Om înspre înger (cartea revizuită)

Om înspre înger - Cartea întâi, A doua carte și A treia carte

             (fragmente)

***

      

CARTEA ÎNTÂI

*

Nu există nici o tragedie în univers. Dincolo de Dumnezeu nimeni nu se poate duce. Suferinţa se materializează prin minte, dar mintea poate fi stăpânită. Reușind asta îţi poţi stăpâni natura fizică şi poţi Fi, pentru că A Fi este realitatea originală a lui Dumnezeu iar toate problemele fiinţelor vii, în ultimă instanţă, nu au mai multă relevanţă decât mâna pe care juri că ţi-ai pipăit-o în vis. Timpul şi spaţiul sunt doar instrumente ale vieţii neîntrerupte care trece prin tine iar toată suferinţa, mai mare sau mai mică, a tuturor vieţilor pământeşti se va sfârşi ca atunci când te trezeşti dintr-un vis oribil şi vezi cu mare uşurare că toate acele lucruri înspăimântătoare nu s-au petrecut în realitate.

*

Înţelept este cel care ştie că orice ar face nu face nimic şi că oriunde s-ar duce nu pleacă nicăieri. Căci modificările spaţio-temporale sunt mentale, iar spiritul din care provine mentalul este unic, neschimbător, imobil, indivizibil şi nu participă la nici o competiţie. 

*

Trăieşti într-un mediu potrivnic, încărcat cu prea multe gânduri şi energii negative, de aceea crede cu tărie că moartea şi suferinţa nu sunt aşa cum ai fost educat. Nu te lăsa niciodată înrobit de gânduri şi simţăminte inferioare şi află că moartea este dezrobirea de o formă veche şi perimată pentru şansa de a trăi într-o formă nouă şi îmbunătăţită.

*

Nu există nici un spectator, nu există nici un contestatar.
Eu sunt singur în univers şi eu sunt înfăptuitorul, fapta şi lucrul făcut. Stelele şi corpurile sunt gândurile mele, eu le dau fiinţă şi ele trăiesc în mine. Eu mă ard pe rug şi eu mă trag pe roată. Durerea există ca să nu uit că exist. Eu sunt totul şi din mine izvorăşte totul, chiar şi gândul de numeroase ori repetabil pe care îl ai tu acum. Căci nu există două persoane, decât în aparenţă, sunt doar două picioare, două mâini şi doi ochi ale aceleiaşi realităţi. Totul este absorbit în mine, şi când mor mă duc în mine, şi când mă nasc mă nasc din mine, existenţa mea este dincolo de orice cunoaştere finită,
plictiseala sau păcatul sunt clipiri din genele unor copii, eu sunt etern şi suficient prin mine însumi.

*

Un om conştient nu epuizează niciodată roadele adevărului. Pe fiecare milimetru de pământ există miliarde de posibilităţi, de lumi care pot fi descoperite; nimic nu se sfârşeşte, nimic nu poate să-ţi scape, pentru că pe fiecare vârf de ac, pe cea mai mică unitate existentă este tot adevărul. E important să înţelegi asta pentru a nu materializa frica că ar putea să-ţi scape 

ceva, ceva foarte important, şi să te temi că dacă n-ai intrat la timp pe o uşă nu vei mai putea intra niciodată. 

*

Meditaţia în cuante de sunet şi lumină... O săgetă, un vector, o senzaţie porneşte o călătorie spre începutul numelor şi formelor. Nu e nici un gând şi nici un cuvânt încă.

Am intuit asta de mult. Este ca diferenţa dintre cineva care împinge un car încărcat cu pietre (gândurile, cuvintele) şi cineva care zboară pe aripi de vânt (cuantele de lumină).

Ajuns la acest stadiu  nu urmăresc gândul şi nu depun niciodată efort să-l exprim prin cuvinte. Meditez în cuante de sunet şi lumină asupra originii lucrurilor, simţindu-mă pe mine, doar atât.

*

Nu căutaţi bogăţia, căci bogăţia nu este o binecuvântare. Tu poţi avea ceva mai bun, ca, de exemplu, libertatea, detaşarea.

Bogăţia poate fi pricina multor rele, o împovărare grea şi apăsătoare. Cei bogaţi, cel mai adesea, prin bogăţie sunt pedepsiţi. Cel care nu deţine bogăţii şi nici nu le doreşte are deschisă calea spre fericire. Din lucrurile elementare şi simple vin stările supreme ale existenţei. Din cele complexe nu se poate extrage nimic înainte de a fi disociate în elemente primordiale, operaţie prin care se consumă energie şi se eliberează reziduri. Preţul este mult prea mare pentru satisfacţii atât de mici.

*

Dumnezeu este în tine, dar tu nu eşti Dumnezeu!

Tu eşti un concept mental plin de limitări, produs de o sumă de factori care provin din negura vremurilor, un amalgam de informaţii celulare, concepţii şi prejudecăţi false şi instabile.

Eşti pe de-a-ntregul şi cu desăvârşire ceea ce lumea te-a făcut să devii, doar atât.

Când te sacrifici şi renunţi la falsul ego, la ataşamentul faţă de mintea şi corpul acesta, atunci cel care este în tine devine tu şi astfel creaţia se desăvârşeşte.

Treptat, treptat este îndumnezeită.

*

Nu înseamnă ceva să fii puternic, bogat sau măreț, este o zonă a existenţei ca oricare alta, un punct care prin repetiţie devine oribil şi plictisitor.

Trebuie să treci dincolo de măreţie, prestigiu sau onoare, să le consideri pe toate care vin că după ce se consumă pleacă, că asta-i roata lor şi asta-i mintea noastră. La fel se întâmplă şi cu nemernicia şi, oricât ar părea de straniu, nu o putem înţelege decât dacă am trăit-o, iar dacă nu am trăit-o o vom trăi, ca s-o înţelegem şi, prin urmare, să nu ne placă, ceea ce fac chiar acum majoritatea oamenilor.

De aceea continuă să mergi, căutările tale sunt departe de a se fi sfârşit, atâta vreme cât n-ai experimentat prin interacţiune directă întreaga creaţie, faptic sau cuantic. Dar nu omite nici perioadele de odihnă şi nici nemişcarea.

Într-un plan mai extins viaţa înseamnă mișcare, iar moartea înseamnă o perioadă de odihnă. Dar este cu desăvârşire nevoie să înveţi din toate ca să afli prin tine şi numai prin tine că nu aveai nevoie de nimic.

Altă cale nu există, nu există!

*

Întotdeauna există ceva mai măreţ decât un lucru măreţ, iar mai măreţ decât toate lucrurile este nici un lucru - ceea ce nu poate fi reprezentat, gândit sau exprimat, deoarece nu participă la dansul minţii și ideilor. Acest lucru nu poate fi cunoscut de cineva cu nume şi formă, legat de materie, ci doar de cel înțelept care a devenit conştient de sine.

Eliberarea de falsul ego face parte din sensul vieţii şi nu va exista niciodată fericire atâta vreme cât iluzia te poartă și vezi doar manifestări ale minţii transformată în corpuri şi obiecte.

*

Nu este nimic de spus sau de făcut, există numai ceva de dăruit şi de închinat. Fericirea constă în renunțare, și este refuzul constant de a te atașa de ceea ce mintea te ademeneşte să ai în proprietate. A avea ceva te limitează doar la ce ai şi te subjugă la câteva fire de praf dintr-un univers incomensurabil, a nu avea nimic te eliberează de iluzii şi te pregăteşte pentru absorţia în divinitate.

*

Nu te avânta să-l cuprinzi pe Dumnezeu cu mintea, căci mintea ta este o gheară de vultur, şi ce cuprinde devorează, şi ce devorează elimină şi apoi priveşte cu greaţă.

Dumnezeu nu este nici aşa nici aşa!

Când oamenii spun că s-au săturat de viaţă de fapt vor să spună  că s-au saturat de mintea lor. S-au saturat de un Dumnezeu teoretic, dar de Dumnezeul viu care este în inima lor, aidoma cu ceea ce ar fi vrut ei să fie nu s-au săturat deloc. De fapt murind ei vor să se întâlnească cu acel Dumnezeu, pentru că pe cel fals creat de mintea lumii nu-l mai pot suporta deloc.

*

Mişcarea este creată de dorinţă, dorinţa nu este scutită niciodată de eşecuri. Suferinţa este în spiritul vieţii, orice câştig este plătit cu o pierdere, satisfacerea dorinţelor este plătită cu pierderea liniştii originale. Nematerializarea lui Dumnezeu în faţa oamenilor confirmă acest fapt, căci orice poate cuprinde mintea este aruncat în sfera dualităţii şi este pângărit. Orice se poate spune despre calităţile lui Dumnezeu provine din iluzie şi creează discordie. Despre Dumnezeu tot ce putem spune cu certitudine este că: nu e nici așa, nici așa.

