că spiritul nu are nici o proprietate şi nici o calitate. Mintea este energia ca posibilitate de proiecţie iluzorie pentru receptori special concepuţi. Stă în natura atomului din care este făcut orice lucru această proprietate. Mintea l-a făcut, mintea l-a programat. Spiritul nu are nici o calitate, deci nici aceea de a fi bun sau rău, frumos sau urât, cald sau rece, el este doar viu, el este doar viaţă. Chiar omul obişnuit are instinctul acesta fundamental, spunând despre starea când lucrurile merg bine că aceea este viaţă, iar când lucrurile merg prost el spune că aceea nu este viaţă. El nu este mort când lucrurile nu merg cum trebuie, ci doar este adormit şi totul se petrece haotic şi fără sens cum se întâmplă în vis. Sufletul este amestecul dintre mintea cosmică şi magnetismul specific atomilor ce constituie Pământul, iar despre spirit se mai spune că este totul şi nimic. Dar totul şi nimic sunt noţiuni eminamente abstracte pentru noi, cei în formă fizică, pentru că dacă am realiza totalitatea sau nimicul ne-am anula din punct de vedere material. În starea în care ne aflăm nimicul în totalitate şi totul în afara căruia să nu mai rămână nimic nu există. Aşa cum nu există nimicul pur în această lume materială, la fel totul este o relativitate. Dincolo de ceva ce spunem noi că este totul întotdeauna mai există ceva. După orice graniţă şi extremitate urmează ceva, după Pământ spaţiul, după spaţiu galaxiile, apoi altele şi altele, după orice univers un alt univers şi tot aşa mai departe. Dar pentru că toate trebuie să aibă un final, acesta este abia acolo unde se termină mintea. Iar mintea nu se va termina niciodată în altă parte decât acum şi aici. Totul începe odată cu mintea şi totul se sfârşeşte odată cu mintea. Dar spiritul este doar prezenţă, este viaţa la care se raportează totul. Nimic nu ar începe şi nimic nu s-ar sfârşi dacă n-ar fi el. Dumnezeu este spirit, Dumnezeu nu are nimic de-a face cu materia. El nici nu o apără, nici nu o influenţează. El pur şi simplu o ignoră, pentru că el nu este ceva limitat ca să aibă ştiinţă de ceva, el este totalitatea şi cunoaşte totalitatea – în care nu poate exista nici un segment care să poată fi numit ceva…  

*  

Nu este nici o măreţie în omul acesta – o formă de viaţă oarecare care a prins doar un culoar favorabil pentru dezvoltarea lui ca specie, ca şi pentru ascederea lui în postura de animal dominant pe planetă. Fiecare formă de viaţă este alcătuită din atomi, care au în structura lor subtilă toate capacităţile şi posibilităţile de manifestare. Fenomenele naturale acţionează asupra atomilor elementari proveniţi din spaţiul cosmic, ce formează Pământul şi care se transformă mereu, răscolindu-i fără un interes anume, doar manifestându-se. Structurile create accidental, fiind animate de spirit – structură eterică prezentă orişiunde, tind înspre manifestarea capacităţilor interioare ale atomului: ordine, inteligenţă, libertate. Toate formele de viaţă evoluează inconştient din generaţie în generaţie înspre asta. Speciile şi regnurile însă sunt diferenţiate de o sumă întreagă de factori, astfel încât se poate spune că unele sunt mai avansate iar altele mai primitive. Când o specie devine conştientă de capacităţile pe care le are în structura sa, evoluţia sa devine din ce în ce mai rapidă. Dar pentru asta e necesar ca fenomenele naturale de pe planeta pe care ea se află să-i permită acest lucru, cu alte cuvinte să nu se exprime prea virulent ca să-i distrugă organizarea şi unitatea, aşa firavă, cum o are. Adică un potop concentrat care nu înseamnă altceva decât cutremure, inundaţii şi explozii care dezintegrează structurile atomice create – fiinţele vii – şi le pulverizează iarăşi în atomi separaţi, în praf cosmic. Procesul natural, cu răbdarea vieţii din fiecare atom, poate fi reluat de la început, nimic nu se pierde, nu există nici o tragedie, dar clipa în sine – viaţa în sine – nu se poate percepe în aceste condiţii. Dar cu omul s-a întâmplat minunea, el a prins un culoar favorabil, asemeni altor specii care au dominat Pământul înaintea lui, în vremuri imemoriale, apoi l-au părăsit în mod conştient pentru a-şi realiza destinul cosmic. Practic orice formă de viaţă, care contează doar prin faptul că este viaţă şi nu prin realizările ei fizico-mentale, poate să facă ce a făcut omul, adaptându-şi organe şi instrumente pentru realizarea acestui fapt. Pe de altă parte acest proces nu se poate realiza decât în câteva sute de milioane de ani… Dar maniera îngâmfată de dominare, cu toate sistemele cosmogonice şi creaţioniste ce îl autoplasează pe om în centrul atenţiei şi importanţei universale, ca formă separată de toate celelalte, e o mare prostie. Aceasta e mintea. Dar Dumnezeu este numai viaţă. El nu alege, nu preferă, nu face diferenţe. El este în toate; trebuie perceput în sinele lui şi toate realizările posibile sunt duse la absolut. În cadrul lui nu exisă imposibilitate. Această muncă de Sisif, pe care o execută oamenii şi toate formele de viaţă, este numai pentru învăţare, nimic nu a fost şi nimic nu va fi când ea s-a realizat – Dumnezeu nu s-a mişcat din loc, tu nu te-ai mişcat din loc, cel viu nu a murit niciodată.  

*  

Eu nu execut o practică spirituală pentru a obţine nişte puteri. Ce să fac cu ele, la ce mi-ar ajuta? Ce aş adăuga vieţii în sine făcând un lucru sau altul? Cât ar dura acel lucru?! Nu sunt destul de plin de iluzii deşarte prin atomii ce mă compun în această formă fizică, ca să mai doresc şi altele care să mă însoţească?! Nu vreau nici o putere, pentru că dacă o voi vrea tot pe atât o voi pierde. Atracţia colosală a Pământului spre focul său interior responsabil de crearea noilor forme mă macină cu fiecare zi şi dacă plâng ea se va accentua, şi dacă o recunosc ea mă va recicla aruncându-mă iar în ignoranţa dintru început. Dar chiar dacă aş putea învinge timpul şi spaţiul cât va dura până ce nu mă voi mai putea suporta? Pană ce nu voi pierde totul, iar printre aceste pierderi să se afle şi iluziile mele, nu voi putea fi eu însumi şi dacă nu voi fi eu însumi altceva ce mintea în goana ei a inventat nu vreau să mai fiu. La ce-mi trebuie puterile necesare brăzdării Pământului şi Universului dacă ele doar mă vor ameţi, făcându-mă să pendulez din stare în stare, când fericit, când necăjit?…  

*  

Eu nu sunt aşa cum mă vedeţi voi cu ochii aceştia de ape pământeşti, când tulburi, când agitate. Dacă sunteţi încântaţi de ceea ce spun, uneori, este pentru că eu sunt viu şi mă aflu în voi, tot aşa cum voi vă aflaţi în mine. Ce vă mişcă nu vine de la mine, ci este doar realitatea sinelui vostru care îşi exprimă posibilităţile. La început ca o stare, apoi în nume şi formă. În realitate eu nu sunt în afara voastră şi spusele mele sunt spusele voastre. Dacă voi nu aţi fi vii nu ar fi nici o percepere şi nici un iluminat. Nici un Iisus, nici un Mohamed şi nici un Buddha nu s-ar fi ridicat din nefiinţă dacă voi n-aţi fi ei înşişi şi nici chiar Dumnezeu n-ar avea nici o noimă în lipsa celui care receptează. Căci cui ar putea să-i fie dedicată o rază de lumină dacă n-ar fi viaţa din tine să o recepteze, ce justificare ar mai avea un Dumnezeu dacă el nu ar fi un tot unitar ce l-ar include atât pe cel care emite cât şi pe cel care receptează? Şi dacă toţi recunosc într-un fel sau altul că acela care emite viaţa este Dumnezeu, cel care o receptează, în ultimă instanţă, cine poate fi, dacă nu tot el? Marele hop pe care voi încă nu sunteţi în stare să-l depăşiţi este iluzia timpului şi a spaţiului liniar. Dar când ele se vor fi consumat îndeajuns de mult, chiar acceptând contorizarea bicisnică a minţii, care poate fi rezultatul evoluţiei inevitabile? Tot ce a pornit din Dumnezeu, ca origine a întregii creaţii, după ce a rătăcit prin tot felul de forme, unde îşi va găsi sfârşitul şi odihna?… Chiar iadul, care a apărut pe raza creaţiei numai atunci când a avut cine-l locui, îşi va consuma substanţa odată cu exprimarea divinului până la absolut: iertare totală, mângâiere totală, odihnă totală. Iar toate tragediile nu vor fi fost decât apă de ploaie, apa ochilor voştri crescuţi din minte, care firesc n-au putut să vadă dincolo de capacităţile ei…  

*  

Omul este o formă de materie animată de spirit. Aşa cum arată acum este rezultatul unui cumul de factori, modelat de spaţiu şi timp, de o anumită presiune a minţii în mişcare. Sunt adesea întrebat dacă cred în evoluţie sau în creaţie. Dar însăşi această întrebare, pentru cel atent, dezvăluie importanţa răspunsului. Care este practic zero… Pentru că ceea ce cred eu sau oricine altcineva este un efect al minţii şi nu reprezintă decât o relativitate la factorii de mediu, la educaţie, la dispoziţia emoţională, la timpul şi spaţiul pe care mintea le-a creat. O mare furtună într-un pahar cu apă, o limitare într-un recipient numit atmosferă. Tu de fapt nu răspunzi niciodată la această întrebare, ci doar repeţi ce substanţa fizico-mentală relativă la forma ta de om îţi şopteşte. Formele curg dintotdeauna şi suferă o evoluţie, spiritul însă este o creaţie în sine, este fix, indivizibil şi neschimbător. Suportul spaţio-temporal pe care se petrec toate acţiunile şi toate faptele este în afara lui şi deşi el se află în toate formele, formele nu locuiesc în el. Pentru că el se află în forme ca posibilitate, dar materialitatea formelor se află în afara sa… Ele sunt doar proiecţii mentale ale unei simbioze perfecte între emiţători şi receptori, între negativ şi pozitiv, între naştere şi moarte. Aşadar omul nu este vreun lucru mare, un punct de referinţă al acestui Univers sau chiar al Pământului, din punctul de vedere al formei şi al devenirii, dar este totul, esenţa şi viaţa acestui univers prin spiritul care îl animă. De aceea omul în esenţa lui nu este om, ci este spirit. Normalitatea omului în acest stadiu al curgerii sale este un concept cu desăvârşire relativ, calităţile nu sunt calităţi, ci proprietăţi ale substanţei care îl compun. Ele includ o anumită subtilitate a luminii solare pe care el o aspiră, ca materie specifică Pământului ce s-a sedimentat pe etape într-un recipient. Pentru că în toate lucrurile manifestate există o scară, se pare că omul este ultimul cui al ei pe Pământ, dar este legat prin cele două stinghii verticale, de toate celelalte, oricât de respingătoare şi de josnice ar părea ele. Puterile nu sunt un etalon al iluminării, dar un iluminat le-ar putea avea dacă ar exista o cât de mică raţiune a posedării lor. Satisfacţia este mentală, iluminatul de pe Pământ este aproape desprins de minte. El este capabil întotdeauna de renunţare. Lui nu poţi să-i faci nimic pentru că el nu are nimic. El este în afara scării pentru că pe el nu-l interesează poziţia, nici dacă este considerat sus, nici dacă este considerat jos, el nu are fierul pe care magnetul incandescent şi infernal din interiorul Pământului îl poate atrage. El ştie că ceva nu e în regulă dacă-i mai este foame, el ştie că ceva nu e în regulă dacă mai există excitare, dacă mai răspunde stimulilor Pământului, prin atracţie şi respingere, prin plăcere sau neplăcere, prin simpatie sau antipatie. El nu mai poate fi unealta Pământului la aratul ogoarelor. El simte că este spirit şi dacă există vreo trăsătură cât de cât compatibilă cu acest spirit din toate stările pământeşti atunci el este beatitudine.  

*  

O mare parte din doza ta de nefericire vine din planificare. Ori de câte ori porneşti la drum cu un obiectiv, cu cât se întâmplă mai des să-l îndeplineşti, tocmai pentru că te-ai identificat cu el şi i-ai cedat din energia ta, cu atât devii mai pustiu şi nefericit. Pasiunea te-a împins la tot felul de compromisuri, de la înşelăciune până la violenţă, de la lacrimi până la blesteme… ce nu ai făcut ca să-ţi vezi mintea în formă şi substanţă… Ai crezut că va ieşi o mândreţe de lucru ce va învinge timpul şi va speria moartea şi când colo vezi că nu ai fost decât unealta Pământului ce îşi răstoarnă brazdele; tu în nume şi formă fiind materie reciclabilă angajată pentru o zi, plătită cu iluzii şi speranţe deşarte. Ce îţi creează deziluzia şi nefericirea este diferenţa dintre imaginea mentală şi imaginea materială. Ce frumos era în minte, ce searbăd a devenit în substanţă… Acum încearcă să intuieşti cum ar fi fost dacă ai fi lăsat totul în spirit, în acel spirit original şi superior imaginii mentale, cel puţin tot pe atât de superior pe cât este aceasta faţă de substanţa materială… Imperfecţiunea lucrului realizat prin planificare distruge frumuseţea în sine; rămâi parcă epuizat, cu o floare veştedă în mână, întrebându-te unde ai greşit, frământându-te pentru ce va urma, considerându-te principalul vinovat… acoperit de neguri ce par să nu se mai sfârşească vreodată. Pe când obişnuinţa de a trăi conştient, fără planificare şi obiective, te transpune în permanenţă şi spontaneitate, în starea de a fi, pentru că a fi înseamnă a trăi; niciodată închipuită cu mintea, niciodată materializată în corpuri şi obiecte. Întotdeauna spun: nu, nu vreau asta! Pentru că dacă o să vreau asta nu voi reuşi asta. Se prea poate să reuşesc ceva, dar nu ce am vrut eu, nu, niciodată.  