*

Nu poate exista ieşire din acest joc oribil al lui da şi al lui nu, al binelui şi al răului, fără o iertare deplină a tuturor forţelor şi persoanelor care te-au necăjit. Şi dacă nu-ţi ierţi aproapele pentru greşelile lui, fie ele şi nenumărate, eşti pierdut într-o manifestare căreia îi rămâi mereu dator. Iar dacă îl ierţi la nesfârşit şi stai în prejma lui, îl încurajezi să facă răul şi, în consecinţă, contribui la pierzania lui în manifestare. De aceea, singurul lucru şi ultimul care se poate face este să nu te mai arăţi lui, să-l laşi să-şi trăiască viaţa aşa cum a hotărât-o el, să-l laşi să se lovească, să simtă durerea şi neajunsurile până se va vindeca singur de păcatele lui.

Înţeleptul se retrage ca o adiere şi-l lasă pe ignorant să experimenteze, până la ultima picătură, otrava pe care a vărsat-o în afară. Pe cel încăpăţânat în rătăcirea sa trebuie să-l laşi în pace, să nu mai foloseşti nici cuvintele, nici faptele. Până ce nu intervine propria lui experimentare dureroasă el practic nici nu te vede, nici nu te aude. Şi dacă hotărăşti să trăieşti cu el şi nu poţi să-l ierţi la infinit, atunci devii otrăvit ca el.

De aceea, retrage-te şi renunţă! La urma urmei oamenii nu sunt decât tentative de exprimare a lui Dumnezeu, Unicul, și nu pot fi distruși. Iar dacă unii oameni se depărtează în loc să se apropie, nu este nici o pagubă pentru viaţă. Ei oricum sunt absorbiţi în fluxul etern al vieţii şi sunt turnaţi din nou în forme, cu răbdare. 

*

Nu trebuie să mănânci carne pentru că într-un fel sau altul cel care face asta preia înclinaţiile, instinctele şi slăbiciunile animalului ucis, preia natura lui. Viaţa din animal s-a scurs odată cu clipa tăioasă şi brutală a uciderii lui, tot ce a rămas este un complex fizico-mental întunecat, o sumă de energii inferioare şi telurice, deloc bune de mestecat şi de luat cu tine.

*

Nu există om care să nu se îngrozească la gândul că o entitate străină ar putea să-l posede şi să se manifeste în locul său. Dacă o altă voință decât a ta se manifestă în tine te poţi aştepta la tot ce e mai rău. Toată valoarea propriei vieţi poate fi compromisă.

Porţi numele unei proprietăţi - trupul, mintea şi sentimentele tale, şi ţi se pare firesc să fii unicul ei reprezentant. Dar ce sunt trupul, mintea şi sentimentele cuiva - lucruri eterne care există prin sine sau lucruri dobândite şi schimbătoare? Nu cumva suntem esenţa în jurul căreia se strâng toate aceste proprietăţi şi când spunem noi de fapt ne gândim la ea? Iar dacă această esenţă este perfectă şi divină de ce nu se exprimă ca atare, ce o compromite? De ce suferim și în același timp producem atâta suferință altora?! Oare esenţa lui Dumnezeu, aceeaşi şi unică în toate ființele, nu a fost înlocuită cu iluzia, iar trupul, mintea şi sentimentele noastre sunt acum corpul ei?! 

*

A existat o teamă dureroasă în mine până acum. Teama de a nu reuşi în această scurtă viaţă să realizez ceea ce oamenilor li se arată a fi sarcina lor. Dar când am realizat că Dumnezeu se multiplică în orice formă de viaţă am înţeles că scopul vieţii mele se va realiza negreșit. Căci dacă nu voi putea face eu ceea ce ştiu că trebuie făcut, Dumnezeu din mine  va face prin altă multiplicare a sa, care nu va fi cu nimic diferită de a mea. Pentru că ea nu suportă nici o calitate, nu este la nimeni mai mare sau mai mică, mai importantă sau mai neînsemnată. Astfel, suferinţa mea încetează, tot ceea ce timpul nu îmi va permite să fac pentru a mă desăvârşi şi realiza prin mine însumi, cu acest nume şi această formă, va fi realizat tot de mine, cu alt nume şi altă formă.

*

Mai puternică decât toate cuvintele este emoţia interioară a omului. Aflat într-o astfel de stare de fluiditate interioară omul nici nu poate asculta cuvintele tale sau dacă le aude le tratează ca pe nişte insecte care nu-l lasă în pace şi le respinge. Nu vrea să fie deranjat din înălţarea cuantică pe care numai el o poate explica şi înţelege. O puteţi numi naivitate sau prostie, dar ea va fi mult mai aproape de inima lui decât toate cuvintele tale.

*

Sinele este un continuum netemporal, o prezenţă fără cantitate şi proprietăţi, astfel încât, din perspectiva lui, ce este acum este dintotdeauna şi ce este aici este peste tot. El nu concepe nici o diferenţă pentru că el este unic, şi în afara lui nu este nimeni să mai poată emite ceva, şi în afara lui nu mai e nimeni să poată recepta ceva!

*

Nu există oameni proşti, există numai oameni cu instincte inferioare.

Ori de câte ori reacţionezi cu astfel de oameni nu lua atitudinea lor la modul personal considerând-o intenţionată şi conştientă. Oricine în locul tău ar fi suferit acelaşi tip de tratament, capacităţile lui în interacţiune cu ale tale nu ar fi putut da altfel de rezultate. Supărarea face parte din natura inconştientă a unuia sau a altuia, nu e nici o noutate în univers şi nici o nedreptate.

Cel conştient nu are nici un resentiment asupra naturii inferioare şi o lasă în pace, nu dă cu piciorul în sacul de pietre întâlnit în drum, nici nu se supără pe piatră că este piatră.

Mintea şi inteligenţa aparţin structurii atomice iar controversele sunt copilăreşti. Dacă misticul afirmă că materia provine din spirit, materialistul spune că ceea ce numim spirit provine din materiei. Dar care este diferenţa?! Oare nu este evident că existenţa este un tot unitar şi nu este vorba decât de calitatea temporară a unicei substanţe din univers?!

Prostul şi inconştientul din faţa ta eşti tot tu, de fapt interacţionezi cu una din amintirile tale. Timpul este o iluzie și între o amintire şi ceva ce-ţi imaginezi în viitor nu există practic nici o diferenţă, ambele există în minte, şi chiar dovezile materiale nu sunt mai concludente decât mâna pe care juri că ţi-ai pipăit-o în vis.

*

În univers nimic nu poate evolua fără meditaţie şi nimic nu poate degenera fără întunericul şi nesimţirea care provine din uitarea de sine. Meditaţia este evoluţia unicei substanțe din univers cu ajutorul simţurilor pe care o ființă le are.

Dacă pentru om ea înseamnă observare atentă cu toate simţurile sale complexe, pentru o vietate inferioară meditaţia şi dreptul ei la evoluţie se poate reduce doar la unul din simţuri, singurul pe care îl are sau chiar la altul inferior şi divizat din acesta.

*

Mişcarea dă formă şi contur universului şi fără fiinţele vii universul nu ar avea nici o formă. Tot ce-mi relevă meditaţia prin observare directă este de nepreţuit, şi dacă scriu o fac pentru mine, pentru că sunt om şi chiar prin substanţa mea de acum sunt ameninţat de întuneric.

Pentru ceilalţi oameni cuvintele mele sunt orientative şi e posibil ca pentru ei ele să nu reprezinte exact ce vreau să spun eu măcar şi pentru simplul fapt că nu ocupăm acelaşi loc în univers. Am observat că pe lângă simţurile cunoscute îşi mai face apariţia încă unul care s-ar putea numi intuiţie. Apoi am cunoscut faptul că conştiinţa vieţii poate exista şi singură în univers, prin ea însăşi, apoi la un grad inferior  poate exista in individualităţi divizate  care au şi corp mental iar, mai încolo, în individualităţi care au şi corp fizic, precum este omul, apoi am observat potenţialul substanţei universale de a deveni tot mai subtilă, fără nici un scop, doar de dragul vieţii, doar de dragul ei înșiși.

Mintea şi materia fizică nu sunt eterne, pentru că nu sunt esenţiale, şi am mai constatat că nu toţi ochii pot vedea toate lucrurile, pentru că ei sunt lumina unei anumite combinaţii de elemente, şi am mai observat că elementele fizice fie se multiplică, fie se întorc în unul, şi dezarmat de orice logică pentru intelect am lăsat pixul jos şi am tăcut.

*

Cea mai mare răsplată pe care o poţi primi este viaţa însăşi. Niciun concept şi niciun obiect fizico-mental nu poate fi comparat cu viaţa, nici o realizare şi nici un scop nu este ca ea. Întotdeauna să ai în vedere că viaţa din tine este totul în univers şi ea este singurul lucru care contează. Lasă orice grijă imaginară şi trăieşte de dragul vieţii, pentru că poţi pierde orice, dar pe Dumnezeu – Viaţa, nu-l poţi pierde niciodată. Ceea ce pierzi în fiecare zi şi uneori o dată la 70-80 de ani, nu sunt decât câteva din multele tale iluzii, dar Viaţa nu poate pierdută niciodată. Căci tot ce se poate, chiar simpla idee că se poate ceva, face parte din viaţă şi nimic nu ar putea să fie sau să nu fie dacă n-ar exista viaţa din tine, unica şi aceeaşi în tot universul.

*

Măcar din când în când opreşte-te din agitaţia ta zilnică, ascultă sunetul care provine din interiorul formelor de viaţă, respiră liniştit şi spune-ţi: sunt fericit cu desăvârşire!

Nu căuta nici un motiv pentru această fericire, pentru că această fericire nu ar mai fi decât dependenţă şi s-ar sfârşi odată cu sursa ei. Dar fericirea care este una cu viaţa tuturor formelor de viaţă nu se va sfârşi niciodată, pentru că atunci când s-ar sfârşi viaţa în univers de fapt s-ar sfârşi şi timpul şi n-ar putea exista nici o secundă fără viaţă. De aceea, oricât de mult ar părea să dureze lipsă a vieţii din univers, ea nu va dura deloc, şi mereu va fi viaţă, şi mereu va fi Dumnezeu, şi mereu tu vei fi una cu el.

*

Când ieşi în lume şi te simţi mic şi neajutorat, de vină nu este lumea, ci doar tu. Vei justifica în fel şi chip atitudinea  şi neîncrederea ce te stăpâneşte, dând frâu liber obiceiului de a judeca, de a clasifica lucrurile pe categorii, de a fi de o parte sau de alta, dar să ştii că pentru viermele ce te roade în interior numai tu eşti răspunzător. De fapt, starea ta provine din substanţa care este predominantă pe Pământ acum, din atomii care circulă dintr-o formă în alta, din tendinţa generală de egoism şi  împotrivire.

Dar dacă crezi în Viaţă, poţi creşte până la nori, poţi merge printre oameni şi să simţi că eşti mare şi puternic cât tot Pământul, ba chiar cât tot Universul, căci dacă simţi asta, înseamnă că ai renunţat la obiceiul de a judeca şi ai devenit tot atât de mare pe cât iubirea ta este.

Când inima se deschide spre iubire omul începe să crească, să se extindă şi să creadă până acolo încât să nu mai fie om, ci doar Viaţă, până acolo încât devine universul în întregime, iar iluziile pământeşti, oricât de multe şi de iuţi ar fi, nu-l mai ajung niciodată.

*

Viaţa se exprimă prin mine şi tot ce percep este viaţă. Deasupra numelor şi formelor, ea este unică şi indivizibilă.

Cuvintele, faptele şi toate realizările oricât de mari ar fi se derulează într-un anumit timp şi într-un anumit spaţiu dar viaţa este eternă şi infinită şi chiar miliarde de ani sunt practic zero pe lângă eternitatea vieţii. Căci viaţa nu este cercul strâmt al tău şi al progeniturilor tale, nici lumea animalelor, a plantelor și a lucrurilor. Ea este mişcarea electronilor în jurul nucleului atomic, care nu poate fi oprită niciodată, şi chiar dacă ea s-ar opri, viaţa tot nu s-ar sfârşi, ci se va întoarce în sine după care se va manifesta din nou, începând un nou ciclu al timpului şi al spaţiului. De aceea, cuvintele şi faptele eu le tratez ca pe o joacă, fiind mereu orientat asupra prezentului, înţelegând că mintea este amintirea şi imaginaţia, trecutul şi viitorul care nu-mi permit să trăiesc în pace. Observându-mă acum şi aici ca viaţă unică şi indivizibilă, nu resimt nici un rău şi tot ce spun sau fac are importanţă numai în clipa de faţă. Sunt fericit că joc această joacă şi când nu mă joc mă odihnesc ca să am din nou chef de joacă. Tovarăşii de joacă sau castelele de nisip în momentul acela nu-mi produc nici o suferinţă dacă pleacă, pentru că n-au fost decât mintea mea temporară, iar eu am fost mereu singur şi am fost Viața, tovarăşii şi locurile de joacă izvorând din mine mereu.

*

Mereu să aveţi în vedere că ştiţi prea puţin. Înainte de a lua piatra şi a o arunca în ceilalţi aduceţi-vă aminte de asta.

A şti nu înseamnă a îngrămădi informaţii de-a valma în minte, ci mai degrabă înseamnă a şti cum să treci din grosier în subtil, cum să nu te laşi transformat în multe elemente pentru a fi doar unul esenţial.

A şti înseamnă a şti cum să uiţi totul – actualele condiţionări temporare, pentru a fi numai viaţa, impecabilă, dumnezeiască, aşa cum a pornit la drum.

A şti mai înseamnă a putea privi pe oricine în ochi şi în faţă, cu desăvârşire convins că nu va mai trebui să-ţi pleci privirea în pământ din cauza judecăţii şi a criticii care se naşte din minte.

Pentru că atunci vei şti că tu eşti viaţa, unică şi indivizibilă, iar cel din faţa ta eşti tot tu, numai că într-o altă secvenţă temporală şi, aşa cum nu eşti ruşinat când eşti singur în intimitatea ta, aşa vei fi mereu ori şi cu cine te-ai întâlni şi oriunde te-ai duce.

*

Nu trebuie să ţii minte ceva, pentru că mintea este un derivat care se va pierde, trebuie doar să-ţi percepi esenţa ta  originală care conţine în sine totul. Şi nu contează cum eşti perceput, ci contează doar să te percepi și să te observi. Pentru că prin observare şi numai prin observare se realizează înţelegerea şi fericirea vieţii, cea care se transferă din formă în formă şi nu se sfârşeşte niciodată.

*

Când nu mai rememorezi nimic şi când nu-ţi mai imaginezi nimic revii la viaţa în sine. Este cel mai dificil lucru, pentru că celule tale, din a căror substanţă subtilă provine mintea, fiind forme create, tind să se perpetueze. Prin rememorare şi imaginaţie mintea creează forme şi face posibilă manifestarea. Dar în cele din urmă, viaţa transcede repetiţia, naşterea şi moartea şi revine în sine, în cea mai perfectă stare de existenţă. Toate fiinţele vii urmează această cale; din viaţă provin şi în viaţă se vor întoarce. Independentă de tot, neatinsă de naştere sau moarte. Deşi manifestarea pare veşnică, viaţa în sine va fi mereu, este aici şi acum, iar universul este plin prin ea, căci dacă nu există timp fără manifestare, nu există nici manifestare fără viaţă şi tot ce contează este starea pe care o resimţi, treptat, treptat până la uniunea cu totul şi până la capacitatea de a crea prin minte universul fizic şi de a-l retrage în sinele tău la propria voinţă.

*

Nu-ţi pierde timpul cu mierea, nu pregăti pentru masă nici fierea, trăieşte după felul naturii tale actuale, liniştit, convins fiind că poţi fi din ce în ce mai bun până la perfecţiune, până la divinizare. Vii din Dumnezeu, ai fost Dumnezeu, te vei întoarce în Dumnezeu, vei fi iarăşi Dumnezeu... Perfect prin a sa nonacţiune şi nemişcare...

Acum eşti ceea ce eşti, să nu-ţi fie ruşine de tine!

Toate ororile se petrec în minte, nimic nu va rămâne, trăieşte liniştit!

*

Niciodată să nu credeţi că lucrurile puteau fi altfel pentru voi.

Că aţi fi putut alege un drum sau altul la un moment al vieţii şi acum aţi fi fost altcineva. Întotdeauna să ştiţi că în această lume lucrurile sunt exact cum trebuie să fie. Sunteţi aşa cum trebuie să fiţi!

Nu puteaţi să vă încadraţi într-o altă traiectorie spaţio-temporală pentru că substanţa din care eraţi făcuţi atunci nu putea deschide alte coordonate. O mişcare fizică la stânga sau la dreapta, provenind din şansă sau educaţie este un nonsens care nu are nimic de-a face cu adevărul.

Pentru a deschide alte traiectorii spaţio-temporale, superioare acesteia, e nevoie să-ți trezeşti conştiinţa şi să luminezi substanţa din care eşti făcut, acum şi aici, pentru ca prin asemănare substanţa ta să poată fuziona cu alta, mai subtilă.

Atunci te vei încadra pe o altă traiectorie spaţio-temporală, vei înţelege mai bine de ce scopul vieţii este uniunea cu Dumnezeu, şi în sfârşit îţi vei găsi liniştea.

*

Pare prea şocant, dar dintotdeauna a fost Nimicul. El nu are nici naştere, nici moarte. Căci în nimic totul este nimic ca manifestare, dar este totul ca posibilitate.

Dacă universul este real sau este un vis în care te vezi pe tine în formă şi materialitate, la această întrebare nu putem răspunde, pentru că în timpul visului nu știi niciodată dacă visezi.

*

Una din cele mai minunate taine ale unei vieţi în profundă mulţumire de sine este aceea de a nu încuraja gândurile despre viitor să se dezvolte, fiindcă ele te transportă departe de locul şi timpul în care te afli. De locul zero, de timpul zero. Este vital să fii atent doar la viaţa din tine, acum şi aici, şi să o recunoşti ca pe unica cale de a readuce înapoi în tine energia pe care ai pierdut-o.

*

Eu sunt cel pe care tu îl numeşti Dumnezeu, dar nu mă pot arăta ţie, pentru că în realitate eu nu am nici o formă. A existat o primă formă pe care eu am însufleţit-o în această manifestare, o formă de lumină arzătoare, dar eu nu am fost acea formă, pentru că eu sunt mereu viu, pe când ea a murit.