*  

Că există mişcare şi în consecinţă evoluţie la nivel fizic n-ar trebui să mai fie un lucru contestabil. Chiar cei mai înfocaţi creaţionişti ar trebui să admită asta. De când omul îşi consemnează experienţele, odată cu apariţia civilizaţiei şi mai ales de când instrumentele de observare şi-au sporit acurateţea, se poate dovedi, chiar şi matematic, cu câţi centimetri au crescut sau au scăzut unele organe sau membre ale omului şi ce activităţi au determinat lucrul acesta. Nu-ţi trebuie prea multă inteligenţă ca să observi cum modificările cauzate de mediu şi de activităţile de rutină din corpul părinţilor se transmit prin naştere copiilor ca o tendinţă naturală şi firească. Părul dispare tot mai mult de pe corpul omului prin purtarea hainelor, masa musculară scade odată cu apariţia utilajelor şi automatizării, cutia craniană şi masa cerebrală, în schimb, se măresc odată cu necesitatea înmulţirii circuitelor neuronale care să memorizeze noianul de informaţii ce prind nume şi formă. Dar există şi o altfel de evoluţie, mai subtilă, la nivelul înţelegerii, care influenţează în mod direct formele. Ideea acţionează asupra materiei, mintea este stăpâna universului fizic. Ideea de posesiune implică ferocitate şi egoism, în consecinţă adaptarea unui corp brutal şi tăios, în care dinţii şi colţii sunt cei care ordonează lucrurile, ideea de renunţare creează un corp zvelt, neted şi uniform, aproape insesizabil. În planul moralei şi al religiei există de asemenea schimbare şi, în consecinţă, evoluţie, de la dinte pentru dinte s-a ajuns la întoarcerea şi celuilalt obraz ca să fie pălmuit. Dacă la început omul sălbatic şi primitiv ştia doar să ia, mai târziu s-a spus – dă şi ţi se va da, iar acum, aşa cum se poate observa tot mai mult din acţiunea straturilor subtile ale conştiinţei, tendinţă care inevitabil se va generaliza, se spune – dă şi nu primi nimic în schimb, renunţă la toate posesiunile tale şi vei fi fericit. După ce omul a văzut că palatele, aurul, cadânele şi sclavii nu-i vindecă imensa rană devenită trup, ce se deschide tot mai mult odată cu vârsta, începe să experimenteze şi această posibilitate. Nimeni nu poate şti, deocamdată, unde va duce. Dar cu cât conştiinţa va fi mai pură, orientată înspre lumină, ca semn al bucuriei şi fericirii, el va înţelege că aceasta e calea prin care se va regăsi pe sine, identic cu Dumnezeu, singura de fapt care mai există… Celelalte au fost de prea multe ori bătute şi şi-au dovedit deja deşertăciunea…  

*  

La rădăcina motivaţiei de mişcare se află mintea şi numai în mod cu totul şi cu totul excepţional omul poate trece dincolo de iluziile ei. Dualitatea bine-rău este baza existenţei ei, fără această discriminare omul nu ar putea exista în aceasta formă. De aceea sfaturile şi indicaţiile în favoarea binelui, a iubirii, a frumosului sunt o atitudine forţată a unor oameni pe jumătate, sunt vorbe goale a unor oameni prea obişnuiţi să îmbăleze cuvinte. Practic nu poţi fi produsul minţii sociale, om cumsecade, cu iubire de Dumnezeu, ce nu ar face nici un rău etc. şi în acelaşi timp capabil de conştiinţă nepărtinitoare, egal şi just în orice situaţie. Omul actual este puf de păpădie, mişcat de curentul formelor în manifestare, născut prin închisul şi deschisul uşilor, prin răsuflare, prin presiunea furnizată aerului de corpurile în alergare, într-un cuvânt este o jucărie a societăţii. Şi ce dacă, vor spune unii, am venit aici să ne trăim viaţa, să ne facem prieteni, să iubim etc., bla-bla-blaa şi tot aşa mai departe. E fără speranţă o asemenea discuţie… Unii vor spune că va trebui să te transformi mental până într-acolo încât să nu mai vezi deosebirile, să nu te mai agiţi, să nu te mai frămânţi şi să nu te mai consumi, dar realizând asta unde mai este mintea, unde mai este judecătorul? Cine ar mai vedea şi pe cine, pe ce s-ar mai sprijini timpul şi spaţiul şi prin ce s-ar mai crea relaţii şi în consecinţă această lume relativă?! Dar aţi fost vreodată conştienţi că, în această lume relativă, a intra în intimitatea cuiva e totuna cu a intra în măruntaiele lui, totuna cu a-i vedea toată urâţenia şi a-i mirosi toate duhorile, în cele din urmă?… Dacă n-ar fi extraordinara cerinţă a reproducerii (de fapt, un instinct de bază a supravieţuirii personale până la redescoperirea sinelui) toţi ar fugi oripilaţi după ce ar pătrunde în intimitatea cuiva şi nu ar mai vrea niciodată să facă asta. A pătrunde prin meditaţie în tine, înseamnă a pătrunde în viaţa impersonală, a pătrunde într-un altul, prin gândire şi atingere, înseamnă a pătrunde în intestine şi în materie.  

*  

Pământul este o bulă spaţio-temporală. În ea găseşti tot ce vrei, dar tot ce vrei se va dovedi iluzie deşartă… De aceea nu există deşertăciune în primul rând în avuţia ta şi în natura materială, ci în mintea ta când se porneşte să creeze. Acest proces e un drum cu un singur sens, oricâte spirale ar face el prin univers, punctul final nu poate fi decât identic cu cel iniţial – al vieţii împlinite prin sine, fără nici o dependenţă şi condiţionare. Realitatea nefericită este că rătăcirea pe coordonatele dorinţei şi acumulării a început de mult, când nu exista conştiinţă, nu odată cu naşterea ta fizică în această viaţă, ci din vremuri imemoriale. Când te-ai născut ai preluat de la părinţi şi de la mediul înconjurător o substanţă coruptă, ce caută mereu să-şi impună automatismele. De aceea există mereu un conflict între ceea ce simţi tu în sinele tău că te poate face fericit şi între ceea ce substanţa ta fizică, prin minte, vrea şi acţionează. Practic este conflictul între mişcare şi nemişcare, între o stare perfectă prin sine, în care orice intervenţie nu poate decât să deranjeze şi o stare modificată în care orice intervenţie este cerută expres tocmai pentru ca ea să nu te mai deranjeze, pentru că în această ultimă stare tot ce vrei şi tot ce ai nu încetează să te deranjeze mereu… Uneori poţi simţi starea de satisfacţie a competitorului care a câştigat o cursă, dar gustul real al fericirii nu-l simţi niciodată. Pentru că ştii că mai urmează ceva… Eşti atât de departe de punctul iniţial al fericirii prin sine pe acest drum cu un singur sens al manifestării, încât e o luptă fără speranţă să crezi că pe coordonatele spaţio-temporale vei ajunge vreodată la final, deoarece prin mintea care le creează timpul şi spaţiul pot fi infinite. Dar când mintea se opreşte din creare, dorinţă şi visare, credinţa care în oameni îşi are împlinirea undeva în viitor se poate realiza în prezent. De aceea nu mai localiza prezentul realizării şi mântuirii tale în viitor, pentru că distanţa dintre prezentul real şi un punct spaţio-temporal dorit şi închipuit într-un oarecare viitor va fi întotdeauna o constantă. Această lume nu e bună, nici rea, e un loc al experimentării şi al învăţării. Dar dacă ai fost atent şi silitor la observarea vieţii din forme şi nu a formelor din viaţă, când conştiinţa s-a cristalizat trebuie să te opreşti din creare şi visare, să absorbi linia acestei potenţiale spirale infinite într-un punct şi să realizezi starea perfectă al lui aici şi acum. Starea perfectă nu stă în proprietăţile plantelor, ale animalelor, ale oamenilor şi ale sfinţilor din paradis, ci în esenţa ta nemişcătoare. Relaţia cu sfinţii sau cu păcătoşii poate fi un prilej foarte bun pentru învăţare, dar nu este o stare perfectă. Raiul şi iadul se află în minte, numai Dumnezeu se află dincolo de ea. Iar dacă nu-l vei cunoaşte pe Dumnezeu prin renunţare, eternizând această clipă în substanţa în care te afli acum, este alegerea ta. În esenţă nici asta nu e o tragedie. Te vei naşte şi vei muri, te vei bucura şi te vei întrista, vei câştiga şi vei pierde, vei fi în rai şi în iad regulat şi succesiv, dar numai în una din aceste două stări prea multă vreme nu te vei afla. Dumnezeu însă este starea perfectă, în care toate posibilităţile sunt realizate şi incluse, depăşirea repetiţiei, a bolii, a fricii, putreziciunii şi oboselii, a reciclării deşeului care devine roadă proaspătă şi coaptă. Dumnezeu în cele din urmă poate să fie chiar şi o stare de odihnă a celui care s-a săturat de uzură şi manifestare. Oricum nu există nici o tragedie nicăieri, pentru că soarta ta este soarta lui Dumnezeu care în nici un caz nu are unde să se ducă decât în el însuşi. Poate e o neconcordanţă de termeni şi asta înţelege şi credinciosul prin lumea de apoi, dar dacă face greşeala să se vadă acolo într-o relaţie cu alte persoane, fie aceştia arhangheli, apostoli, profeţi sau sfinţi, într-o lume mişcată de emoţii şi sentimente, fără să fie singurul, aidoma lui Dumnezeu, fericit până la absolut în nemişcarea sa, a rămas în minte şi dualitatea se va manifesta în persoana lui mereu. Dar adevărul adevărat este că atât absolutul cât şi manifestarea sunt veşnice pentru că tot din absolut izvorăşte şi mintea care poartă manifestarea. Nu ca realitate, ci doar ca posibilitate, nu ca ceva ce poate fi păstrat, ci doar ca ceva ce poate fi distrus şi reciclat. Asta e dovada posibilităţilor infinite ale sinelui. Ce am scris în cuprinsul aceste cărţi nu se putea realiza decât prin filtrarea eternului prin minte, pentru că mintea a inventat scrisul, de aceea ideile din ea sunt valabile numai pentru orientare. Vei hotărî singur dacă în Univers sunt mai multe fiinţe sau există numai una, dacă manifestarea ta nu dăunează tocmai ţie, cel prezent pe de-a-ntregul în orice formă de viaţă, tu vei hotărî cum şi când să te ucizi ca să te hrăneşti pe tine din altă formă de viaţă. Viaţa este o unitate. Ca să o respecţi trebuie să treci dincolo de hrană şi manifestare. Dar ce vorbesc eu!… Omul când se află în manifestare nu are nici un fel de libertate. Deci nici aceea de a hotărî ce să-şi dorească şi ce să facă. Totul i se dictează prin proprietăţile atomice ale substanţei ce îi compune mintea şi trupul. Ca să hotărască ceva trebuie măcar pentru scurtă vreme să-şi lase mintea şi mişcarea deoparte şi să intre în meditaţie. Pare simplu dar nu este deloc aşa, pentru că scânteia transformării tale trebuie să pornească de la sursele de hrană. Altă posibilitate nu există. Renunţarea la consumul de carne, creatoare de metal şi apoi renunţarea la lactate, creatoarele de calcar şi piatră, îţi va da posibilitatea să te hrăneşti cu altceva care poate fi uşor şi inflamabil, ca prin foc să te transformi şi să iei aripi de înger. Uitaţi-vă în jur, nici o formă nouă nu se naşte fără intervenţia focului. Pare pueril şi poate râdeţi dar metalul şi piatra nu se pot aprinde niciodată cu o singură scânteie. De aceea ca să existe transformare în viaţa omului obişnuit este nevoie de focul iadului în deplina lui intensitate. După un astfel de chin ţi se oferă o posibilitate. Fii atent la momentul când ea ţi se oferă după ce ai pierdut ceea ce foarte mult ai iubit şi lumea ta s-a prăbuşit… este singura clipă când poţi alege – o viaţă atotsuficientă prin sine sau drumul spre iad în plictisitoarea lui regularitate.  

*  

Există o mică povestioară cu tâlc, pe care bineînţeles tot mintea a inventat-o, în care personajul principal este Einstein. Se spune că odată un profesor a vrut să-şi provoace studenţii, întrebându-i dacă ei cred că Dumnezeu este creatorul a tot ce există. Bineînţeles! au răspuns studenţii şi atunci profesorul le-a spus că în acest caz Dumnezeu este şi creatorul diavolului. Ei, aici, se spune că intervine un student pe nume Einstein, care sugerează de fapt că aşa cum întunericul este absenţa luminii, tot aşa diavolul este absenţa lui Dumnezeu, de asemenea că întunericul nu există, neputând fi fracţionat şi măsurat. Acum vă întreb: dacă întunericul nu există, fiind absenţa luminii, de ce diavolul ar exista fiind absenţa lui Dumnezeu? Însuşi Dumnezeu despre care lumea vorbeşte este factorul creator, dar el nu este adevăratul Dumnezeu, de aceea rătăcirea omului este mare. Dacă Dumnezeu ar exista numai prin ceea ce poate fi fracţionat şi măsurat, înseamnă că el ar fi divizibil şi muritor. Lumina este energia minţii în creaţie, la fel şi sunetul. Diavolul creat de minte nu este inactiv asemeni întunericului, ci este unul dintre cele două braţe ale ei, răul – factorul creator şi efervescent care a creat galaxii, imperii şi popoare. Iar dacă el nu există, fiind o invenţie a minţii, atunci şi galaxiile, imperiile şi popoarele sunt plăsmuiri ale sale, dar numai pentru înţelegerea sa, deoarece numai ea are mijloacele să le recepteze. Iar dacă există ar trebui să fie creaţia cuiva, pentru a servi dualităţii şi comparaţiei… Dacă din amestecul frenetic al substanţelor în minte se creează formele, dacă te apuci să te închini ei ai s-o urmezi şi atunci când înnebuneşte? Şi de unde ai să ştii când înnebuneşte? Folosindu-te de ea, măsurând şi comparând?… În realitate nici lumina şi nici întunericul nu există. Amândouă se află în minte şi fac parte din dualitatea esenţială a manifestării. Ce există în fapt nu există, ci numai ESTE, în sine, dincolo de orice proprietate. Dar cu siguranţă ESTE, măcar dacă în creaţie nu există nimic altceva decât visele celui care visează – nemişcător şi indivizibil, iar el nu are nevoie să facă ceva, el este totul. Cel care crede că prin facere poate obţine ceva este mintea. Ea este asemeni unui copil veşnic nemulţumit de formele pe care le face din plastilină. Le distruge şi le combină mereu. Asta e reciclarea. Plastilina este iarăşi pregătită pentru o nouă formă. Asta e lumea în care credeţi şi chiar paradisul în care vreţi să ajungeţi nu este mai mult decât o formă accidentală izvorâtă din minte…  