Tu nu poţi vedea decât forma minţii tale, dar eu nu sunt mintea ta şi oricât te vei ruga nu mă voi arăta ţie decât în forma pe care tu o ai şi o poţi înţelege, alta şi alta, folosindu-ţi latura subtilă, nu simţurile grosiere, pentru că prin ele nu vei face decât să cauţi acul în carul cu fân, iar timpul şi abilităţile tale nu vor fi suficiente niciodată. A mă intui însă aşa cum sunt presupune detaşarea de orice cunoaştere mentală sau comparativă. A căuta să mă explici nu este decât un joc perfid, pe care îl joci cu patimă şi cu interes, drept pentru care îl vei pierde întotdeauna.

Nu mă vei cunoaşte niciodată atâta vreme cât mă vei vedea ca o entitate diferită de tine şi niciodată atâta vreme cât vei mai vedea o altă entitate în afară de tine. Doar când vei simţi că viaţa este un tot unitar, iar formele, numele şi faptele nu contează decât pentru minte, mă vei vedea şi vei scăpa de această cumplită înstrăinare. Şi precum cel care moare se întoarce în pământul din care s-a născut şi l-a hrănit, nici tu nu ai unde să te duci după ce ai experimentat toate posibilităţile, decât în mine. Lasă jos mâinile, ochii şi mintea cu care vrei să mă prinzi, căci nu faci decât să te încătuşezi pe tine.

*

Lumea nu este nici bună, nici rea, lumea este în mintea ta.

Şi aşa cum este mintea ta aşa este şi lumea.

Viaţa este una, identică în toate formele, mintea este mişcare şi implicit rătăcire, comparaţie şi asociere, deosebită de la formă la formă. O minte este hrană pentru altă minte, un corp este hrană pentru alt corp; învăţătura şi mâncarea creează numele şi formele.

Tu, aşa cum te vezi în oglindă sau ca personalitate, e un străin venit din afară, mereu te trădează, mereu te înşeală. A fi tu însuţi este un lucru foarte dificil.

A fi încăpăţânat şi rigid în principiile tale nu înseamnă decât stagnare într-o formă oarecare.

A fi tu însuţi înseamnă a fi Viaţa care nu are nimic de-a face cu formele prin care trece. Pur şi simplu nimic, pur şi simplu totul.

*

Trebuie să înţelegeţi că viaţa este o unitate indivizibilă.

Cel care o resimte în el însuşi se află în contact cu ea oriunde s-ar afla: în om, în animal, în plante, în minereu, în praf cosmic. Orice diferenţă sau conflict este resimţit ca durere profundă în cel care iubeşte viaţa. Fie că învinge, fie că pierde. El resimte durerea când este înfrânt de adversar, el suportă durerea când îşi zdrobeşte adversarul. Viaţa este aceea care se exprimă şi în unul şi în altul, dar numai cel subtil o poate simţi. Orice dispută întăreşte mintea individuală, iluzie ce-l ascunde pe Dumnezeu, care aşa cum se poate observa, de om nu mai este recunoscut.

*

Întotdeauna vei face numai ce vei putea şi, mereu, dacă eşti lucid şi deştept, orice vei face va fi puţin şi lipsit de valoare. Mereu o durere te va purta, deoarece îţi vei înţelege neputinţa în goana timpului şi a spaţiului, simţind că în sinele tău există toate posibilităţile dar în manifestare capacităţile tale sunt limitate.

Cel care face ceva şi aşteaptă ca răsplată gloria şi onoarea trădează o fiinţă egocentrică, plină de rătăcire şi ignoranţă.

Mai grav este faptul că aceste persoane sunt repere în tendinţa omului spre evoluţie, spre regăsirea de sine. Prin ei calea devine tot mai întortocheată şi mai grea. Aceste repere, nu sunt făcute să te ajute, ci doar să te încurce şi să te menţină în sfera de influenţă a unui pământ aflat destul de departe de o sursă pură de lumină. Pentru că Dumnezeu este zero. Nemanifestat a existat mereu şi va fi întotdeauna. Se asociază tuturor numerelor, adică numelor şi formelor, dar nu este niciodată unul din acestea. 

La începutul manifestării din zero, din spirit, a apărut lumina, din lumină au apărut stelele, din stele în timp şi spaţiu au apărut planetele, din solul şi substanţa planetelor au apărut unităţile organice -  plantele, animalele şi omul.

Toate sunt forme degenerate, dar tuturor li se asociază zero, spiritul, Dumnezeu, şi cine înţelege asta devine spirit şi nu mai este purtat de această lume din formă în formă cu durere.

Se depărtează de forma lui ocazională, se manifestă mai puţin şi, treptat, treptat, se reîntoarce în sine.

*

Evoluează! Învaţă încetul cu încetul să trăieşti altfel, în armonie cu universul. Nu te mai opinti când faci ceva! Simte esenţa obiectului identică cu a ta şi transferă noile coordonate spaţio-temporale fără nici un pic de patimă, fără nici cel mai mic gând de câştig personal.

Nu prin tragere sau împingere, ci doar prin simţire. Căci muşchii şi tendoanele sunt materializarea dorinţelor şi a patimilor tale ce vor intra neapărat în conflict cu a celorlalte fiinţe.

Dacă vei putea să te transformi mental până la anularea acestor iluzii egoiste şi individuale, forma întregului univers va fi în armonie cu tine, şi toate vor fi aşa cum trebuie să fie.

Vei schimba lucrurile, fuzionând cu esenţa lor subtilă, doar în măsura în care toate contribuie la realizarea fericirii tuturor, la transferarea lor în unu şi apoi în absolut.

*

După ce ai fost obligat să cunoşti plăcerea de a mânca, cunoaşte acum plăcerea de a nu mânca. Oferă-ți din când în când răsfățul unui post negru. Obţine starea de ordine interioară, eliminând reacţiile violente care se produc în organismul tău odată cu descompunerea hranei şi transformarea ei în energie. Dacă înveţi calea subtilă prin care îţi poţi extrage energia din lumină poţi fi mobil în continuare, rezistând în această lume fizică plină de forţe potrivnice ce se ciocnesc una cu alta, una fiind bună pentru tine, alta fiind rea, dar în timp, odată cu mişcarea minţii, răul devine bun şi binele devine rău, fiind evident că ai nevoie de amândouă în această lume fizică, iar tu nu rămâi decât o minge lovită încolo şi încoace, din formă în formă cu durere.

A depăşi plăcerea de a mânca, a depăşi plăcerea de a face sex - iată orizontul vieţii nemuritoare. Nu a-ţi interzice plăcerile pământeşti, nu a te chinui prin porunci stupide, nu, aceasta nu e o soluţie, ci trebuie să descoperi, trăind, ceva superior lor. Şi atunci toate câte te-au murdărit şi te-au tăvălit prin praf e ca şi cum nici nu ar fi trecut prin tine şi tu nu ai fost deloc acela pe care mintea l-a creat, slab şi nătâng, pe care oricât te-ai străduit nu l-ai putut iubi. Şi atunci oboseala şi sila de viaţă se vor sfârşi odată cu toate prostiile acestea mentale.

*

Răsplata supremă o primesc prin faptul că sunt viu, iar tot ce este viu este Dumnezeu, în consecinţă, Dumnezeu, fiind viaţă, este şi a fost dintotdeauna în mine şi tot ce este viu acum aşa va fi întotdeauna.

Formele sunt trecătoare, ce le însufleţeşte este etern, corpurile sunt materie care se reorganizează mereu, spiritul vieţii este fix şi suficient prin el însuşi.

*

Este imposibil să-l convingi pe om că este îmbâcsit de fals şi minciună prin cuvinte, pentru că el nu are la ce raporta ceea ce-i spui. Este imposibil să-l convingi, ocărându-l, că obişnuinţele lui sunt anacronice, că sunt împotriva vieţii şi continuităţii ei. Este imposibil să-l convingi că ceea ce el numeşte caracter, personalitate sau poziţie în societate este ceva dobândit de la alţi oameni prin interacţiune, că nu are valoare şi nu-i aparţine.

La ce bun să-i spui că folosindu-şi propria voinţă poate acţiona asupra atomilor săi transformându-i din grosieri în subtili, din pământ în lumină, ca să se bucure viaţa în el, la ce bun să foloseşti cuvinte pe care el nu le poate înţelege?!

*

Când te concentrezi asupra vieţii din tine, când te simţi cu atenţie, nu ai cum să mai fii atras de acţiune, de satisfacţie, de plăcere. Greşeli precum mânia, lăcomia, egoismul, violenţa, intriga, răzbunarea, pe care majoritatea oamenilor nu le mai disting ca atare, nu apar şi la oamenii atenţi la viaţa din ei, pentru că ei ştiu şi simt că viaţa este ceva imaterial care nu are nevoie de nimic şi este cu atât mai împlinită cu cât este mai liberă de orice ar putea veni din afară.

Toate fiarele cad de pe tine şi eşti pregătit să zbori. Când simţi pentru prima dată momentul desprinderii de acest pământ negru şi pietros şi te ridici puţin, foarte puţin, ca un pui de pasăre care dă să zboare, atunci simţi ceva de nedescris. Stadiul următor al evoluţiei, cel de înger, dă primele semne că există cu adevărat. Şi majoritatea mizeriilor omeneşti se estompează, odată cu mintea inferioară care le-a purtat şi o lumină nouă ți-arată calea-n univers.
Merită să trăiești pentru asta. Dar pentru altceva, nu...