*  

Capcana pe care mintea, ca instrument esenţial de învăţare, dar în acelaşi timp de supravieţuire, a întins-o oamenilor este extraordinară. Ca să-l afli pe cel faţă de care nu te afli la nici o distanţă, la nici o fracţiune de milimetru depărtare în spaţiu şi la nici o fracţiune de secundă depărtare în timp, mintea a pornit în creaţie. Ea s-a pornit în căutarea sinelui şi toate stelele şi planetele sunt opririle şi taberele ei de-a lungul acestei colosale campanii. La fiecare oprire a construit sisteme de gândire şi imperii, religii şi forme de viaţă, civilizaţii şi popoare, dar scopul căutărilor sale prin materializarea posibilităţilor tot nu a fost atins. Credinţele tribale, jertfele, sacrificiile în masă pe altare, sistemele religioase şi filozofice, toate s-au transcris pe această traiectorie a minţii ce a jurat că nu se va lăsa până ce nu-şi va găsi sinele şi originea. Dar cu cât şi-a adâncit mai mult analiza, cu atât s-a simţit mai lipsită de speranţă; creând tot mai multe tabere de-a lungul călătoriei sale ea a ajuns la nebunie. În cele din urmă dintr-un paradis al florei şi al faunei, cu blesteme amare, ea a început să pârjolească totul, să-şi piardă speranţa în formele create şi să transforme totul într-un nesfârşit deşert din care nu va rămâne decât praful, identic cu cel cosmic de dinaintea creării planetei. Acesta este cursul minţii pe Pământ, a strâns tot ce avea mai bun în om, a intrat în el şi l-a creat pe el în aşa fel încât să răspundă intereselor sale, dar metodele ei sunt fără speranţă. Ea nu trebuia să creeze şi să complice, ea trebuia să renunţe la pretenţii şi să simplifice. Adevărul nu poate fi găsit de ea, ci numai acolo unde ea s-a oprit. O dovadă concludentă a acestui fapt este iluzia sistemelor filozofice şi religioase ale omului. Prin câte smârcuri nu v-au purtat ele, câtă durere şi disperare nu au creat ele şi pentru ce? Adevărul era atât de aproape şi atât de simplu. Nu prin gândire se putea afla. Nu printr-un instrument, ci doar prin el însuşi – prin simţirea de sine. Abominabile au fost constrângerile şi pedepsele la care a fost supus omul! Sistemele religioase şi de gândire au creat atâtea nodule şi formaţiuni canceroase, încât omul nu a fost liber să observe evidenţa evidenţelor – mâncarea îi creează trupul iar gândirea nu reprezintă decât informaţia ataşată ei; în funcţie de ceea ce mănâncă, fiecare trup se constituie într-un receptor al undelor de gândire care asemeni undelor radio împânzesc Pământul şi Universul. Deci în funcţie de ceea ce mănânci, ca individualitate fizico-mentală, te transcrii pe o frecvenţă şi ajungi să faci parte din ea. Această scară a frecvenţelor este colosală la nivelul Universului. Omul, prin minte, are o marjă de deplasare minusculă. În cadrul Pământului deosebirile sunt infime, deşi par extraordinar de mari. Cert este că extremităţile acestei scale a frecvenţelor la nivel universal se unesc într-un punct, totul şi nimic înseamnă acelaşi lucru. Deci mâncarea creează comportamentul şi soarta, gândirea este în strânsă legătură cu materia care fuzionează cu individualitatea ta fizică, având rădăcinile condiţionării în strămoşi şi în mediul în care locuieşti. Cu cât alimentaţia va fi mai uşoară, începând cu cea vegetariană şi continuând cu cea de lumină solară, cu atât omul se va putea deplasa pe o frecvenţă de înaltă fidelitate, spre sine. Conştiinţa îi va fi din ce în ce mai puţin tulburată de iluzii deşarte. Oprirea minţii şi aflarea adevărului nu se vor realiza decât odată cu oprirea alimentării. Din această cauză orice formă de viaţă este asemeni unei rachete căreia i s-a aprins combustibilul. Dar în realitate nu a fost niciodată vreo rachetă pe cer, ci a fost doar mintea celui care a creat-o. După ce şi-a consumat energia preluată din mâncare a căzut pe Pământ şi s-a făcut iarăşi praf. Nu v-aţi săturat de atâta praf? Nu-l simţiţi cum vă înăbuşă?… Dar ce spun eu numai în puţini oameni va rezona. Nu puteţi accepta ca adevărul să fie atât de simplu, iar fericirea să se realizeze prin renunţare. Voi sunteţi în elanul posesiunii şi al acumulării, a renunţa la satisfacerea poftelor fizico-emoţionale nu există pe frecvenţa voastră. Dar după un şoc extraordinar, oricărui om i se oferă posibilitatea de a ajunge şi pe această frecvenţă. Nu pot să vă spun decât să fiţi foarte atenţi când veţi ajunge, pentru foarte scurt timp, parte din ea.  

*  

S-a spus din vechi timpuri că natura materială este minte în formă şi substanţă. Dar foarte mulţi oameni se poticnesc şi nu înţeleg nimic din această exprimare. Dar de ce e aşa de complicat?! Să luăm un obiect, unul oarecare, de pildă un pix. Admitem cu toţii că el este creaţia minţii omului din momentul sclipirii lui ca idee mentală, a proiectării lui, continuând cu extragerea materialelor din solul Pământului, folosirea focului, turnarea lui în formă etc. Mai mult însă, omul obişnuit nu poate înţelege. Este un viciu al educaţiei şi al experienţelor mărginite, este o lipsă de luciditate specifică fiinţelor făcute din pământ. Nu se înţelege şi nu se simte faptul că aşa cum omul în crearea oricărui lucru este responsabil numai de un segment al liniei timpului şi al spaţiului, tot aşa, înaintea lui alte energii s-au ocupat de un alt segment, altele şi altele, până la originea creaţiei, până la naşterea atomului din care sunt formate toate obiectele fizice. Şi aici ajungem la cea mai mare iluzie care a întreţinut aproape toate sistemele de gândire, toate religiile şi toate civilizaţiile, anume că în spatele tuturor lucrurilor se ascunde un creator personal şi inteligent. Chiar cei mai înţelepţi dintre oameni s-au poticnit şi s-au încurcat în această iluzie. Vă întrebaţi cum vine asta? Dacă mintea a creat toate formele materiale de ce nu aţi admite că aşa cum a creat pixul aşa a creat şi trupul vostru? Înţelegeţi că pentru corpurile care nu sunt creaţia minţii omului, precum sunt organismele vii, munţii, mările, norii, copacii ş.a.m.d., altă minte este responsabilă, iar acestei minţi i s-ar putea spune mintea Pământului. Anterior acestei minţi este alta, care a creat sistemele solare, galaxiile şi toate corpurile cereşti. Mintea însă este o organizare energetică, anterioară formei şi nu invers… Pentru un om împietrit în scoarţa Pământului, ceea ce voi spune mai departe nu are nici un sens. Oricum, iată ce mai este de spus. Chiar şi un elev de şcoală primară care a învăţat ceva fizică a aflat că atomul este alcătuit dintr-un nucleu atomic neomogen, mai mult un centru de atracţie magnetică în jurul căruia se rotesc cu viteza luminii electronii şi protonii. Dar ce sunt aceşti protoni şi electroni, particule solide cu masă şi greutate proprie sau mai degrabă fracţiuni mentalo-energetice care creează iluzia spaţiului compact printr-o mişcare asemănătoare ideii de roată luminoasă pe care o creează o torţă învârtită cu mare repeziciune?… Deci, creaţia materială este o mişcare a unor particule goale şi iluzorii care creează, printr-o percepţie degenerată în fiinţele pământeşti, senzaţia de corp compact şi material. În spatele tuturor lucrurilor nu există nici un creator personal şi inteligent, căci iluzia nu s-ar putea numi inteligenţă… Blasfemie, strigaţi în gura mare, ne-am închinat şi adeseori Dumnezeu ne-a răspuns. Cum poţi să zici una ca asta?… Nu, nu v-a răspuns decât mintea voastră, uneori îndeplinindu-vă, alteori ignorându-vă dorinţele, nu a fost nimic altceva. Câte v-a dat atâtea v-a luat… V-aţi închinat la ceea ce nu este, v-aţi închinat particulelor goale, ipotetice şi iluzorii, v-aţi închinat oricui, numai lui Dumnezeu nu v-aţi închinat. Pentru că n-aţi înţeles că Dumnezeu este viaţa în sine, care nu alege şi nu apreciază, care nu judecă şi nu preferă, dăruindu-se ca esenţă indivizibilă lui însuşi, neavând nici plăcere, dar nici durere, nici bine, nici rău, dar totuşi având totul în sine, toate posibilităţile până la absolut. Emoţiile şi splendorile pământeşti în el nu sunt decât posibilităţi pitite într-un cotlon, sunt practic neglijabile. Până la absolut ceea ce crezi tu că e măreţ nu e decât un afurisit de gunoi care ţi-a intrat în ochi. Dar în sinele viu nu există nici o contradicţie. Aşa cum arăţi acum, însă, în această formă, pietroasă şi grosieră, el nu are nici o noimă, dar odată cu evoluţia ta, prin meditaţie, vei deveni tot mai lucid şi vei înţelege. Ce anume?!… Vine un timp când cuvintele îşi pierd orice utilitate…  

*  

Când există conoștinţa mai multora oricând se poate strecura ideea de singurătate. Dar Unicul nu poate fi decât suficient prin el însuşi şi aşa este Dumnezeu. El poate avea şi atributele persoanei pentru că în el zac toate posibilităţile, dar spre deosebire de om el ştie că individualităţile sunt gândurile sale atunci când s-a pornit să creeze. De aceea el nu poate fi singur şi nefericit vreodată, pentru că în esenţa supremă nu există decât conştiinţa Unicului, pe când nefericirea cauzată de singurătate nu există decât în materia virusată şi inferioară din lumea fizică. Acesta este numai unul dintre motivele pentru care trebuie să evoluezi şi să te dăruieşti lui Dumnezeu, la sfârşit, în cea mai subtilă formă şi substanţă care prin mijloacele pe care le-ai avut ai putut-o realiza în această viaţa efemeră. Dar nu cu vopsele pe tine şi cu obiecte exterioare pe care le-ai putut cumpăra cu bani, ci numai prin viaţa din tine pe care numai tu o cunoşti şi despre care nu poţi spune nimic altcuiva…  

*  

Se spune că atunci când închizi ochii, aşezat într-o anume postură, poţi să îţi vezi sufletul. Dar mai întâi atunci când închizi ochii şi execuţi o anumită presiune cu degetele asupra lor vezi firişoare roşii de lumină. Acestea sunt micile vase de sânge din ochi. Deci sângele este lumină lichidă, impregnat cu toate substanţele de pe Pământ. De aceea sângele este esenţa organismelor vii – lumina care le susţine în această lume fizică, transformată după condiţiile existente pe aceasta planetă. Dar precum nimic nu poate supravieţui fără sânge, tot aşa nimic nu poate supravieţui fără lumină. Asta nu înseamnă că nu pot exista fiinţe care pot supravieţui fără lumină lichidă. În mod generic aceste fiinţe pot fi numite îngeri. Evoluţia subtilă, opusul degenerării materiale, poate face asta. Când sângele se va curăţi de impurităţile pe care le absorb fiinţele vii din alimente şi din aerul de pe Pământ, realizându-se intrinsec dezrobirea faţă de dorinţă şi pasiune şi prin acestea de păcat, prin evoluţie lentă şi răbdătoare omul va fi o altfel de fiinţă, splendidă şi iluminată. Sângele lui va fi lumină pură.  

*  

În fine nu mai am decât un mesaj să vă transmit: nu există moarte. Există numai viaţă, când manifestată, când nemanifestată, dar viaţă în permanenţă. Viaţa e lucrul pe lângă care nu mai există un al doilea, moartea nu există decât în creaţie, adică numai în minte. Viaţa şi moartea nu sunt două lucruri opuse şi comparabile. Viaţa este existenţa neinfluenţabilă şi indestructibilă, moartea există numai în minte. Există un singur lucru sau principiu în univers şi acela este veşnic, dar în manifestare există numai ceea ce simţi. Din fericire totul evoluează deoarece cineva care să nu simtă nimic în interiorul său nu a existat niciodată.  



*****






A TREIA CARTE

*

Eu am tot ce este mai important: posibilitatea de a lucra cu lumina.
Ştiu cu absolută certitudine că nu există o cale mai bună ca aceasta, că din lumină se naşte tot ce vedem şi dorim, că lumina din noi este starea originală pură şi numai prin ea putem depăşi principiul pietros al cauzelor şi efectelor.
Dar lucrul cu lumina nu este posibil şi pentru cei care se îndoapă cu alimente acide şi gustoase, bogate în proteine, responsabile de alimentarea focului interior demonic. Nu în zadar sfinţii care au primit lumina conștiinței au postit şi s-au retras în singurătate, dedicându-se lui Dumnezeu, chiar dacă uneori s-au oprit la un Dumnezeu personal şi şi-au închipuit că emoţiile interioare incandescente sunt chiar întâlnirea cu acesta.
Eu am început să scriu, mai întâi de toate, să nu uit ce am primit în momentele de inspiraţie, dar recunosc că scrisul este mult prea mic să păstreze marile revelaţii. Mai degrabă scrisul pentru mine este un semn pe care l-am făcut, ca să-mi amintesc că pot reconstitui în interior, din lumină, starea de înălţare spirituală pe care am avut-o într-un moment de demult.
Dar tot ce este mai important există în prezent - aici şi acum lumina sfinţeşte! Ştiu cu absolută certitudine că îngerii au fost cândva fiinţe din carne şi că s-au purificat devenind spirite pure doar prin munca lor cu lumină.

*

Când un om este sub influenţa alcoolului ceilalţi ştiu că nu se pot încrede în el, deoarece toate faptele lui sunt lipsite atunci de concentrare şi raţiune. Dar trebuie să ştiţi că nici cel care se află sub influenţa hranei nu este mai presus.
Toate elementele care se infiltrează în om, în scară ierarhică, de la droguri, alcool, hrană, apă şi aer, îl influenţează implacabil.
A fi sub influenţa alcoolului sau a hranei nu schimbă lucrurile prea mult.
Aproape la fel de haotice sunt faptele omului în ambele situaţii…

*

Simţirea de sine este o stare reală. Ea începe cu simţirea trupului, continuă cu simţirea coloanei energetice şi sfârşeşte cu integrarea în spirit.
Dar alimentele sunt o piedică. Consumarea lor erodează trupul dramatic şi irecuperabil.
Dacă am rezista poftei iniţiale cu timpul poate ne-am găsi calea de a trăi mai mult şi mai bine.
Eliminarea conştientă a elementului fizic duce la adevărata libertate.
Simţurile animalice au devenit instincte, simţurile noi, conştiente, pot deveni şi ele, prin repetiţie, instincte.
Nu merită să-ţi distrugi viaţa, de frică că vei fi marginalizat dacă nu vei mai bea şi mânca cot la cot cu oamenii. Aceştia sunt numai o parte din oameni. Mai sunt şi alţii, ai cerului şi ai păcii, pe care nu i-ai văzut până acum pentru că ai privit numai în pământ.
Detaşându-te de oamenii pământului poţi vedea fiinţele cerului, forme şi lumini diafane, care altădată te-ar fi orbit şi dezorientat. În preajma lor vei fi mult mai conştient de tine însuţi.
Dar ca să ajungi la ei trebuie să te opreşti tot mai des din mişcare. Nu numai din mişcarea de a face lucruri, dar mai ales din mişcarea de a mânca.
La început nu o vei putea face decât cu voinţă dureroasă şi grea, vei simţi disconfort şi uneori chiar te poţi îmbolnăvi pentru scurtă vreme, apoi hotărârea pornind ca o săgeată din minte se va transforma în obişnuinţă.
Ce este greu va deveni uşor! Ce este nesimţire şi imposibil va deveni conştienţă şi stăpânire!
Oamenii obişnuiţi care mănâncă şi beau de-a valma tot ce le oferă natura, mai ales carne, această substanţă complexă şi coruptă, vor fi în permanenţă egali în a face bine şi rău, oamenii cerului însă fac tot mai mult binele, adică realizează conştiinţa, ţintind spre eliminarea dualităţii şi reîntoarcerea în Unul.
Aceasta este traiectoria fiinţelor vii. Până ce nu o străbaţi până la capăt vei fi ca o fantomă care nu se poate rupe din locurile unde a comis păcatul.
Soarele este fix, doar pământul trupului se mişcă neîncetat spre apus…

*

Când şarpele a îmbiat-o pe Eva să mănânce din pomul cunoaşterii binelui şi al răului a ştiut că dacă ea va mânca trupul ei va lucra pentru el. Nu era vorba de un fruct, ci de complexul de reacţii pe care îl implică acţiunea de a mânca. Mitul acesta a fost interpretat greşit, deoarece până la povestitorul biblic, el trecuse din gură în gură şi din minte în minte.
Şarpele, forţa negativă şi întunericul, care creează prin contrapunere natura materială, a dorit să îi determine pe Adam şi pe Eva să mănânce, doar atât. Până atunci Edenul, fiind o grădină a cerului, era populat doar de roadele vieţii, iar activitatea de a mânca era pur simbolică.