*****

A DOUA CARTE

*

Precum lumina ajunge diluată pe Pământ şi numai în forma aceasta coruptă este benefică pentru fiinţele vii, tot aşa cunoaşterea şi învăţătura autentică nu este bună pentru ele, deocamdată. Dacă ea ar veni în toată splendoarea ei mişcarea electronilor s-ar opri, pentru că însăşi orice motivaţie a exprimării este un efect al ignoranţei din forme şi substanţe. Motivaţia oricărei fapte poate fi îmbrăcată în cuvinte frumoase, dar motivaţia aparţine persoanei, iar persoana aparţine minţii şi când mintea dă şi ridică este pentru a avea ce să ia şi să trântească la pământ; dacă nu şi-ar lua darurile înapoi i s-ar consuma toată substanţa, ajungând goală şi secătuită… Numai în cel care depăşeşte deşertăciunea oricărui obiectiv şi trăieşte fără vreo aşteptare, când lasă viaţa din el să zburde, e pace şi soare, nu în cel care caută un răspuns. De ce, pentru ce, de când, cum, unde, care – creează monumente de beton, dar fericire interioară niciodată. De aceea, toată manifestarea poate fi un prilej de joacă şi de veselie dacă nu te amesteci în evoluţia celui ce a ajuns om, prin instituirea regulilor şi a legii, încurajând conştiinţa, dacă nu te ataşezi de nimic şi înţelegi că ce se naşte apare din ceea ce moare, că cei dragi – prietenii şi tovarăşii de joacă – izvorăsc din tine mereu…  

* 

Creaţia este joaca eternului, din care a rezultat frumosul, binele şi lumina, dar şi urâtul, răul şi întunericul. De aceea existenţa în creaţie este umbra eternului, de unde izvorăşte moartea şi uitarea. Lumina fără întuneric şi frumosul fără urât nu există pentru că tot ce există trebuie să fie muritor, altfel viaţa temporală ar fi o plictiseală şi universul întreg o inconştienţă eternă. Conştiinţa se realizează numai prin dualitate, de aceea există manifestare. Absolutul există în sine, creaţia – numai în minte, sunt planuri diferite –, nu există nici un antagonism între ele…  

* 

Adevărata meditaţie, indispensabilă evoluţiei, se realizează prin nemişcarea trupului şi a minţii, simţindu- te pe tine ca o stare energetică subtilă, cea mai subtilă pe care o poţi percepe, doar prezenţă, atent la sunetul care pare că vine din exterior în chiar clipa producerii lui, precum cântecul unei păsări, ticăitul unui ceas, glasul unor oameni sau zbârnâitul fin al celulelor cerebrale, ca într-un transformator electric, mereu producându-se printr-o notă dintr-o octavă, înainte ca să devină mesaj prin succesiune şi procesare mentală, pentru că astfel apare conştiinţa timpului şi a spaţiului, a morţii şi a limitării, şi adevărata meditaţie încetează!

* 

Mereu va exista oboseala. Pentru că ea este ataşată mişcării precum frunzele de ramuri şi petalele de flori. Oboseala există ca să temporizeze mişcarea, această rătăcire care tinde să dezechilibreze viaţa şi să complice prea mult universul.  

* 

Nu există frumos, altul, decât cel care trece prin minte şi simţuri. Dar tu unde eşti înainte de a trece prin ele? Nicăieri dacă ai fi, nicăieri ai rămâne. Ar trebui să fii măcar în posibilităţile cuiva. Dar acela în care se află toate posibilităţile oare există în cadrul spaţiu- -timp? Dacă da, el ar trebui să moară şi atunci viaţa ar trebui să se sfârşească pentru totdeauna odată şi-odată… Dacă nu, el se naşte din sine şi moare în sine… Astfel ajungem la concluzia că nu poate exista moarte din care nu se poate renaşte vreodată, identică cu anularea eternă. Moartea e doar o transformare. Nu te mai teme de ea! Respinge timpul care nu este identic cu fericirea şi libertatea pentru că acel timp nu face parte din viaţă. Când eşti mort în trup de ce numeşti tu asta viaţă?!  

* 

A renunţa la hrana fizică, măcar și pentru o zi, nu e o acţiune care se referă numai la procurarea şi mestecarea ei, ci înseamnă a câştiga timp real pentru descoperirea marelui mister al vieţii. Pentru că hrana nu-ţi ocupă numai timpul cât munceşti pentru a ţi-o procura, nici timpul cât trebuie să fii ocupat cu fărâmiţarea ei în dinţi şi înghiţirea ei, dar îţi ocupă tot timpul vieţii prin reacţiile pe care le produce la nivelul fiecărei celule, fapt ce-ţi consumă toată atenţia şi concentrarea spre o activitate inconştientă şi ciclică. A renunţa la hrana fizică, compensând-o cu lumina, îţi deschide coordonate pe care nici nu ai putut să ţi le imaginezi până acum pentru realizarea vieţii în toată splendoarea ei. 

*  

Ce este esenţial şi adevărat este întotdeauna perceput cuantic, într-o străfulgerare, când eşti conştient de tine, cel viu, pe când a gândi intens nu înseamnă decât a te frământa intens, a te îngrijora şi a te ocupa de lucruri care nu sunt treaba ta. Există un proverb foarte înţelept care spune aşa: calul moare de fugă iar prostul de grija altuia. Calul semnifică munca fizică, iar prostul munca mentală. Încearcă să nu fii nici cal şi nici prost.  

*  

Eu sunt cel mai mic cadru din toată manifestarea, nemăsurabil în timp şi spaţiu, care poate fi perceput numai prin intuiţie, eu sunt clipa în sine, adică viaţa în sine şi din mine porneşte totul, aşa fiind realitatea materială, identică cu imaginaţia. Închipuie-ţi cum dintr-un punct ipotetic şi nemanifestat izbucnesc miliarde şi miliarde, care par să aibă masă şi greutate proprie datorită simţurilor identică cu imaginaţia; lumea este o vrajă care dispare la momentul cuvenit… Despre mine, cel viu, nu am decât o singură certitudine să vă comunic: sunt aici şi acum, sunt doar prezenţă şi orice altceva credeţi despre mine nu sunt eu.  

*  

Secretul vieţii desăvârşite pe acest pământ este neidentificarea. În permanenţă simte că tu nu eşti acela care are forma şi numele cu care eşti strigat, iar problemele lui nu sunt ale tale. Tu nu ai nici un fel de probleme şi înţelegând asta tu rămâi mereu deoparte, animând totul nefăcând nimic, fiind imparţial şi egal atât în privinţa nevoii de supravieţuire a celui numit cu numele tău cât şi a celui numit cu numele altuia. Pentru că ambele forme sunt animate de acelaşi spirit al vieţii şi când ai înţeles asta ai devenit asta – viaţă, pur şi simplu. Parcurgând şi depăşind lungul drum al iluziei, timpul şi Pământul rămân în urmă, te simţi şi eşti ceea ce evoluţia subtilă va face din om peste mii şi milioane de ani. Nimic din cultul trecutului cu toate relicvele şi toţi morţii lui, nimic din cultul viitorului cu toate plăsmuirile lui infernale. Doar tu, permanent aici şi acum, trăind clipa în sine, care este viaţa în sine, cu desăvârşire fericit şi egal cu tine însuţi.  

*  

Viaţa este singurul lucru pe care îl ai fără să-l fi vrut. Nimeni nu te-a întrebat dacă o vrei sau nu, de aceea ea este deasupra oricărei conceptualizări sau competiţii. Pornind de la această observaţie, a putea fără să vrei înseamnă a fi şi este, de departe, cel mai preţios lucru din acest univers fizico-mental. Pentru că celebra voinţă, pe care mulţi o invocă referitor la reuşitele lor, nu este decât o biată dorinţă individuală şi egoistă, provenind din sânul materiei şi generalizată într-un subconştient adunat pic cu pic de-a lungul generaţiilor. Este un domeniu al minţii care asemeni tuturor celorlalte este dual şi odată născut implacabil va trebui să moară, iar ataşamentul faţă de el însumează toată suferinţa formelor de viaţă din întreaga lor manifestare.  

*  

Atent simţindu-mă pe mine, cel viu, cu desăvârşire mulţumit de ceea ce sunt. Iar dovada că mă simt pe mine, cel viu şi nu dorm, în sens mistic, este aceea că nu sunt supus unei stări modificate – fizică, mentală sau emoţională. Nu mă simt pe mine pentru că vreau asta cu ardoare, pentru că dacă aş dormi nu ar avea cine să vrea, ci mă simt pe mine deoarece la orice moment de introspecţie mă simt acelaşi, viu şi mulţumit de ceea ce sunt, neatins şi neinfluenţat de vreun gând, de indispoziţie, de mânie, de griji, de frică, de ură, de simpatie şi chiar de iubire, fapt care în cele din urmă se poate extinde asupra creşterii şi descreşterii, asupra oboselii şi chiar asupra morţii. Deci mă simt pe mine, cel viu, numai dacă nu mă mai modific, pentru că modificarea înseamnă naştere şi apoi putrezire şi nu e nici o măreţie în toate acestea. Orice formulare însă, oricât de subtilă ar părea, are capcanele ei, deci pentru a nu cădea în plasa în care au căzut credincioşii marilor religii care dorm copios pe versetele cărţilor lor sfinte, orice exprimare în sprijinul tău trebuie să se constituie într-un vector cuantic, doar o săgeată, fără cuvânt, obiect sau subiect. Trebuie să fii în afara creaţiei ca să fii în tine însuţi.  

*  

Tot ce fac este îndreptat asupra mea, de aceea nu există nici păcat şi nici pedeapsă, există numai suferinţa pe care mi-o fac singur. Gândind tot mai mult creez tot mai mult, dar din ce creez? De unde am luat cărămizile când la început a fost numai Dumnezeu, ca viaţă şi în viaţă sunt eu?! Oare nu pe mine mă prind cu ciment în orice zid şi cu cât creez mai mult cu atât sunt mai nefericit şi mai puţin liber?…  

*  

Am spus: când îmi voi recunoaşte propria valoare şi nu voi mai avea nevoie de recunoaşterea oamenilor atunci toate vor intra în armonie, nu va mai exista niciun conflict şi nicio suferinţă. Dezordinea nu există niciodată în afara minţii individuale şi nenorocirile se produc numai atunci când ea se proiectează în exterior. Dar atunci când te percepi ca spirit, dincolo de vreo proprietate, vorbind nevorbind şi făcând fără să faci, atunci viaţa devine de o frumuseţe cutremurătoare şi o singură clipă de acest fel e suficientă pentru a realiza eternitatea prin nemişcarea ta, deşi universul întreg se poate mişca necontenit.  

*  

A fi permanent conştient de sine este adevărata închinare. Sinele din om este Dumnezeu şi înainte de toate el înseamnă viaţă. A fi în permanenţă conştient de sine înseamnă a te închina în permanenţă lui, aceasta este adevărata dovadă de respect faţă de Dumnezeu. Se vor ridica unii şi vor spune despre mine cuvinte urâte, că sunt ateu şi păgân, dar voi să ştiţi că nu există nimeni mai credincios decât cel care îşi simte viaţa din el în permanenţă, pentru că atunci el se închină lui Dumnezeu şi nu atunci când vine ora de rugăciune sau când se duce la biserică pentru fală şi fanfaronadă.  

*

În ultimă instanţă, pentru a realiza viaţa din tine trebuie să renunţi la orice formă de creaţie. O creaţie este piatra care te apasă şi te ţine într-o formă precară şi imperfectă. Ea se termină într-un capăt de coardă de care mereu poţi fi prins, este funia cu care poţi fi legat de pari şi de garduri. Libertatea ta este posibilă numai atunci când nu mai laşi urme în praf, pentru că nici un ochi şi nici un fel de simţuri nu-l distinge pe cel viu, ci numai praful în mişcare este văzut când ia diverse forme prin acţiunea minţii neliniştite.  

*  

Ascultarea atentă e o poartă. În chiar clipa producerii sunetului dacă pătrunzi prin ea pătrunzi în absolut. Judecata încetează, mintea se topeşte; vezi şi devii una cu ce este dincolo de ce vezi, auzi şi devii una cu ce este dincolo de ce auzi, perfect prin ceea ce eşti, dezinteresat de vreun obiectiv, depăşind iluzia corpurilor şi faptelor care intră în repetiţie şi reciclare… Prin sunet începe creaţia şi viaţa se manifestă. Sunetul este pentru mine un drum, prin el ajung la sursă, la viaţa în sine din interiorul oricărei forme. Ascultarea este cea mai puternică formă de meditaţie – clipa, înainte de a concepe o poziţie viitoare…  

*
 

Pe dificila cale a cunoaşterii de sine, am înţeles că atunci când câştigi de fapt pierzi şi când pierzi de fapt câştigi. Am înţeles că a fi fericit prin ceea ce-ţi furnizează formele fizice, mentale şi emoţionale, nu înseamnă decât pregătirea pentru marea nefericire care va să vină când le vei pierde, fiindcă nici un lucru nu-ţi aparţine. Totul se transcrie unei experienţe şi unei lecţii în care tu ca fiinţă fizică şi mentală trebuie să fii sfâşiat. Iar după ce este consumat totul rămâne nimicul în care a ajuns totul.  

*  

Pe mine mă supăr când mă supăr pe cineva, mie îmi fac rău când fac rău cuiva, toţi oamenii şi toate vietăţile sunt formele şi mentalităţile mele posibile de-a lungul timpului şi al spaţiului. Diferenţa stă numai în factorii de mediu şi de educaţie aparţinând unei minţi anterioare şi mai mari. Sub presiunea acestor factori se creează toate formele şi mentalităţile individuale. Cum poţi să judeci pe cineva care nu este vinovat de nimic?!  

*

Viaţa nu se poate pierde niciodată indiferent dacă în universul vizibil formele apar şi dispar. Naşterea şi moartea tratează numai acest aspect minor şi doar magnetismul emoţional specific condiţiilor de pe Pământ dă amploare acestor pure întâmplări. Dacă eşti conştient că eşti viu chiar şi când habar nu mai ai de posesia trupului este dovada existenţei lui Dumnezeu şi o alta este superfluă. Dacă există existenţă înseamnă că există Dumnezeu. Posibilitatea lui de a fi personal sau impersonal face parte din dualitate şi este un simplu amănunt.  

*

Cine-şi mai doreşte ceva nu e treaz, căci dorinţele toate se-ndeplinesc numai în vis. Dar cine se simte pe sine acum nici nu s-a născut ca să poată fi distrus, nici de lume n-a fost creat, nici pe lume nu a creat. Nu numai că nu-şi mai doreşte ceva, dar nici nu a fost pe unde dorinţa a fost vreodată…  

*

Ce este în tine şi ai te va salva, ce este în tine şi nu ai te va omorî. Ce înseamnă asta? În fiecare om există viaţa, sinele, ca esenţă din care porneşte totul, ca sursă a întregii manifestări. A avea însă această viaţă înseamnă a o avea mereu în atenţie, a o simţi şi a o recunoaşte. Viaţa se dăruie tuturor necondiţionat, fără plăcere sau neplăcere, ea nu alege şi nu face comparaţii, ea nu ştie de dualitate. Ea nu vrea să plece de la tine, ea este lipsită de iniţiativă şi intenţie, pentru că toate aceste proprietăţi sunt ale minţii; ea nu reţine asemenea fleacuri. În realitate tu, cel care te identifici cu mintea, o alungi. Rob al proprietăţilor specifice substanţei ce te compune acum, modificându-te mereu, pierzi din vedere viaţa, esenţa ta nemuritoare şi o acoperi cu tot felul de mizerii grosiere şi inutile. Viaţa care pătrunde total în univers va rămâne aceeaşi chiar şi când o pierzi din atenţie, dar cel care o pierde din atenţie sigur va muri.  

*

Pentru a atinge acelaşi scop intrinsec al vieţii, despre care unii au habar iar alţii nu, există două căi: una a acumulării, iar cealaltă a renunţării. 

Cvasimajoritatea oamenilor ştiu doar despre cea a acumulării. Ei tind să acumuleze totul şi consideră că pentru fericirea absolută trebuie să ai totul. Dar a avea totul sau a nu avea nimic sunt capetele funiei care se înnoadă între ele ca să facă un cerc. Pentru a avea cât mai mult, tinzând înspre totul, există prea multe fricţiuni, prea multe conflicte şi prea multe cadavre, calea este extrem de dificilă şi de grea, pe când calea renunţării, pentru aceleaşi rezultate, stă în firea spiritului tău şi este mult mai uşoară. Calea renunţării este, într-adevăr, cea mai mare binecuvântare pentru om şi toată evoluţia spre inteligenţa superioară nu are alt rost decât observarea acestui fapt. Este singurul lucru prin care putem fi deosebiţi de animale – prin inteligenţă şi înţelegere noi putem renunţa, animalele însă nu. În ultimă instanţă a renunţa la teritoriile tale înseamnă a renunţa la grijile şi durerile tale şi întoarcerea în conştiinţa pură.  

*
 

Nimeni nu se îmbolnăveşte dintr-o dată. Dacă ai ajuns bolnav este pentru că nu ai luat în seamă semnalele transmise în corp. Ai fi putut să o faci dar nu ai ştiut, şi dacă nu ai ştiut nu ai putut. Orice boală începe la nivel energetic şi există senzaţii şi simţuri care te vestesc din timp. De aceea învaţă să simţi energia şi să o asculţi.  

*

Nimic din ce este manifestat nu este bun sau rău. Tot ce este manifestat este şi bun şi rău. De aceea nu te supăra, căci te superi pe tine şi nu există chin mai mare decât acela de a te supăra pe tine însuţi. Pentru că ce este în tine este sinele viu şi fără el nu ai fi trăit niciodată. De ce să fii mai nefericit pentru ce nu ai decât fericit pentru ce ai?…  

*  

Ţi-ai îndeplinit scopul vieţii spaţio-temporale dacă ce ai primit prin naştere ca materie grosieră dai înapoi Vieţii ca substanţă iluminată şi subtilă. Tu trebuia să fii supremul alchimist al lui Dumnezeu.  