*

Simt tot mai mult cum desperarea formelor de viaţă, zdrobite în dinţi, se transmite în corpul şi în sângele meu. A mânca este o enormitate!
Simt chiar şi desperarea bobului de grâu zdrobit şi transformat în pâine.
În mod sigur fiecare formă de viaţă vrea să trăiască spre a se cunoaşte pe sine şi mă simt ca un criminal, ori de câte ori mănânc. Iar formele animale, fiind atât de aproape de sine, murind înainte de vreme, aruncă blesteme amare celor care le ucid.
Căci în chinuri cresc, arzând de focul hranei ca să se menţină, şi după atâta suferinţă sfârşesc înainte de a se cunoaşte pe sine!...
Simt că omul nu are nici o şansă să scape de boală dacă nu renunţă la mâncarea fizică.
Se va opri mereu înainte de a trece de poarta limitelor pământeşti...

*

A fi obligat să te înfometezi nu este o soluţie. Nici a te înfometa singur doar pentru a face ceva rar şi deosebit nu este un lucru grozav. Instinctele refulate aşteaptă doar un mic moment de neatenţie pentru a exploda cu forţă înzecită.
A renunţa la mâncarea fizică nu trebuie să fie o acţiune mecanică.  Ea nu trebuie făcută cu braţele care refuză să mai ducă mâncarea la gură, ci mai întâi trebuie făcută cu credinţa că aceasta este cea mai puternică cale prin care te poţi elibera din ghearele iluziei.
Susţinut de această credinţă, realizarea corpului superior de energie şi lumină, ce nu se mai supune reciclării, va fi un lucru natural şi obişnuit.
Dar până ce nu simţi cu majoritatea celulelor tale că eşti sprijinit de forţa cosmică superioară celei terestre să nu treci dincolo de momentele tatonării şi al încercărilor din curiozitate.
Nu va fi sfârşitul lumii şi nici al speranţelor dacă îţi vei spune: în această viaţă mă voi opri aici!
*

Natura, în cadrul posibilităţilor sale, are două variante de realizare a evoluţiei:
1) prin transformarea continuă a organismului sub presiunea factorilor de mediu, şi aici vorbim despre evoluţia naturală inconştientă, şi
2) prin voinţa interioară a fiinţelor vii da a-şi adapta existenţa conform conştiinţei lor, şi aici vorbim despre evoluţia naturală conştientă.
Deosibirea este că a doua este mult mai rapidă, iar prima poate să nu se mai întâmple niciodată dacă se distruge mediul natural al formelor de viaţă respective.
Când vorbesc de hrana cu lumină mă refer la evoluţia naturală conştientă.
Omul neîncrezător în această posibilitate are dreptate să argumenteze că hrana fizică, aşa cum o ştim noi, întră în sânge cu un complex de substanţe de la care nu se poate renunţa deloc. Cea mai mică lipsă de calciu, fier, magneziu şi o mulţime de alte substanţe elementare, pot provoca tulburări grave şi în cele din urmă moartea.
În natură lumina intră în aer, aerul în apă, apa în hrană şi toate împreună în sânge.
Se poate obiecta că prea multă lumină - punctele albe, care alături de cele de întuneric creează materia, pot produce diluarea sângelui şi implicit înmulţirea globulelor albe. Dar nu trebuie să ne temem de asta. Nimeni nu ar putea atrage prin voinţa sa într-o viaţă de om atâta lumină încât sângele să se dilueze dramatic înainte ca organismul să se adapteze.
Cei care reuşesc hrănirea cu această hrană incredibilă şi-au început evoluţia cu mult înainte de naşterea în această viaţă, dar nu trebuie să se înţeleagă prin asta că eu cred în reîncarnare la modul acela copilăresc, când întreaga individualitate, cu tot cu subconştient, sare dintr-un trup în altul, eu cred mai degrabă în afinităţile substanţei care s-a ataşat corpului la naştere, la care se adaugă altele preluate ulterior.
Aşadar, încercarea de a te hrăni în această viaţă cu lumină nu îţi garantează nicidecum reuşita, dar poate fi un serviciu de nepreţuit adus substanţei generale de pe Pământ, spre a se îmbunătăţi.
Serviciul acesta se va întoarce negreşit asupra omului însuşi, chiar dacă el nu va şti când şi cum şi-a făcut darul, dar când va simţi acest lucru aproape, va şti că Viaţa i-a dat doar posibilităţile, dar tot ce s-a făcut în sprijinul său a făcut el însuşi.
Despre acest lucru vorbesc când mă refer la evoluţia naturală conştientă.
Aşa cum evoluţia naturală inconştientă este un lucru indiscutabil pentru orice om inteligent, tot aşa trebuie să se înţeleagă că evoluţia naturală conştientă este la fel de posibilă în cadrul unei perioade lungi de timp, prin nebănuitele posibilităţi pe care le are omul în cadrul substanţei sale.
Această adaptabilitate continuă de-a lungul generaţiilor va crea fiinţa luminoasă şi supraconştientă pe care eu, numai ca să am un nume de referinţă, o numesc înger.   

*

Viaţa mea, iubita mea, nu te mai am decât pe tine! Nu mai am cui să cer ajutor decât ţie, nu mai am cui să mă închin decât ţie! Deşi nu te pot reprezenta ştiu că tu eşti singurul Dumnezeu, precum în mine, aşa în toate fiinţele.
În această clipă poate sunt purtat de o euforie mistică, dar nu există nimic mai sigur decât tine, nu mai am nici un sprijin şi nu mai cred că există vreun Dumnezeu personal cu care să vorbesc, căruia să-i cer sfat şi ajutor. Doar tu, viaţă din mine, mă mai asculţi, doar tu încă nu m-ai dezamăgit, doar ţie mai pot simţi că nu greşesc dacă mă închin.
Deşi nu-mi răspunzi şi nu îmi dai sfaturi ştiu că tu eşti permanent cu mine! Dumnezeul din minte poate fi cu omul din când în când, dar Dumnezeul viu este cu omul mereu.
Viaţa mea, iubita mea, tot ce mi-i drag îmi e drag pentru că te văd în toate lucrurile. Fără tine trupul şi mintea mi-ar fi o povară, de care m-aş grăbi să scap, murind…

*

Mă simt viu şi în această clipă mi-ajunge.
Dar mintea mi-e nemulţumită aspru de această concluzie. Se tulbură în mine ca un val printre fiorduri lovind neîncetat continentul.
Bată-te vina, nebuno, de ce mă tragi să mă-neci?
Îmi promiţi palate în adâncuri, dar voi mai fi viu printre perlele reci?
Trage la mal căci ai să te îneci în groapa săpată de marea flămândă. Te va înghite oceanul şi apoi fierbintele pământ te va spulbera în iluzia din care va coborî ploaia.
Eu sunt aripă de spirit, nu mă amăgi cu mătrăguna ofrandelor otrăvite.
Le-au mâncat oamenii şi au murit, le-au ascuns codrii şi s-au vestejit la lăsatul soarelui în iarna timpurie…
Sunt prea tânăr să nu mai încerc, nu-mi spune că totul este deşertăciune, nu-mi spune!

*

Cel fericit trăieşte în cea mai profundă ignoranţă!
Nu ştiu dacă este preferabil să fii fericit şi să trăieşti în ignoranţă sau să fii nefericit şi să trăieşti în cunoaştere. Din fericire totul este un exerciţiu, pentru că fericirea şi nefericirea există doar minte.
Poate mintea mea s-a obişnuit atât de mult cu nefericirea care o face să se frământe, încât momentele de fericire o sperie mai mult decât simţirea unei nefericiri constante.
Cunoaşterea lui Dumnezeu în lumea noastră imperfectă este imposibilă fără durerea care îţi macină toate celulele.
Să fiu fericit şi să mor fără cunoaşterea lui Dumnezeu mă îngrozeşte nemăsurabil mai mult  decât cea mai profundă nefericire…

*

Vorbirea urâţeşte omul!
Observaţi farmecul unui om care tace, a unui om în care şi gândurile tac. Apoi observaţi-l în timp ce vorbeşte, atunci când vrea să-şi impună un punct de vedere. Diferenţa este uimitoare!
Cât echilibru este într-un om care tace, câtă urâţenie este într-un om combativ, cu ochii ieşiţi din orbite...
Dar vorbirea este tocmai liantul societăţii şi condiţia dezvoltării minţii, veţi zice.
Nu pot să vă contrazic, dar să însemne că urâţenia, societatea şi dezvoltarea minţii merg mână în mână?…

*

M-am gândit mult în ultima vreme la impactul pe care l-a avut medicina asupra evoluţie omeneşti. Recunosc, am considerat că medicina este un lucru anormal, un amestec brutal în natura lucrurilor, motivul principal de alienare a speciei umane. Dar apoi am văzut şi avantajele. Nu este vorba de prelungirea vieţii, pentru că nu există moarte reală, este vorba de învăţarea compasiunii, atât de necesară evoluţiei umane. Conştientizarea suferinţei din aproapele tău şi sacrificarea confortului personal poate crea evoluţia rapid, ca un nod gordian tăiat cu sabia, pentru că dezlegarea lui ar fi fost o muncă titanică şi fără speranţă. Selecţia naturală este perfectă în fiinţele fără conştiinţă, dar oamenii au nevoie de altceva. Ei trebuie să simtă durerea aproapelui, trebuie să o vadă şi să o atingă pentru a se opri din păcat, din lupta fără rost a particulelor între ele.
Animalele, prin modul lor de viaţă, permit numai exemplarelor puternice să supravieţuiască, totuşi ele nu evoluează ca oamenii, pentru că emoţiile şi sentimentele care pun în mişcare conştiinţa nu au condiţii să se nască acolo.
Dar omul, chiar cu riscul de slăbi vigoarea urmaşilor, trebuie să-şi continue calea, să sprijine viaţa cu orice preţ, chiar dacă natura se opune, pentru că numai aşa conştiinţa superioară va lua locul naturii instinctuale şi animalice.
Încet, crima şi războiul vor ieşi din dicţionarul omului şi alte cuvinte vor avea întâietate. Ele se vor numi: înţelegere, iertare, toleranţă.
Extinzând înţelegerea cu privire la semenii săi ca formă, oamenii o vor extinde şi la semenii săi ca viaţă. Nu mai este mult până ce omul va socoti sacrificarea unui animal şi consumul de carne ca pe un act de barbarie şi canibalism.
Când omul nu va mai mânca carne va mai urca o treaptă spre conştiinţa atotştiutoare. Înţelegerea care se va naşte îi va oferi şi soluţia cu care să compenseze acest aliment purtător de furtuni interioare şi de boală.
Astfel mi s-a confirmat că toate lucrurile sunt aşa cum trebuie, că toată suferinţa care s-a adunat în timp şi ne-a pătruns în simţuri are tocmai scopul de a ne pregăti pentru evoluţie. Toate atrocităţile istorie au avut tocmai acest rost.
Acum suferinţa şi durerea nu mai pot fi uitate, s-a scris prea mult despre ele să mai fie ignorate, ele există chiar în sângele şi ADN-ul uman.
Nu mai trebuie produse, lecţia s-a învăţat!

*
M-am întrebat pentru ce trăiesc…
 - Ca să fii fericit, a venit răspunsul.
 -  Stai, am zis străinului care mi-a vorbit, cine eşti tu?
- Eu sunt Cel fericit cu care te compari. Dar sunt Cel fericit atât timp cât stau departe de tine, iar tu mă identifici cu altul din preajma ta, pe care îl vezi pe stradă sau la televizor şi care ţi se pare mai bogat, mai frumos sau mai deştept decât tine.
Aha, mi-am zis, atunci Cel fericit este pur  şi simplu o altă persoană! Atunci cum trebuie să fiu eu? Cel puternic?! Dar oare Cel puternic nu este un altul, asemeni Celui fericit?!
Tot aşa trebuie să fie şi cu Cel bogat, Cel iubit, Cel deştept. Fiecare din ei este o altă persoană care nu poate fi identică cu fiinţa mea. Atunci cum trebuie să fiu eu?  Dar chiar dacă aş şti, oare este suficient să cunoşti şi să înţelegi? Până şi Cel care cunoaşte şi Cel care înţelege sunt alte persoane...
M-am târât şi m-am chinuit să-i văd de aproape pe Cel fericit, Cel bogat, Cel puternic, dar am fost foarte dezamăgit. În afară de faptul că erau persoane existente doar în minte, nici măcar nu erau fericite, bogate sau puternice cu adevărat.
Dacă o să fiu Cel puternic, Cel bun, Cel bogat o să fiu o  persoană, dar eu însumi în nici un caz. Pentru că numai persoana poate fi bună, puternică, bogată etc. pe când fiinţa nu are nici o proprietate. Şi persoana nu este bună, bogată sau puternică prin sine, ci numai dacă alte persoane din jur o sprijină şi îi confirmă asta. Iar Cel bogat nu este el însuşi bogat, ci străinul din el este bogat. Şi străinul este bogat pentru că străinul din el a fost sărac, şi este bogat pentru că în el există conştiinţa sărăciei. 
Pentru ce trăiesc?!
Nici nu mă mai chinui să răspund la această întrebare! Orice răspuns aş da ar aparţine Celui care ştie.         