*  

Eu nu sunt nici aşa, nici aşa. Eu nu sunt corpul acesta, eu nu sunt numele acesta. Nu eu mi-am dat corpul, nu eu mi-am dat numele. Corpul şi numele mi-au fost date de Pământ prin intermediul strămoşilor şi al părinţilor… Eu sunt doar ceea ce sunt. Nici aşa, nici aşa. Înţelegând asta eu strâng laolaltă manifestatul cu nemanifestatul. Când mă manifest este ca şi cum nu m-aş manifesta, când nu mă manifest este ca şi cum m-aş manifesta. În acelaşi loc mă aflu în ambele situaţii. În consecinţă efectele nu există decât în mintea celor care mă văd aşa sau aşa.  

*  

Imaginarea lucrurilor plăcute şi frumoase te predispune la somn. Consumarea alimentelor suculente şi gustoase, de asemenea. Coordonatele pe care imaginaţia şi hrana le activează, odată ce produc mişcare în interiorul tău fizic, sunt ciclice, astfel încât toate corpurile din univers nu fac nimic la voia lor, ci doar se pot deplasa pe orbita unui supermagnet, ce le reţine – tocmai pentru că substanţa lor poate fi atrasă de acesta –, ce îşi cheamă particulele înapoi… Avantajul omului este că el, prin conştiinţă, îşi poate alege substanţa cu care să se hrănească şi în consecinţă să-i decreeze corpul până acolo încât să devină liber de orice influenţă.  

*

"A vrea" este un subaltern al minţii, de aceea cel care vrea este întotdeauna un sclav împovărat de robie care nu-şi poate depăşi limitele pământului din trup. "A fi" există abia după ce nu mai vrei. "A fi", acum şi aici, fără conştiinţa altui lucru înseamnă a fi nemuritor. Dar din păcate conştiinţa celorlalte lucruri se află, ca o dâră de otravă, în toate celulele tale.

*  

O stea a fost cândva o particulă. A evoluat şi a strâns laolaltă o mulţime. Asemenea întregii materii ea se află pe axa de lumină a vieţii, iar materia ei, devenind conştientă, este furnizoarea vieţii în nume şi formă pe o suprafaţă foarte mare. Orice particulă poate deveni o stea. Un om strânge laolaltă o mulţime de particule care prin evoluţie se pot transforma într-o stea. Unele stele mor, altele se nasc. Spaţiul este infinit şi când se naşte o stea se naşte şi spaţiul pe care ea îl luminează. Toate planetele din jurul ei şi toate organismele de pe ele sunt particulele sale. Se dăruie ca mintea atât cât va exista să nu fie cuprinsă numai de întuneric. Viaţa se manifestă numai prin lumină. Când stelele se sting se sfârşeşte o anumită manifestare cosmică care se absoarbe în sine, dar nimic mai mult. Chiar şi stelele se întorc la viaţa în sine! 

*

Tot ce scriu este pentru mine, tot ce public este, de asemeni, pentru mine. Toate exemplarele cărţilor mele, prin identitatea sinelui din orice manifestare, îmi sunt destinate; eu am tot atâtea perechi de ochi câte exemplare sunt. Eu nu vreau să conving pe nimeni de realitatea scrierilor mele, deoarece convingerea este mentală, iar ceea ce vezi sau auzi nu e real. Exprimarea mea în percepţia altora poate părea contradictorie, dar pentru mine ea va fi întotdeauna limpede şi clară, pentru că numai eu voi şti când vorbesc despre mine, cel absolut şi când vorbesc despre mine, cel relativ. Cel care însă va înţelege această carte, aşa cum o înţeleg eu, este din aceeaşi substanţă cu mine în acest moment al evoluţiei lui şi chiar dacă în această lume iluzorie purtăm nume diferite, în realitate suntem unul singur. Astfel prin conştiinţa identităţii sinelui din orice formă de viaţă, se va dovedi clar că ce am scris am scris pentru mine, ca un ajutor relativ într-o lume relativă… dar când nu-mi va mai fi necesară pământul o va recicla şi eu nu voi avea nici un regret pentru asta…  

*  

De ce îmi cereţi sfatul în legătură cu ce aveţi de făcut? Dacă vă aflaţi într-o dilemă voi aţi creat-o, dacă aţi dat de necazuri voi le-aţi căutat. Dar să ştiţi că nu se putea altfel. Greşeala este indivizibilă mişcării. Şi pentru că nu vă puteţi opri din mişcare nu vă puteţi opri din greşeală. Astfel încât este neimportant ceea ce faceţi. Mă întrebaţi ce trebuie să faceţi pentru a fi fericiţi? Aflaţi că fericirea este urcare şi cu cât o obţineţi mai tare, ridicându-vă mai sus, cu atât mai mare va fi nefericirea când veţi cădea şi cu cât veţi obţine mai multe lucruri cu atât va fi mai mare nefericirea pe care o veţi simţi când le veţi pierde şi dacă nu le veţi pierde în timpul vieţii temporale le veţi pierde când viaţa minţii se va pierde. Prin mişcare pe cât bine faci unei cantităţi fizico-mentale constituite într-un grup de oameni, de animale sau de ţărână tot pe atât de rău vei face unei alte cantităţi căreia nu-i oferi serviciile tale. Şi pe cât faci bine unui grup astăzi, prin transformarea minţii şi substanţelor, mâine le vei face rău şi cu cât îi vei hrăni mai mult astăzi cu atât te vor urî mai mult mâine când vor trebui să muncească, pierzându-şi libertatea, ca să strângă masa şi să facă curăţenie după ce s-au înfruptat din darurile tale. De aceea, nu căutaţi să urcaţi, pentru că orice ţel este o iluzie, mulţumiţi-vă să fiţi atenţi la viaţa din voi şi tot ce e necesar se va revela în existenţa voastră.  

*  

Eu nu sunt aşa cum mă vedeţi voi cu ochii aceştia de ape pământeşti, când tulburi, când agitate. Dacă sunteţi încântaţi de ceea ce spun, uneori, este pentru că eu sunt viu şi mă aflu în voi, tot aşa cum voi vă aflaţi în mine. Ce vă mişcă nu vine de la mine, ci este doar realitatea sinelui vostru care îşi exprimă posibilităţile. La început ca o stare, apoi în nume şi formă. În realitate eu nu sunt în afara voastră şi spusele mele sunt spusele voastre. Dacă voi nu aţi fi vii nu ar fi nici o percepere şi nici un iluminat. Nici un Iisus, nici un Mohamed şi nici un Buddha nu s-ar fi ridicat din nefiinţă dacă voi n-aţi fi ei înşişi şi nici chiar Dumnezeu n-ar avea nici o noimă în lipsa celui care receptează. Căci cui ar putea să-i fie dedicată o rază de lumină dacă n-ar fi viaţa din tine să o recepteze, ce justificare ar mai avea un Dumnezeu dacă el nu ar fi un tot unitar ce l-ar include atât pe cel care emite cât şi pe cel care receptează? Şi dacă toţi recunosc într-un fel sau altul că acela care emite viaţa este Dumnezeu, cel care o receptează, în ultimă instanţă, cine poate fi, dacă nu tot el? Marele hop pe care voi încă nu sunteţi în stare să-l depăşiţi este iluzia timpului şi a spaţiului liniar. Dar când ele se vor fi consumat îndeajuns de mult, chiar acceptând contorizarea bicisnică a minţii, care poate fi rezultatul evoluţiei inevitabile? Tot ce a pornit din Dumnezeu, ca origine a întregii creaţii, după ce a rătăcit prin tot felul de forme, unde îşi va găsi sfârşitul şi odihna?… Chiar iadul, care a apărut pe raza creaţiei numai atunci când a avut cine-l locui, îşi va consuma substanţa odată cu exprimarea divinului până la absolut: iertare totală, mângâiere totală, odihnă totală. Iar toate tragediile nu vor fi fost decât apă de ploaie, apa ochilor voştri crescuţi din minte, care firesc n-au putut să vadă dincolo de capacităţile ei…  

*

O mare parte din doza ta de nefericire vine din planificare. Ori de câte ori porneşti la drum cu un obiectiv, cu cât se întâmplă mai des să-l îndeplineşti, tocmai pentru că te-ai identificat cu el şi i-ai cedat din energia ta, cu atât devii mai pustiu şi nefericit. Pasiunea te-a împins la tot felul de compromisuri, de la înşelăciune până la violenţă, de la lacrimi până la blesteme… ce nu ai făcut ca să-ţi vezi mintea în formă şi substanţă… Ai crezut că va ieşi o mândreţe de lucru ce va învinge timpul şi va speria moartea şi când colo vezi că nu ai fost decât unealta Pământului ce îşi răstoarnă brazdele; tu în nume şi formă fiind materie reciclabilă angajată pentru o zi, plătită cu iluzii şi speranţe deşarte. Ce îţi creează deziluzia şi nefericirea este diferenţa dintre imaginea mentală şi imaginea materială. Ce frumos era în minte, ce searbăd a devenit în substanţă… Acum încearcă să intuieşti cum ar fi fost dacă ai fi lăsat totul în spirit, în acel spirit original şi superior imaginii mentale, cel puţin tot pe atât de superior pe cât este aceasta faţă de substanţa materială… Imperfecţiunea lucrului realizat prin planificare distruge frumuseţea în sine; rămâi parcă epuizat, cu o floare veştedă în mână, întrebându-te unde ai greşit, frământându-te pentru ce va urma, considerându-te principalul vinovat… acoperit de neguri ce par să nu se mai sfârşească vreodată. Pe când obişnuinţa de a trăi conştient, fără planificare şi obiective, te transpune în permanenţă şi spontaneitate, în starea de a fi, pentru că a fi înseamnă a trăi; niciodată închipuită cu mintea, niciodată materializată în corpuri şi obiecte. Întotdeauna spun: nu, nu vreau asta! Pentru că dacă o să vreau asta nu voi reuşi asta. Se prea poate să reuşesc ceva, dar nu ce am vrut eu, nu, niciodată. 