*

Câte n-am făcut uitându-mă la oameni!...
Am învăţat ce este de la ei, dar am uitat ce este de la mine...
Oamenii sunt mintea, ce este de la mine este Sinele.
Cât sinele a fost suveran n-am avut nimic şi totuşi nimic nu mi-a lipsit, cât mintea a fost suverană am avut multe şi tot ce-am avut nu mi-a ajutat la nimic.
Am fost iluzionat să cred că mintea poate găsi soluţii, şi fapta - sabia ei, poate reface armonia universului care tinde să se dezintegreze.
Am intrat printre spini şi cu ardoare imensă am vrut să-i pun la pământ. Am uitat, săracul de mine, că secerându-i îi seamăn şi eu sunt instrumentul prin care sămânţa lor ajunge iar în pământ.  Nu am văzut că prin fapta mea lucrez pământul şi cultiv spinii, an de an şi viaţă după viaţă…
Când mi s-a revelat adevărul, la început am crezut, dar apoi mintea mi-a zis că sunt nebun şi am început să mă îndoiesc.
Dar acum este timpul să pun punct. Să gândeşti şi să faci m-am lămurit pentru totdeauna că nu este soluţia prin care fiinţele vii pot scăpa de povară. Atât cât voi înghiţi această hrană care proiectează minciuna de jur împrejur, viaţa nu-mi va fi decât haotică şi amară.
În faţa tăvălugului social nu mă pot pune… Dacă omul asta vrea, să muncească până ce-şi frânge spatele, să-şi ardă creierii în analize sofisticate şi adânci,  treaba lui... Dar eu ascultând ce este în mine ascult de Sinele viu.
Atât cât hrana va fi formată din materie reciclabilă, omul va fi o fărâmă de praf pe circumferinţa unui cerc în centrul căruia se află mintea. Mintea este centrul universului şi ea este punctul de referinţă al oricărei motivaţii.
Sfârşitul robiei va fi posibil numai atunci când nu voi mai fi influenţat de mâncarea asta dată dracului, dulce şi-amară.
Eu ştiu că nu vor fi soluţii pentru om atât cât va mai şti de nevoia de a se alimenta fizic. Îmi e clar! Dacă voi mânca voi gândi, şi dacă voi gândi mă voi depărta de mine însumi.
Creaţia şi realizarea sunt două lucruri diametral opuse.
Sunt sigur că există viaţă în condiţii incomparabil mai bune în lipsa acestui instrument slab şi reciclabil numit mintea umană. Acum ştiu că intuiţia, revelaţia şi harul sunt simţuri subtile care menţin existenţa în condiţii superioare gândirii.
Totuşi posibilităţile existenţei trebuie să fie ierarhizate.
În Sinele viu însă trebuie să se oprească totul, altă posibilitate nu există!

*

Uneori, când sunt atins de ignoranţă, sunt foarte trist din cauza faptului că oamenii nu mă pot înţelege. Dar cum totul evoluează, speranţa mea, chiar dacă se leagă de un vârf de ac, undeva, în viitor, nu este lipsită de logică. Atunci oamenii care vor fi trecut prin experienţele renunţării la hrană vă vor spune despre transformarea lor interioară şi chiar voi singuri veţi vedea că ei sunt altfel de oameni.
Pasiunile şi dorinţele vărsătoare de sânge veţi vedea că lipsesc la ei. Ei nu vor trebui să vorbească, pentru că vorbirea poate să producă temeri şi îngrijorări suplimentare celor care sunt deja în lume. Acum însă ea este necesară, căci numai prin rău se poate ajunge la bine.
Şi după ce binele conştient va fi pătruns cu desăvârşire se va ajunge la viaţa în sine, la viaţa din tine, din care se naşte tot universul, chiar în această clipă.
Tu îl vei stăpâni, căci nu va mai trebui să-ţi încordezi muşchii tăi neputincioşi ca să lupţi cu monştrii, ci vei putea să acţionezi la rădăcina tuturor cauzelor, ne mai lăsându-i vreodată să se nască.
Aceasta este adevărata putere. Căci după ce s-au născut monştrii, cei care îi ucid sunt tot monştri, chiar dacă le daţi nume de eroi…

*

Când viaţa te încearcă cu greutăţi ea lucrează în favoarea ta mai mult decât atunci când te încarcă de bunăstare. Când îţi dă motive să suferi ea îţi dă şi focul interior pentru evoluţie.
Numai atunci când suferi apăsarea morţii celui drag, când inima îţi sparge pieptul de spaimă sau când sângele arde ca fierul topit, viaţa îţi oferă şansa să te îmbunătăţeşti căutându-l pe Dumnezeu…

*

Mi-a trebuit o grozăvie de timp să mă recunosc în toţi oamenii.
Iată-l pe cel care trece prin faţa mea, cu chipul său, cu iluziile sale cum este unul şi acelaşi cu mine!…
Ar trebui să-l văd aşa cum îl vede lumea, dar eu îl văd aşa cum este.
Îmi recunosc privirea, gândurile şi sentimentele.
Când mi-am dorit să trăiesc cât mai mult în acest corp, oare cum de nu am văzut că eu însumi nu mă puteam naşte într-o formă nouă din cauza celei vechi pe care o sprijineam cu ardoare?! Iar acum cât de minunat este! Pot să mor în orice clipă şi să rămân viu. Soarta mea este soarta celui care a realizat totul.
Mă văd cu claritate în orice om care trece prin faţa mea, în orice vietate şi în orice buruiană.
Sunt totul, ce aş putea să-mi mai doresc!

*

Este un lucru trist pentru mine să constat că fără hrană nu există trup.
Trist este să constat că tot ce înseamnă Eu este numai mintea şi corpul. Fiinţa interioară nu are nimic în comun cu ideea de Eu, pentru că ea este indivizibilă şi aceeaşi în toate fiinţele întrupate.
Este trist să te vezi înlănţuit pe această planetă înceată, unde stările subtile nu sunt posibile, unde inteligenţa străbate cu greutate, iar înălţimea spiritului nu este atinsă decât prin moarte.
La ce este bun atunci efortul dezrobirii de iluzie şi instincte?!
Ca să poţi muri, ca să ai voie să-ţi pierzi individualitatea pentru a ajunge la totalitate!
Dar cum poţi să concepi acest lucru ca un ideal personal, când tocmai propria persoana este anulată?
Nu-mi vine nici o soluţie în minte, semn clar că spiritul nu poate fi atins cu mintea.
Totuşi îmbunătăţirea minţii şi a trupului trebuie căutate.
Îmbunătăţirea şi evoluţia, ştiu, se realizează prin împletirea cunoaşterii şi experimentării. Cunoaşterea poate nu-mi lipseşte, dar puterea de a experimenta cine mi-o dă?
Dacă nu o găsesc în mine aş putea să o găsesc în alţii?...
Ajungând la această concluzie mă bucur enorm; totul depinde de mine, condiţiile din jur sunt irelevante, soarta este în mâna mea.
Mulţumesc vieţii divine că a lăsat lucrurile să fie aşa!
Oricât de grea ar fi, viaţa este frumoasă, suferinţa şi răul duc la desăvârşire!
Sunt fericit şi când sufăr, iar când mă simt bine ce mi-aş mai putea dori?!
Îmi dau seama că dacă am posibilitatea de a mă îmbunătăţi am totul şi nu-mi lipseşte nimic!

*

Când intru printre oameni îmi pierd puterile şi frumuseţea.
Persoana mea este deosebită numai cât se află în compania vieţii înşişi.
Când mă retrag prin munţi şi păduri eu nu văd munţi şi păduri, ci doar simt viaţa din mine fără un intermediar care să mi-o explice în felul său.
Când sunt singur eu sunt viaţa, nu mi-o explic. Atunci sunt autentic şi frumos, dar când merg printre oameni sunt un lucru oarecare, repetabil şi plictisitor. În compania vieţii din mine eu pot muta munţii dintr-un loc în altul, căci ştiu doar de clipa prezentă, nicidecum de vreo limitare sau neputinţă, dar cei care numără timpul trebuie să-şi folosească răsuflarea pentru a fărma muntele ca să-l mute la locul dorit.
Instrumentele şi fenomenele naturale sunt o iluzie, Pământul şi oamenii au doar răsuflarea…

*
Este curios să simt că teama de moarte este efectiv o invenţie absurdă. Îmi este atât de clar că suflul vital care părăseşte corpul se alătură oceanului vieţii infinite încât aproape nu mai pot înţelege de ce formele de viaţă îşi apără materialitatea cu atâta înverşunare.
Să fie tocmai acest instinct primar piedica din pricina căreia formele de viaţă evoluează atât de încet?
Dacă cineva ţi-ar dori materia ca hrană, iar tu i-ai ceda-o bucuros, poate viaţa unitară şi originală s-ar reface, şi atunci fericirea ar fi permanent la îndemâna noastră.
Poate opunându-ne cu atâta înverşunare sacrificării corpului ne opunem revenirii la natura divină…
Dar sacrificiul este imposibil înainte de a-i înţelege rostul cu mintea, căci numai ea poate să creeze condiţiile ca el să poată fi pus în practică.

*

Exprimarea este o reacţie.
O fiinţă integrată în divinitate nu poate exprima nimic.
Dar persoanele care încă mai au legături cu lumea, interacţionând cu oameni aflaţi la diferite grade de conştienţă, pot reacţiona.
În acel moment eu pot exprima ceva, altminteri în starea de luciditate şi clarviziune a fiinţei mele originale, eu nu am nici o capacitate de a scrie ceva.
Dar când exprim ceva sunt conştient că mi-am oprit evoluţia pentru a surprinde un moment neplăcut al Fiinţei care s-a tulburat, transferându-se pentru scurtă vreme în materia grosieră a lumii fizice.

*

Plăcerea sexuală este născută din ignoranţă.
Fără ignoranţă însă, nu ar fi posibilă divizarea formelor şi apariţia fiinţelor manifestate. Creaţia, cu toate neajunsurile şi conflictele ei, poate exista doar în lipsa conştiinţei.
Când conştiinţa supremă e realizată, creaţia este anulată.  
Catastrofele schimbă condiţiile, dar sfârşitul lumii este ceva cu mult peste puterile lor…

*

Un om care caută adevărul nu trebuie să urască nimic!
Un om care caută adevărul trebuie să iubească, să accepte şi să lase totul în viaţă, de la cea mai nesemnificativă bucată de pământ sau insectă până la soarele de pe cer şi stelele nenumărate… Trebuie să primească totul în inimă şi în ochi, trecând materia prin conştiinţa sa, făcând-o tot mai subtilă.
Conştient că este indivizibil de tot ce este viaţă şi în consecinţă sigura forţă care poate modifica proprietăţile materiei, singurul alchimist de pe Pământ, el trebuie să facă din ce în ce mai subtil tot ce atinge până ce materia devine spirit pur.
Atunci el va simţi că şi-a încheiat misiunea, iar Dumnezeu a devenit Dumnezeu prin el însuşi. 

*
Când mă simt pe mine apare ce este pozitiv, când nu mă simt apare ce este negativ. Dar duhul vieţii care vine asupra mea când mă simt pe mine nu este pozitiv sau negativ, el este pur şi simplu deasupra dualităţii. Duhul vieţii vine din altă dimensiune, din Spiritul care pe scara materialităţii este echivalent cu nimicul.
În manifestare viaţa nu ar fi posibilă fără alternanţa dintre simţirea de sine – apariţia stărilor pozitive şi nesimţirea de sine – apariţia stărilor negative.
Despre meditaţie se poate spune doar atât: este tehnica prin care se dizolvă manifestarea şi dualitatea.
Persoana care meditează nu mai este persoană, ci existenţă completă prin sine.

*

Oricât am căutat printre lucrurile de pe Pământ nu am găsit nici un motiv mai serios de nefericire ca memoria. Conştiinţa trecutului şi a viitorului este piatra de căpătâi a civilizaţiei, pe de o parte, dar şi otrava care ne ucide, încetul cu încetul. Pe de o parte este indispensabilă supravieţuirii în formă fizică, pe de altă parte ne macină continuu şi implacabil.
Prin memorie scapă omul de gura leului, prin memorie el intră pe mâna dracului.
Suspendarea minţii nu înseamnă altceva decât suspendarea memoriei. Ea se poate realiza doar în nemişcare şi solitudine, când te ştii protejat, dar niciodată într-o pădure plină de fiare. Pădurea este oraşul animalelor, oraşul este pădurea oamenilor. Aici ei se mănâncă între ei, dar într-un fel mai perfid decât în pădure; aici nu eşti mâncat de tot, aici ai dreptul să munceşti şi să te regenerezi ca să-ţi mai fie tăiată o felie când conducătorilor le e foame.
Cum învăţătura există doar prin trecut şi viitor, iar existenţa numai prin prezent, împăcarea acestor două lucruri este la fel de greu de realizat precum împăcarea vieţii cu moartea.

*
Eminescu a scris atât de frumos pentru că el a trăit greu, chiriaş în case modeste, în tovărăşia lipsurilor şi a foamei.
Bogaţii vremii, primindu-l la uşa lor, după ce l-au măsurat din cap până în picioare şi i-au observat hainele ponosite l-au privit cu dispreţ, şi atunci sufletul acestui mare om a urlat de durere. Eminescu este unul din exemplele cele mai clare că frumosul apare din urât şi binele apare din rău.
Nimeni nu a scris ceva frumos vreodată atâta vreme cât a fost sătul, iar reacţiile provenind din descompunerea hranei inferioare l-au influenţat inevitabil.
Eminescu a scris atât de frumos pentru că în fiinţa sa specială urâtul s-a transformat în frumos prin lipsă şi foame, iar ciulinii alimentelor care otrăvesc mintea nu au putut să se dezvolte la el în lanuri plictisitoare.
Eminescu este un exemplu elocvent de alchimie interioară, dar ochii aparţinând corpurilor fizice nu pot vedea astfel de lucruri. Doar după moartea lor se poate vedea dâra lăsată de cuvintele acestor oameni încărcaţi de har.


*

Omul trebuie să ştie cel puţin două lucruri elementare în procesul de evoluţie spre forma de existenţă superioară. În primul rând trebuie să se simtă pe sine cât mai mult timp, să-şi simtă substanţa cu atenţie maximă, furnizând celulelor sale un impuls permanent, inovator şi revigorant. Acest lucru este asemeni acelor aparate care tonifică masa musculara şi materia întregului organism, de care se folosesc unii sportivi, obţinând rezultate foarte bune.
Dar cel care nu depinde de nici un aparat are rezultate mult mai bune, mai ales la nivelul puterii de înţelegere.
Un al doilea lucru pe care trebuie să-l ştie omul în care a început frământarea este ascultarea sunetului în clipa prezentă, lucru care oferă nu numai concentrarea, dar chiar şi un soi de energie reală, forţă, clarviziune şi luciditate.
Ce se întâmplă în omul care execută cu conştiinciozitate aceste două lucruri, fără să le mai uite, nu se poate găsi în nici o hrană şi în nici o satisfacţie.
Cu adevărat omul acesta se deplasează continuu spre existenţa de înger.

*

După câte îmi dau seama, omul iluminat al viitorului va scăpa definitiv de durerea sufletească.
Nimic nu-l va mai tulbura, de vreme ce va înţelege că tot ce se întâmplă provine din mişcarea firească a electronilor în jurul nucleului atomic, de fapt în jurul principiului etern şi unic al vieţii, din care pleacă şi se întoarce totul.
Tragediile se vor fi întâmplat când atomii se ciocnesc între ei şi se aranjează în forme ciudate, lucru indispensabil în manifestare... O iau razna atunci împinşi de energii identice cu cele din omul ars de tulburare; se duc ca scânteile din piatra de cremene, care căzând pe pământ, după o vreme, se transformă iar în cremene şi produc iarăşi scântei...
Când va simţi moartea trupului inevitabilă, omul va şti că pentru o vreme foarte scurtă a trăit un fel de viaţă - grea şi manifestată , dar urmează să se întoarcă tot la viaţă - în sine şi nemanifestată...
Convins cu desăvârşire că moartea veşnică nu există, iar despărţirea de copii, de cei dragi şi de prieteni se întâmplă doar ca să te întâlneşti iar cu ei în sinele viu, desprins de orice tragedie mentală, omul va fi pe deplin fericit şi liniştit cu privire la orice se întâmplă.
Atât cât se va afla în trup se va îmbunătăţi mereu, până ce trupul pătruns de lumină se va transforma în lumină, dăruind el însuşi apoi razele vieţii spre alte fiinţe şi forme. Va şti atunci că el însuşi este Viaţa şi o va dărui tuturor formelor ca prin evoluţie să le vină şi lor vremea să se ridice la cer prin lumină, fiinţe din fiinţa lui Dumnezeu.
Acesta este omul viitorului, acesta este îngerul pe care îl aşteptaţi.
Când uneori, aievea sau în vis, vi se arată un înger, ce vă marchează viaţa şi vă reorientează spre sine, să ştiţi că nu sunteţi decât voi înşivă care v-aţi întors în timp pentru a vă ajuta să treceţi peste momentele de blocaj când evoluţia stagnează şi viaţa temporală este trăită în cea mai întunecată ignoranţă şi suferinţă.

*

Tu însuţi este ceva indivizibil şi neschimbător, la care nu se poate adăuga, nici rupe ceva.
Şi atunci s-ar putea ca tu însuţi să fie ceva care se transformă mereu? Cine eşti tu? Cel care are mentalitatea, forma şi proprietăţile din prezent sau cel care avea mentalitatea, forma şi proprietăţile din trecut?
Şi dacă noi înşine nu suntem nici aşa şi nici aşa, atunci cui aparţine mentalitatea cu care îl judecăm pe altul, văzându-l de o calitate inferioară?
Vedem poate o minte sau o personalitate diferită de noi, dar pe aceea fiinţă în sine nu o vedem. Pentru că acea fiinţă este identică cu fiinţa noastră şi nu pot exista două Fiinţe în univers, două Vieţi din care se naşte totul, doi Dumnezei spre care ne îndreptăm speranţa din inima noastră.
Este posibil ca o altă formă să fie de o calitate mai proastă decât a noastră, dar fiinţa care ne susţine pe amândoi nu poate fi mai bună sau mai rea, căci ea este doar existenţă.
Şi atunci pe cine lovim în gând?!
Nu cumva tragem în propria noastră formă de pe vremea când era cuprinsă de ignoranţă, motiv pentru care ne pare urâtă şi proastă?!
Pe cine judecăm şi condamnăm, pe cine privim cu dispreţ?! De cine ascundem ce gândim, amăgindu-ne cu discreţia şi intimitatea?! Unde o să ajungem prin această răceală faţă de forma prin care trece propria noastră fiinţă, cât o să ne mai îngrămădim în marile oraşe de dragul unui confort plătit cu enormă durere în suflet?! Cât o să ne mai trezim la cinci dimineaţa pentru a munci de dragul iluziei, bucurându-ne doar de o supravieţuire stearpă?!
Ce ştim noi despre locul de unde venim sau locul unde ne ducem ca să ne temem atâta de moarte, şi prin asta să fim struniţi ca nişte oi proaste…
De ce trebuie să trăim înlănţuiţi, bucurându-ne de aromele descompunerii ca să ne hrănim?!
De dragul cui ne criticăm unii pe alţii şi ne călcăm în picioare într-o competiţie fără noimă, îndepărtându-ne de sine?...
Cine sunt cei pe care îi apreciem, cine sunt cei pe care îi dispreţuim?! Cine este de vină că fiecare om se dezvoltă în condiţii diferite, de ce comparăm mereu caii cu măgarii?! Doar pentru că mintea noastră a înnebunit inventând diferenţele, segregaţia şi morala?...
În această competiţie a ororilor cât credeţi că suntem de îndreptăţiţi să facem o afirmaţie sau să ne exprimăm o părere?! Nu ar fi mai bine să o facem în gând, nu ar fi mai bine să recunoaştem că suntem doar un gând pornit dintr-o minte limitată de întinderea timpului şi spaţiului pe care ea îl poate interpreta?!
Credeţi că ne putem îmbunătăţi îmbulzindu-ne unii în alţii, aşa cum fac oamenii din marile oraşe, evoluând material, dar degenerând sufleteşte, rupţi de pământ, pierduţi undeva între el şi cer pe un drum al nimănui, aşa cum sunt firele de praf luate de vânt?!
În marile oraşe veţi învăţa cum să faceţi bani exploatându-vă unii pe alţii, veţi învăţă la scoli de elită cum să faceţi multe lucruri, printre care şi bomba atomică, dar să vă iubiţi acolo nu veţi învăţa niciodată!...           

*

Libertatea adevărată este curajul de a face orice fără să-ţi pese de urmări. Dar fiindcă nici Dumnezeu închipuit ca persoană, nu este lipsit de sarcini şi responsabilităţi, înseamnă că în întreaga existenţă nu există nici o persoană liberă.
Atunci libertatea care ne-a mai rămas este să facem ce vrem noi în cadrul a ce vor alţii. Dar cum odată cu timpul sarcinile şi responsabilităţile omului sporesc din cauza conştiinţei, libertatea se restrânge automat. Şi atunci prin cunoaşterea dualităţii, a binelui şi a răului, mişcarea va fi percepută ca posibilitate de a face rău şi în consecinţă blamată până acolo încât fiinţa materializată îşi va restrânge libertatea de mişcare până ce corpul va ajunge într-un singur punct. Dar când nu va mai suporta presiunea conştiinţei el va exploda într-un Big-bang, după care iarăşi universul se va manifesta până se va naşte iarăşi conştiinţa care va duce totul într-un punct.
Eternitatea este asemenea unei inimi care pulsează de la un punct spre infinit şi înapoi.
Ideea de libertate există numai de la Big-bang până la naşterea conştiinţei.
Din acel moment totul devine un dor care te macină întreaga viaţă.
De aceea nu-ţi mai rămâne decât soluţia de a contempla creaţia, bucurându-te 
de spiritul vieţii, fără nici o reprezentare.


*

Unii oameni sunt dotaţi cu o sensibilitate prostească. Spun asta pentru că eu sunt unul dintre ei. Într-un fel straniu şi inexplicabil, influenţat de mediul în care am crescut, începusem să cred că părerea oamenilor despre mine este foarte importantă şi obiectivă, iar când am văzut că nu pot răspunde cerinţelor m-am simţit absolut mizerabil.
Dar când am înţeles că oamenii sunt conduşi doar de toane şi influenţe subiective m-am cutremurat. De ce să fiu nefericit că nu sunt pe placul oamenilor?! Sunt aceşti oameni altceva decât nişte accidente ale naturii? De ce în acest caz nu sunt deranjat de ce gândesc câinii despre mine, pentru că şi aceste fiinţe sunt creaţii ale naturii.
Tot aşa Dumnezeu-spiritul ne ignoră cu desăvârşire, deoarece ce gândesc oamenii despre el nu-l reprezintă absolut deloc pe el, ci doar pe ei.
Dumnezeu nu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea sa, ci omul l-a făcut pe Dumnezeu după chipul şi asemănarea lui.
Dumnezeul absolut este sfânt, nu pentru că a făcut ceva fără de păcat, lucru care nu există, ci este sfânt pentru că nu a făcut nimic.

*
Mă întrebi ce părere am despre lucrul acesta sau acela?
Să-ţi spun sincer, nu mă pot ocupa deloc de soarta lui.
Tot ce pot să-ţi spun este că el este o manifestare naturală a materiei. Şi dacă există o cauză întotdeauna urmează să apară un efect. Iar efectul se constituie în cauză şi această succesiune se repetă la nesfârşit.
Dar care este cauza tuturor cauzelor, mă întrebi?...
Acest lucru sinele meu nu-l ştie. Pentru că numai materia gânditoare ştie că ştie. 
Tot ce pot să-ţi spun este că ce ştii te ajută cu privire la ce ai de făcut, dar ca să fii tu însuţi ce ştii nu te ajută cu nimic…

*

Sunt două categorii de fiinţe: simple şi învăţate. Cele învăţate ştiu, cele simple sunt fericite.
Dar noi, oamenii, suntem condamnaţi să cunoaştem. Nu mai putem da înapoi pentru că reminiscenţele cunoaşterii s-ar transforma în coşmaruri şi nu ne-am mai găsi liniştea oriunde ne-am ascunde.
Dar prin cunoaştere vom evolua, şi când vom putea cunoaşte esenţa de unde vin toate lucrurile, identică cu nimic, atunci orice altă cunoaştere se va arde în sine şi vom ajunge iarăşi să nu mai cunoaştem nimic. Suntem nefericiţi pentru că cunoaştem ceva, vom fi fericiţi când nu vom mai cunoaşte nimic. Nimicul are o reputaţie proastă printre oameni pentru că este confundat cu puţinul. Dar Nimicul este sursa de unde provine şi se întoarce Totul...
Singurul sens al existenţei, cu care acum desigur nu putem fi de acord, este să muncim ca prin trudă şi cunoaştere să ajungem să obţinem Nimicul, sursa de unde vine duhul vieţii.
Orice stare de fericire pentru noi fiinţele în formă şi substanţă umană nu este decât o clipă de odihnă când mintea s-a oprit, dar după aceea, când mintea se porneşte din nou, trebuie să ne continuăm drumul pentru că altfel urâtul şi hidosul ne-ar pătrunde în suflet şi existenţa manifestată ar deveni un iad insuportabil.

*

Timpul şi spaţiul sunt efemere pentru că pot fi măsurate, dar sinele meu este permanent pentru că el nu are unitate de măsură.
Când pornesc la drum eu creez drumul.
Ziua şi noaptea sunt la fel pentru mine pentru că le ţin în aceeaşi inimă şi în aceiaşi ochi.
Dacă ziua este născută din Soare, noaptea există de asemeni prin el. Eu ştiu că manifestarea mea pe Pământ este dictată de Soare şi lumina lui mă susţine ca individualitate. Noaptea este lumina Soarelui care mă odihneşte, nu este lipsa lui...
În lipsa Soarelui nu ar fi doar noapte veşnică, în lipsa Soarelui nu ar fi nimic.

*

Când sunt atent la viaţa din mine şi ascult sunetul din clipa prezentă mă contactez la sursa de energie primordială. Câte nu aş putea să fac cu această supremă energie!… Aş putea rescrie universul şi aş putea să-i dau alte coordonate. Dar, din fericire, acea clipă mi-e suficientă prin ea însăşi şi în acea clipă mintea nu se poate naşte ca să vrea ceva. Abia când părăsesc clipa în sine mintea revine şi încearcă să analizeze această experienţă încântătoare.

*
Scopul meditaţiei este unificarea cu totul. Dacă ai meditat corect, dacă te-ai liniştit, menţinându-te într-un singur cadru cât mai mult timp, fără mişcarea minţii şi a trupului, în cele din urmă nu poţi decât să simţi realitatea supremă: eşti una cu totul. Relativa depărtare a formelor una de alta este un efect al conflictului interior, nemulţumit de eul său mental.
Când ai meditat corect eşti identic cu unica energie vitală care menţine viaţa în univers.
Apariţia şi dispariţia formelor este o eroare inevitabilă la trecerea ei în cadrul spaţiu-timp.
Ca să fii în a doua trebuie să fi trecut prin prima, ca să fii în a treia trebuie să fi trecut prin a doua. Ordinea formelor sunt punctele care formează linia. O linie privită din faţă sau din spate este doar un punct. O gaură neagră în ecuaţia corpurilor cosmice nu duce de la o formaţiune materială la alta, de la o galaxie la alta, ci doar de la materie la spirit.
Găurile negre, probabil, fac legătura dintre universul, pe care noi îl putem înţelege, şi cel superior, pe care în această formă, niciodată nu îl vom putea înţelege...

*

Calitatea substanţei este extrem de importantă.
Alchimia internă creează lucrurile din particula originală, prin fisiune atomică. Într-o clipă se poate schimba lumea în ce vrei. Acelaşi lucru poate fi iadul şi raiul în clipe succesive. Substanţa internă s-a modificat pentru că a intrat în contact cu un catalizator extern: un cuvânt, o emoţie, un gând. O femeie sau un copil pot fi dulci să te ridice la cer sau pot fi amari să te bage în mormânt. Tu le creezi proprietăţile cu mintea ta. Din substanţa ta poţi face orice, aşa cum ai auzit că fac vrăjitorii.

*

Din lucrurile mici apar lucrurile mari, din fiinţele nesemnificative, prin evoluţie, apar fiinţele care coordonează şi păstrează în echilibru universul. Precum omul a evoluat de la un animal insensibil şi sălbatic, tot aşa celelalte forme de viaţă  evoluează, cu viteza lor, spre acelaşi scop unic al vieţii.
Dacă omul a evoluat şi celelalte fiinţe pot evolua! Omul este un exemplu viu al evoluţiei. Individualitatea umană  porneşte cu un trup nou din locul unde a fost lăsată spre scopul suprem, care de fapt nu contează, pentru că durează doar o clipă.
De aceea s-a spus că importantă este calea şi nu scopul. Pe cale te afli permanent, în scop nu poţi sta nici măcar o secundă. Viaţa este doar cale, iar scopul este doar un motiv ca să existe calea.
Bucură-te de fiecare clipă ce o trăieşti, căci în realitatea ea este scopul, dar nu uita nici de scopul suprem din minte, numit Dumnezeu, fiindcă el susţine calea.
*
Trebuie să faci tot ce poţi ca să salvezi viaţa unui om sau animal.
Dar dacă ucizi un  altul pentru asta, totul este zadarnic. Poţi cheltui toţi banii din lume, poţi da cu onoarea de pământ, căci pentru a salva o viaţă nimic nu este prea ruşinos.
Căci nu salvezi pe cineva anume, ci ne salvezi pe toţi, mai acordându-i Vieţii decăzută în formă o şansă să se caute şi să se regăsească pe sine.
Şi reuşita oricăruia este reuşita noastră, salvând o viaţă, Una singură.

*

Când am înţeles că fericirea minţii este un produs al coexistenţei sociale am încetat să mai caut această fericire. Am înţeles că mişcarea, căutarea şi greşeala sunt unul şi acelaşi lucru.
Mi s-a făcut milă de aceşti oameni ce se trezesc înfricoşaţi în fiecare dimineaţă, căci societatea nu poate trăi fără frica de lege…
Doamne, cine ne-a pedepsit să trăim în aceste condiţii?! Încrederea că nu am putea fi distruşi ne lipseşte, ce să facem să ne percepem fiinţa divină şi să fim aidoma cu ea?
Ce ar trebui să facem să avem iarăşi încredere în viaţa ta şi să scăpăm de toate aceste păcate pe care le numim avuţii?
Soluţia probabil este numai în singurătate, acolo unde ni s-ar arde toate amintirile şi am fi obligaţi să ştim numai de noi, dar singurătatea ne sperie, căci spunem: la ce ne vom mai raporta sentimentele ca să fim fericiţi?
Se spune că oamenii mor pentru că se produce o ruptură la nivelul substanţei lor celulare, dar eu nu cred că este aşa, eu cred că ei mor pentru că odată cu vârsta le este din ce în ce mai frică de Viaţă…

*

Dacă eu afirm că nimeni nu face ce vrea, ci numai ce îi permite substanţa corpului acum, înseamnă că eu induc ideea de predestinare, şi atunci nici sacrificiul şi nici efortul pentru realizarea evoluţiei nu mai au nici un sens.
Nu vreau să fiu înţeles greşit!
Ce vreau să spun este că nici un om aflat într-o stare grosieră nu se poate produce pe un plan subtil, dintr-o dată, iar fericirea nu se poate obţine într-o natură coordonată de accidente unde te izbeşti de tot felul de obiecte pe întuneric.
Acum poţi să faci ceva ce te poate ajuta să faci ce vrei în viitor.
Ce vrei acum, tocmai pentru că lucrurile în cadrul spaţiu-timp se propagă cu viteză foarte mică, vei putea să faci mai târziu, într-o altă viaţă, care va fi cu atât mai frumoasă cu cât nu vei mai păstra nimic din memoria celor trecute. Vei păstra numai direcţia şi tendinţele, dar filmul vieţii va fi uitat ca o poveste care nu mai ajută nimănui.