*

Se spune că atunci când închizi ochii, aşezat într-o anume postură, poţi să îţi vezi sufletul. Dar mai întâi atunci când închizi ochii şi execuţi o anumită presiune cu degetele asupra lor vezi firişoare roşii de lumină. Acestea sunt micile vase de sânge din ochi. Deci sângele este lumină lichidă, impregnat cu toate substanţele de pe Pământ. De aceea sângele este esenţa organismelor vii – lumina care le susţine în această lume fizică, transformată după condiţiile existente pe aceasta planetă. Dar precum nimic nu poate supravieţui fără sânge, tot aşa nimic nu poate supravieţui fără lumină. Asta nu înseamnă că nu pot exista fiinţe care pot supravieţui fără lumină lichidă. În mod generic aceste fiinţe pot fi numite îngeri. Evoluţia subtilă, opusul degenerării materiale, poate face asta. Când sângele se va curăţi de impurităţile pe care le absorb fiinţele vii din alimente şi din aerul de pe Pământ, realizându-se intrinsec dezrobirea faţă de dorinţă şi pasiune şi prin acestea de păcat, prin evoluţie lentă şi răbdătoare omul va fi o altfel de fiinţă, splendidă şi iluminată. Sângele lui va fi lumină pură.  

*  

În fine nu mai am decât un mesaj să vă transmit: nu există moarte. Există numai viaţă, când manifestată, când nemanifestată, dar viaţă în permanenţă. Viaţa e lucrul pe lângă care nu mai există un al doilea, moartea nu există decât în creaţie, adică numai în minte. Viaţa şi moartea nu sunt două lucruri opuse şi comparabile. Viaţa este existenţa neinfluenţabilă şi indestructibilă, moartea există numai în minte. Există un singur lucru sau principiu în univers şi acela este veşnic, dar în manifestare există numai ceea ce simţi. Din fericire totul evoluează deoarece cineva care să nu simtă nimic în interiorul său nu a existat niciodată.  

*****

A TREIA CARTE

*

Când un om este sub influenţa alcoolului ceilalţi ştiu că nu se pot încrede în el, deoarece toate faptele lui sunt lipsite atunci de orice concentrare şi raţiune. Dar trebuie să ştiţi că nici cel care se află sub influenţa hranei nu este mai presus.

Toate elementele care se infiltrează în om, în scară ierarhică, de la droguri, alcool, hrană, apă şi aer, îl influenţează implacabil.

A fi sub influenţa alcoolului sau a hranei nu schimbă lucrurile prea mult.

Aproape la fel de haotice sunt faptele omului în ambele situaţii.

*

Când şarpele a îmbiat-o pe Eva să mănânce din pomul cunoaşterii binelui şi al răului a ştiut că dacă ea va mânca trupul ei va lucra pentru el. Nu era vorba de un fruct, ci de complexul de reacţii pe care îl implică acţiunea de a mânca. Mitul acesta a fost interpretat greşit, deoarece până la povestitorul biblic, el trecuse din gură în gură şi din minte în minte.

Şarpele, forţa negativă şi întunericul, care creează prin contrapunere natura materială, a dorit să îi determine pe Adam şi pe Eva să mănânce, doar atât. Până atunci Edenul, fiind o grădină a cerului, era populat doar de roadele vieţii, iar activitatea de a mânca era pur simbolică.

*

Viaţa mea, iubita mea, nu te mai am decât pe tine! Nu mai am cui să cer ajutor decât ţie, nu mai am cui să mă închin decât ţie! Deşi nu te pot reprezenta ştiu că tu eşti singurul Dumnezeu, precum în mine, aşa în toate fiinţele.

În această clipă poate sunt purtat de o euforie mistică, dar nu există nimic mai sigur decât tine, nu mai am nici un sprijin şi nu mai cred că există vreun Dumnezeu personal cu care să vorbesc, căruia să-i cer sfat şi ajutor. Doar tu, viaţă din mine, mă mai asculţi, doar tu încă nu m-ai dezamăgit, doar ţie mai pot simţi că nu greşesc dacă mă închin.

Deşi nu-mi răspunzi şi nu îmi dai sfaturi ştiu că tu eşti permanent cu mine! Dumnezeu din minte poate fi cu omul din când în când, dar Dumnezeu cel viu din inimă este cu omul mereu.

Viaţa mea, iubita mea, tot ce mi-i drag îmi e drag pentru că te văd în toate lucrurile. Fără tine trupul şi mintea mi-ar fi o povară, de care m-aş grăbi să scap, murind.

*

Mă simt viu şi în această clipă mi-ajunge.

Dar mintea mi-e nemulţumită aspru de această concluzie. Se tulbură în mine ca un val printre fiorduri lovind neîncetat continentul.

Bată-te norocul, îi strig, de ce mă tragi la înec?! Îmi promiţi palate în adâncuri, dar voi mai fi viu printre perlele reci?!

Trage la mal căci ai să te îneci în groapa săpată de marea flămândă. Te va înghite oceanul şi apoi fierbintele pământ te va spulbera în iluzia din care va coborî ploaia.

Eu sunt aripă de spirit, nu mă amăgi cu mătrăguna ofrandelor otrăvite...

Le-au mâncat oamenii şi au murit, le-au ascuns codrii şi s-au vestejit la lăsatul soarelui în iarna timpurie…

Sunt prea tânăr să nu mai încerc, nu-mi spune că totul este deşertăciune, nu-mi spune!

*

 

M-am întrebat pentru ce trăiesc.

 - Ca să fii fericit, a venit răspunsul.

 -  Stai, am zis străinului care mi-a vorbit, cine eşti tu?

- Eu sunt Cel Fericit cu care te compari. Dar sunt Cel Fericit atât timp cât stau departe de tine, iar tu mă identifici cu altul din preajma ta, pe care îl vezi pe stradă sau la televizor şi care ţi se pare mai bogat, mai frumos sau mai deştept decât tine.

Aha, am zis, atunci Cel Fericit este pur  şi simplu o altă persoană! Atunci cum trebuie să fiu eu? Cel Puternic?! Dar oare Cel Puternic nu este un altul, asemeni Celui Fericit?!

Tot aşa trebuie să fie şi cu Cel Bogat, Cel Iubit, Cel Deştept. Fiecare din ei este o altă persoană care nu poate fi identică cu fiinţa mea. Atunci cum trebuie să fiu eu?  Dar chiar dacă aş şti, oare este suficient să cunoşti şi să înţelegi? Până şi Cel Care Cunoaşte şi Cel Care Înţelege sunt alte persoane...

M-am târât şi m-am chinuit să-i văd de aproape pe Cel Fericit, Cel Bogat, Cel Puternic dar am fost foarte dezamăgit. În afară de faptul că erau persoane existente doar în minte, nici măcar nu erau fericite, bogate sau puternice cu adevărat.

Dacă o să fiu Cel Puternic, Cel Fericit, Cel Bogat o să fiu o  persoană, dar eu însumi în nici un caz. Pentru că numai persoana poate fi bună, puternică, bogată etc. pe când Fiinţa nu are nici o proprietate. Şi persoana nu este fericită, bogată sau puternică prin sine, ci numai dacă alte persoane din jur o sprijină şi îi confirmă asta. Iar Cel Bogat nu este el însuşi bogat, ci străinul din el este bogat. Şi străinul este bogat pentru că străinul din el a fost sărac, şi în el există conştiinţa sărăciei. 

Pentru ce trăiesc?!

Nici nu mă mai chinui să răspund la această întrebare! Orice răspuns aş da ar aparţine Celui Care Știe, un străin venit din afară...        

*

Câte n-am făcut uitându-mă la oameni!...

Am învăţat ce este de la ei, dar am uitat ce este de la mine...

Oamenii sunt mintea, ce este de la mine este Sinele.

Cât sinele a fost suveran n-am avut nimic şi totuşi nimic nu mi-a lipsit, cât mintea a fost suverană am avut multe şi tot ce-am avut nu mi-a ajutat la nimic.

Am fost iluzionat să cred că mintea poate găsi soluţii, şi fapta - sabia ei, poate reface armonia universului care tinde să se dezintegreze.

Am intrat printre spini şi cu ardoare imensă am