*

Cea mai concludentă dovadă că memoria este ataşată materiei este faptul că uităm. După aproximativ doi ani, s-a dovedit, toţi atomii vechi ai corpului pleacă lăsând loc altora noi. Odată cu plecarea atomilor în care este strânsă informaţia, creierul nu mai poate transmite organului vorbirii nici o noţiune despre lucrul mai demult ştiut.
Organismul a descoperit însă o stratagemă de transmitere a informaţiei vechi într-o locaţie nouă cu ajutorul repetiţiei, adică cu ajutorul unei operaţii. Dacă această operaţie nu este făcută la timp se pierde atât memoria inclusă substanţei cu care ne-am hrănit, pe care eu o numesc memorie instinctuală, cât şi memoria ataşată prin procesul de învăţare pe segmentul disponibil în unitatea atomică. Astfel odată cu plecarea atomului din tine memoria pe care i-ai ataşat-o prin învăţare rămâne inclusă atomului, care va ajunge negreşit în componenţa altei fiinţe, şi care pentru el va fi memorie instinctuală.
Din fericire atomul se poate transforma complet în timp, deoarece capacitatea de memorare a fiecărui atom este infinită, şi tot ce este împotriva divinului poate ajunge neglijabil.
Acesta este rolul covârşitor al hranei.
Substanţa preponderentă pe Pământ a fost impregnată până acum de violenţa şi insensibilitatea specifică naturii vegetative şi animalice. Omul s-a hrănit cu ea şi a reflectat-o prin comportamentul său.
Dar omul are capacitatea de a fi alchimist, adică de a prelucra informaţia subtilă din razele de lumină şi a o transfera în capacitatea de memorare rămasă liberă din cadrul atomului.
Aceasta este sarcina lui şi prin asta el tinde spre divinitate. Când substanţa preponderentă pe Pământ, după ce va fi trecut prin om, se va fi îmbunătăţit considerabil, vom vedea o altă faţă a Pământului.
Atunci această planetă va exista doar prin lumină, iar îngerii vor fi locuitorii ei.

*

Exprimarea este reactivă.
Ca să exprimi ceva trebuie să reacţionezi. Substanţa ta trebuie să se întâlnească cu altă substanţă, şi din această întâlnire trebuie să apară un efect.
Hrana şi gândurile sunt cele mai uzuale substanţe. Dar cum prin asimilarea lor efectul este  imprevizibil, eu am descoperit o altfel de reacţie care să susţină exprimarea. Este vorba de respingere, o reacţie mai puternică decât toate, căci combinarea a două lucruri care se resping produce o forţă mult mai mare decât combinarea a două lucruri care se atrag.
Atunci când asimilez exprimarea mea este plictisitoare, dar când resping hrana şi gândurile, forţa exprimării din mine este copleşitoare. 

*

Omul nu este o fiinţă aleasă de divinitate, de fapt toate formele de viaţă de pe Pământ ar fi putut să realizeze lucrările lui dacă ar fi avut condiţii favorabile. Pe o planetă doar o specie poate să-şi construiască o civilizaţie, folosind toate resursele şi exploatând celelalte vieţuitoare. Două civilizaţii în acelaşi timp, aparţinând a două specii diferite, este un lucru imposibil.
Dar în succesiune temporală, după ce specia conducătoare părăseşte planeta, prin cele două metode pe care le voi expune mai departe, o alta îi ia locul, în mod natural, realizând în zeci sau sute de milioane de ani, aceleaşi lucruri ca cea anterioară.
Să vedem acum care sunt cele două posibilităţi naturale aflate în cadrul materiei, căci absolut nimic  în univers nu este lipsit de materialitate, diferind doar gradul de subtilitate a acesteia.
Materia are o inteligenţă subtilă care îi permite să se aşeze în forme din ce în ce mai evoluate, până la a deveni absolută, şi atunci o numim divinitate. Dar pe drumul până acolo, materia ajunge la o intersecţie, de unde poate alege două posibilităţi. Va putea, fie să se folosească de materia înconjurătoare, încercând să evolueze prin tehnologie, fie va căuta în interiorul său puteri nedescoperite, pe care omul actual le numeşte supranaturale, ca să ajungă la scopul final al existenţei.
În zilele noastre, calea materiei de a se îmbunătăţi prin tehnologie este cea oficială. Cealaltă posibilitate este practicată în cadre foarte restrânse, cu cele mai bune rezultate la nivel individual, fără nici o structură organizatorică, căci toată eficienţa s-ar pierde astfel în discuţii sterile şi în consum de energie inutil.
Dacă omul care crede în evoluţie prin tehnologie este implicat social, omul care crede în puterile subtile ale materie interioare, există undeva la marginea societăţii, în discreţie şi tăcere.
El îşi îmbunătăţeşte substanţa mai ales prin contactul cu lumina Soarelui, cea mai subtilă formă de existenţă a materiei din cadrul sistemului nostru solar. Capacităţile lui, în fond ale materiei interioare, urcă spre limite de neconceput, pentru ceilalţi. Nu face spectacol din lucrurile pe care le poate sau le cunoaşte, căci ştie că acest lucru i-ar răpi tocmai forţa şi măiestria.
Ambele direcţii de evoluţie ale materie vor conduce, în cele din urmă, la părăsirea planetei mamă. Fiinţele care şi-au concentrat atenţia pe tehnologie o părăsesc cu ajutorul unor nave-planete artificiale, continuând să descifreze secretele universului prin ştiinţă, celelalte o fac prin proprietăţile naturale ale substanţei subtile de a se deplasa, comprimând timpul şi spaţiul.
Dacă speciile care au evoluat prin tehnologie îşi păstrează forma de mamifere, reptile, păsări etc, din ce în ce mai îmbătrânită, cele care evoluează prin capacităţile interne ale materiei, îşi pierd înfăţişarea iniţială, devenind mai degrabă formaţiuni luminoase, dar pot, în acelaşi timp, să ia şi forma fiinţelor cu care uneori intră în contact, în rarele momente când ele trebuie orientate.
În cuvintele omului religios aceste fiinţe se numesc îngeri, dar undeva, cândva, ele au fost fiinţe dintr-o materie inferioară, eventual de carne, ca a noastră. Acum ei se îndreaptă constant spre divinitate, cea mai subtilă formă de existenţă a materiei.
Atât cei care au evoluat prin tehnologie, cât şi cei care au evoluat prin cunoaşterea proprietăţilor subtile ale materiei interioare, se întorc din când în când pe planeta de unde au plecat, nefiind deloc extraterestre, aşa cum se crede.
Au trăit şi au evoluat cu sute de milioane de ani înaintea omului şi au avut forme, posibil, nemaiîntâlnite între speciile Pământului astăzi.
Unele încă se mai folosesc de tehnologie spre a se deplasa prin spaţiu, celelalte, de proprietăţile inerente ale materiei interne, şi atât.
Care va fi calea oamenilor prin care vor părăsi Pământul, nu putem cunoaşte astăzi, s-ar putea să se facă pe ambele căi, cert este că în câteva mii de ani o altă specie îşi va începe aventura spre evoluţia conştientă, şi oamenii o vor asista din ceruri, poate încă cu formă umanoidă, poate doar sub formă de lumină…
Aşadar, calea umană este doar un segment minuscul din marea aventură a materiei!

*

Natura nu mi-a dat în primii ani ai vieţii calităţile pe care şi le doreşte un om obişnuit.
Când vorbesc despre acest lucru aţi putea crede că mă refer la unele trăsături fizice şi de caracter ale persoanei, dar nu este vorba de asta, în realitate tot ce posedăm nu ne aparţine nouă, ci substanţei care s-a depus pe scheletul originar al singurei fiinţe care există în univers.
Martori sunt atâţia care mi-au cunoscut numele; au văzut o persoană încărcată de contradicţii şi complexe, mai degrabă de evitat decât de iubit.
Multă vreme, purtat de ignoranţa substanţei care s-a proliferat în locurile mele natale( vă voi explica mai târziu de ce spun asta) am crezut că natura nu a fost cinstită cu mine, dăruind-mi mai multe asperităţi decât lucruri line, mai multe defecte decât calităţi, punându-mă în situaţia să simt adesea durerea conflictului cu lumea înconjurătoare.
Poate nu sunt singurul care şi-a urât tatăl, sigur mai sunt o mulţime de oameni care au găsit ceva de criticat la adresa comportamentului părinţilor faţă de persoana lor, cert este că tot ce vedeam la tatăl meu mă nemulţumea profund, parcă principalul său scop faţă de mine era să-mi distrugă orice încercare de a-mi găsi respectul şi mulţumirea de sine.
Dar astăzi, deşi a fost atât de aspru cu mine, când mă gândesc la el îmi vine mereu să rostesc cuvintele bunul meu tată.
De ce această schimbare de atitudine care se accentuează tot mai mult odată cu vârsta? Poate pe alţii situaţia îi depăşeşte, dar mie îmi e clară ca lumina zilei. Tatăl meu pământesc nu a făcut nimic de la sine, ci prin el a lucrat natura universală ca eu să pot scăpa de ignoranţa. Dacă m-ar fi ţinut în puf m-ar fi pregătit ca pe un animal de tăiere, dar cu mine viaţa a avut alt scop, mi-a dat suferinţă ca să am motive să caut, mi-a dat foc ca să înţeleg că materia pe Pământ mai poate foarte mult să se îmbunătăţească.
Aşadar sursa mea de viaţă nu m-a alintat, şi nu mă refer aici la tatăl pământesc, care este numai o aparenţă, mă refer la natura subtilă, adevăratul tată, adevărată mamă. Părinţii pământeşti sunt animaţi de ea, faptele lor sunt faptele ei, uneori pare nemiloasă şi rea, dar atâta vreme cât ea ne pregăteşte spre a scăpa de moartea ce survine din ignoranţa nimic nu i se poate imputa, toate metodele ei sunt ireproşabile pentru că sunt singurele care ne pot trezi din letargie, din mulţumirea în păcat  pe care o trăiesc toate fiinţele de pe Pământ încă din ziua în care s-au născut.
Pentru părintele absolut, care îşi iubeşte nemărginit copilul, moartea nu este un lucru normal, aşa cum consideră părinţii pământeşti prin mintea lor neputincioasă.

*
Ieşiţi din casă şi intraţi în natură! Sunteţi mulţumiţi de ceea ce vedeţi? Observaţi ce face mintea umană de când s-a erijat în conducătoarea Pământului! Părăsiţi mica cetate artificială a oraşului şi duceţi-vă la malul mării sau faceţi câţiva paşi în interiorul unei păduri. V-aţi întrebat vreodată ce se topesc plajele, de ce în anul următor nu mai găsiţi poieniţa de la marginea drumului care v-a încântat atât de mult anul trecut? Să vă spun? Pentru că a intervenit mintea umană şi s-a substituit inteligenţei ireproşabile a naturii.
Când omul a început să construiască porturi, canale şi lagune s-a distrus echilibrul dintre pământ şi ape. Nivelul apei a crescut dramatic şi a distrus suprafeţe de teren proporţionale cu cele furate mării.
Când omul a început să exploateze masiv pădurile pajiştile s-au umplut de mâl, iar drumurile încălzite şi protejate de Soare mai înainte, încet încet au devenit impracticabile. Omul şi-a dorit hrană mai multă şi atunci a schimbat cursul râurilor folosindu-le intens pentru irigaţii. Dar tot ce a luat dintr-o parte s-a revărsat în cealaltă. Cine credeţi că este vinovat pentru inundaţiile care se petrec acum? Aţi observat unde se produc ele mai cu seamă? Acolo unde există o intervenţie agresivă a omului asupra cursurilor de apă, ca să se facă loc aşezărilor umane şi agriculturii intensive.
Mintea omului este redusă, s-a născut de câteva mii de ani şi vrea să facă lucrurile mai bine decât natura care a învăţat cum să menţină echilibrul pe Pământ în miliarde de ani.
Dacă omul ar avea conştiinţa realităţii  s-ar strânge ca o ţestoasă în carapace şi nu ar mai îndrăzni să sape nici un şanţ. Căci apa care va curge prin el va crăpa pământul dramatic aducând moartea peste o mulţime de vietăţi. Tocmai lipsa de respect pentru celelalte fiinţe ale Pământului îl condamnă pe om la muncă silnică; omul are posibilităţi imense, dar pentru calea pe care o urmează acum el nu este binecuvântat, ci pedepsit.
Cu părere de rău trebuie să vă aduc veşti proaste: goana după hrană fizică şi confort material va fi în curând o amintire ruşinoasă. Aşa cum în ultimul timp se înţelege că şi animalele carnivore au rolul lor pe Pământ, şi spre deosebire de acum o sută de ani nu mai sunt împuşcate cu sălbăticie, tot aşa se va înţelege că orice intervenţie cu mintea umană în natura lucrurilor va spori răul şi urâtul.
Ce se va întâmpla în timp? Omul se va retrage din calea naturii înţelegând că nu va avea pace atât cât va încerca să-i fure bunurile, respectiv hrana, materialele de construcţie, terenurile, apele. Tot ce va smulge din ea îi va ieşi prin coaste, durerea pe care o va crea altora se va întoarce în carnea lui, trecându-i prin minte, întorcându-se în pământ…
Omul nu are decât două variante: calea tehnologică - să continue lupta cu natura întregului univers asumându-şi toate repercursiunile unei dispute cu un adversar infinit mai înţelept şi mai puternic, sau să opteze spre calea luminii, adaptându-se hranei fotonice. Primind cu credinţă enormă această hrană omul se poate transforma în mod natural într-atât încât să nu-i mai fie necesară hrana atomică, luând forma îngerilor.
Uneori râd plângând de mine. Ce încerc să comunic eu şi cui? Îmi zic: scoate numai capul din casă şi ieşi în locurile unde oamenii îşi caută liniştea şi satisfacţia. Vezi-i în zilele lor libere, la iarbă verde, în  locurile de odihnă şi în restaurante. După o viaţă de atâta trudă  plăcerea cărnii ca hrană şi sex este aproape tot ce le-a mai rămas. Ce le pot oferi eu în compensaţie?!  Dacă materia nu poate să-i umple, va putea să-i umple lumina? Nu ştiu!
Tot ce pot să vă spun este că lucrurile nu pot să devină perfecte decât în mod natural. Dar cele îmbunătăţite de mintea umana nu vor avea niciodată viaţă lungă.
Omul nu este capabil să-şi recicleze nici măcar deşeurile. Nu observaţi că Pământul ajunge încet încet o groapă imensă de gunoi?! Deşeurile sunt mutate dintr-un loc în altul. Din ţările bogate ajung în ţările sărace, dar ele rămân pe Pământ. Toate centrele de epurare sau reciclare inventate de om mută gunoiul de ici colo. Nu fiţi naivi să credeţi că ele rezolvă problemele de mediu. Până ce ajung în centrele de reciclare deşeurile trebuie depozitate, din ele se nasc paraziţii şi bacteriile periculoase, apoi trebuie transportate, atunci se consumă combustibil, trebuie drumuri, se distrug ecosisteme şi cursuri de ape, din arderea combustibililor se elimină gaze şi se nasc temperaturi înalte care afectează atmosfera. Tot ce inventează mintea umană nu rezolvă problemele, ci le mută în alt loc, sunt ca nişte infecţii care se coc în tăcere.
Analizaţi cu atenţie şi observaţi justeţea acestor observaţii. Toate lucrurile în ajutorul omului, mai ales odată cu explozia industrială, sunt în favoarea iluziei şi atât. În curând nimeni nu le va mai stăpâni şi anarhia se va extinde peste specia umană.
Totuşi eu vă spun despre o soluţie. Toate relele actuale pornesc de la goana după hrană. Dacă ea se va diminua va fi timp pentru om să mediteze şi să se îmbunătăţească. Apoi trupul uman se va obişnui cu lumină şi într-un şir finit de generaţii omul va deveni corp dintr-o materie mult mai subtilă şi mai rezistentă. Atunci Pământul se va întoarce le circuitul natural, nu vor mai fi eroziuni, inundaţii, alunecări de teren, conducte şi fire peste tot, toată această organizare agresivă împotriva echilibrului vieţii pe Terra.
Calea luminii sau calea îngerilor este singura cale ce ne poate salva. Este calea pe care omul nu o poate rata, fiindcă stă în natura lucrurilor.
Prin duhul sfânt al vieţii eu sunt instruit să vă dau câteva informaţii despre viitor şi aici se sfârşeşte sarcina mea. Ştiu că voi fi împlinit când centrul de greutate al speciei umane va lua calea îngerilor.  În mod individual însă este foarte greu să mă ridic. Am nevoie de toată forţa speciei umane, de aceea scriu şi încerc să vă conving. Dar dacă nu voi putea acum voi putea în viitor. În afară de unele momente de derută sunt încrezător şi stau liniştit.
Calea îngerilor nu o putem rata!

*

Orice căutare spirituală este bună. Dacă trece prin eroare este şi mai bună, căci atunci ea este experimentată direct. Ce vine din ascultare, fără experimentare directă, mai lasă loc câtorva îndoieli.
Calea creştină, calea hindusă, calea budistă, calea zen, calea musulmană, toate au ceva în comun: idealul exprimat printr-o divinitate care umple după nevoia fiecăruia adâncul gol interior.

*
Ca să ai rezultate bune în domeniul de activitate ales trebuie să te poziţionezi în centrul spaţiului şi al timpului.
Centrul spaţiului este centrul corpului tău la nivelul ombilicului, iar centrul timpului este clipa prezentă.

*

Din clipa prezentă te naşti numai tu, nou, pur şi maleabil, din trecut sau viitor se nasc numai creaturi rigide şi încăpăţânate care se opun constant viziunii tale despre adevăr.

*

Dacă faci lucrurile bine în prezent, în curând prezentul va fi trecut, iar despre viitor nu ai de ce să-ţi faci nici un fel de griji, deoarece prezentul bine făcut este garanţia unui viitor ireproşabil.

*

Un om conştient de posibilităţile infinite ale Fiinţei, printr-o atenţie educată şi expresă, îşi poate simţi viaţa din trup sub forma curenţilor interiori.
Aceşti curenţi sunt o formă de vibraţie foarte subtilă. Tot ce se crede în mod obişnuit, de la aer, apă şi hrană este inferior ca importanţă curenţilor interiori ai vieţii. Nu există trup viu care să nu conţină aceşti curenţi interiori, dar pentru că nu sunt conştientizaţi puterea lor efectivă asupra individualităţii este mult diminuată.
Dacă mintea individului ar şti cu certitudine de existenţa lor şi i-ar simţi efectiv în interior, atunci el s-ar transforma în mod sigur într-o fiinţă subtilă şi independentă. Curenţii interiori sunt susţinuţi de vibraţia universului prin lumină şi sunet.
Cel care simte această vibraţie este deja o fiinţă subtilă ce nu mai are mult până ce va putea să-şi susţină conştiinţa de sine, ca individualitate relativă, doar prin această vibraţie, fără nici o altfel de hrană.

*

Există viaţă şi dincolo de mobilitate şi energie, dar viaţa aşa cum este ea unanim acceptată pe Pământ, nu poate exista fără energie.
Vreau să vă vorbesc foarte pe scurt despre ascultarea sunetului în clipa prezentă, acţiune care, după practica şi revelaţiile mele, este una din cele mai puternice forme de captare a energiei.
Toţi oamenii ar trebui să ştie că închipuirea, gândirea şi visarea le consumă energia, iar ascultarea sunetului în clipa prezentă le-o produce.
Oamenii din zilele noastre sunt bolnăvicioşi, în primul rând, pentru că gândesc, proiectează şi îşi închipuie mai mult decât ascultă vibraţia originală a universului din clipa prezentă, astfel încât ei nu mai aud sunetul în sine ca o formă de energie materială şi consistentă, ci aud doar distorsiuni ale lui apărute din cauza lungului drum străbătut de el de la începuturi până astăzi.

*

Fără energie nu poţi fi mobil, iar fără mobilitate fiinţa individuală moare, de aceea nu există decât o singură cale de a trăi şi anume aceea de a te alimenta.
Dar alimentarea, aşa cum o cunoaştem noi, nu este suficientă şi mai ales nu este sănătoasă.
Există o metodă mult mai subtilă şi mai eficientă de hrănire, şi anume aceea de a asimila o formă de energie specială, o combinaţie de apă, aer şi lumina solară, elemente care la rândul lor provin din spiritului imaterial.
Dar pentru că spiritul este un numen prea abstract şi inutilizabil în procesul de vizualizare, a folosi energia necesară vieţii sub formă de lumină este cea mai bună soluţie. Cu această energie te poţi păstra în mobilitate cât vrei şi te poţi vindeca de orice boală.
Acest exerciţiu simplu trebuie să devină instinct, asemeni respiraţiei.
Cu cât îl foloseşti mai des cu atât calitatea substanţei interne creşte.
Dar această lumină hrănitoare nu trebuie închipuită, ci chiar simţită ca materie, este adevărat foarte subtilă, dar totuşi ca materie reală.
Când ea pătrunde conştient în celulele corpului se naşte o senzaţie de mângâiere şi de forţă pe care niciodată nu o simţi atât cât primeşti lumina în mod inconştient.

*

Omul care evoluează simte la început energia cum coboară în el sub formă de apă pură, apoi această apă este pătrunsă de aerul care prin presiune curăţă impurităţile trupului, apoi din apă rămâne numai oxigenul, după care acesta se transformă în lumină. Ca să fiu mai precis, această nouă hrană trebuie vizualizată ca puncte de lumină care intră în suspensia lichidă a corpului. Solidul este ultima degenerare a materiei, echivalentă cu întunericul; trebuie să se ştie că tot ce este solid în corp este udat şi hrănit de lichidele din organism.
Tot aşa trebuie să se vizualizeze şi să se creadă că tot ce este lichid este întreţinut şi hrănit de aerul care pătrunde în noi, iar aerul de lumina care vine de la soare.
La timpul mesei aşează-te liniştit într-un loc retras şi încarcă-te cu energia de care ai nevoie.
În concluzie, când te hrăneşti cu lumină, vizualizeaz-o cum pătrunde în aer, aerul în apa corpului, sângele în substanţa solidă, şi în definitiv o mare de puncte de lumină care coboară în suspensia lichidă a organismului.

*

Duhul sfânt, duhul vieţii este hrana mea! Trăiesc o revelaţie…
Energia vieţii nu vine de aproape sau de departe, ea pur şi simplu vine din altă dimensiune, echivalentă cu nimicul.
Această cunoaştere nu poate fi probată decât simţind-o, trăind cu hrană din duhul vieţii, cel care susţine toate corpurile şi toate exprimările.
Energia vieţii nu are sursă, căci vine din dimensiunea spirituală. Însuşi Soarele, cel mai mare şi mai puternic corp din lumea noastră, este un primitor al duhului vieţii, după care el o trimite mai departe.
Este o revelaţie să simţi că hrana formelor de viaţă porneşte din însăşi duhul vieţii.
Conştientizarea faptului că duhul vieţii este unica sursă de susţinere a corpului fizic, fără să mai cunoşti că mai există altă alternativa, te poate absolvi de nevoia de hrană fizică. Cunoaşterea Unicului te poate hrăni ea singură.
Printr-o practică asiduă acest lucru este foarte posibil.

*

Dacă iluzia nu ar fi, nici oameni nu ar fi. Fără iluzie toţi am fi Unul şi nu ar fi necesară nici un fel de cunoaştere.
Când ne naştem  avem conştiinţa vieţii şi nici un fel de teamă, dar ca să trăim în lume învăţăm  iluzia lumii. Dacă învăţăm iluzia lumii cum am putea să nu uităm conştiinţa vieţii?
Suntem obligaţi să ne învăţăm copii cu ignoranţa lumii, pe care o numim educaţie, dar ei care abia încep să experimenteze mişcarea nu înţeleg decât veşnicia şi nu acceptă să o înlocuiască cu cele două amănunte specifice oamenilor mari, numite naştere şi moarte. Ei se pot accidenta mortal în orice clipă, pentru că încă nu au nimic ce să piardă,
dar noi ne temem cumplit, pentru că am adunat atâtea poveri din mişcarea noastră, încât eludarea posibilităţii de a ne mântui prin copiii noştri este ultima lovitură pe care o mai putem accepta.

*

Această clipă - toată averea mea…
Când o părăsesc las semne să nu uit drumul înapoi.
Am scris cărţi doar pentru acest motiv, ştiind că mintea se umple de o mulţime de mizerii luate de-a lungul drumurilor străbătute.
Filele sunt palme să mă trezesc.
Cuvintele sunt clopote când aţipesc.
Dar mai e nevoie de ceva fără de care nimic nu are valoare: o substanţă receptivă şi trează, care tinde, prin asceză, la ce se află dincolo de Pământ.
Soarele exterior şi soarele interior sunt născuţi de soarele vieţii.
Şi un corp mic poate ajunge cea mai mare stea!

*

Orice formă de putere leagă şi înnoadă, renunţarea la obţinerea oricărei forme de putere eliberează.
Puterea intenţionată este o povară şi e slabă, existenţa în sine este imbatabilă.
Puterea cu care trânteşti la pământ ricoşează şi loveşte înapoi cu intensitate, viaţa este într-un punct şi într-o clipă şi poate fi înţeleasă doar aici şi acum.
Formele există prin intervenţia minţii, dar puterea minţii este o otravă.
Uitarea este binecuvântarea vieţii care se transmite din formă în formă prin moarte, fiind singura metodă de a face curăţenie din când în când peste universul care, prin inerţia minţii, tinde să devină un iad insiduos…

*

A fi există abia după ce nu mai vrei. Liniştea interioară este un lucru atât de greu de obţinut pentru că poate să apară numai când dorinţele tac şi ea însăşi nu este un lucru dorit…

*

Nu este nici o tragedie dacă te contrazici! Înseamnă că evoluezi.
Cunoştinţele tale nu puteau să fie decât false sau incomplete în extinderea spaţiului şi a timpului, având această minte mereu influenţabilă…
Să te contrazici mereu, respingând rând pe rând tot ce ai definit cu mintea, este preferabil decât să rămâi toată viaţa redus la un amărât de principiu.

*

Tot ce-ţi trece prin minte poate exista şi în realitate, căci mintea creează realitatea.
Dacă un lucru nu ar fi posibil, el nu ţi-ar trece niciodată prin minte!

*

Universul este calea de la abject la sublim pe care o străbat fiinţele vii prin evoluţie.
Calea poate să dureze miliarde de ani, sublimul, doar o clipă.

*

Nu există nici o diferenţă între răul pe care îl gândeşti şi răul pe care îl resimţi.
Nu există nici o diferenţă între răul pe care îl faci şi cel pe care îl gândeşti.
Răul este creaţia minţii şi ca să nu-l mai resimţi este imperios necesar să nu-l mai gândeşti.

*

Omul nu moare când moare, ci atunci când nu mai are cu cine vorbi!
Moartea trupului nu este la fel de dureroasă ca amărăciunea sufletului când înţelege că semenii nu-l pot auzi. Dar cine învaţă trăirile îngerilor poate să trăiască tăcând…

*

Un om informat este un om manipulat.
Informaţia cotidiană te obligă la limite care în lipsa ei nu te-ar fi subjugat niciodată.
A crede în normalitatea legilor sociale înseamnă a crede în incapacitatea ta de a merge mai departe.
Poţi accepta asta, însă doar pentru scurtă vreme, ca o experienţă a propriei slăbiciuni.

*
Există două metode de manifestare a fiinţelor vii. Una se referă la acaparare, cealaltă la dăruire. Prima se referă la asimilare în corpul tău a fiinţelor vii, obiectelor şi valorilor prin hrănire fizică sau emoţională, cealaltă la acţiunea de a elibera fiinţele vii şi lucrurile din corpul tău, dăruind-le viaţă prin naştere.
Adeseori rezultatele nu sunt cele aşteptate, dar fiinţele vii nu disperă pentru că iau totul de la început cu răbdarea enormă a vieţii din fiecare atom.
Corpul este o maşinărie biologică, dar în nici un caz sinele uman, eul suprem. Acest sine este indivizibil şi neschimbător, este în obiectul care se mişcă, dar el nu se mişcă.

*

Cea mai bună reprezentare a divinităţii este lumina orbitoare. Mintea trebuie să aibă o echivalenţă chiar şi în acest domeniu eminamente spiritual, altfel se va dezorienta căzând în lene sau desperare.
Dar lumina orbitoare din soarele la amiază este o bună reprezentare a spiritului divin spre care omul evoluat tinde prin practicile sale.
Numai în acest fel mintea poate deveni docilă şi va contribui la transformarea omului în lumină.

*

Golul nu este gol, iar plinul nu este plin.
Un corp gol poate fi plin de lumină, un corp plin este gol de lumină.
Un corp plin este plin de întuneric, un corp gol este gol de întuneric.
Oamenii au plinul, dar au şi golul.
Plinul materiei presupune lipsa conştiinţei, golul materiei lasă loc plinului conştiinţei.
Călugării cerşetori aveau dreptate să poarte cu ei mereu golul, dar erau egoişti, cineva trebuia să muncească ca să le umple golul prin golul conştiinţei lor.
Dar când se întâlnea doi oameni de acest fel, golul şi plinul deveneau indefinite.
Ei erau goi separaţi, dar plini împreună.

***

Ultima revizuire, martie 2020









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu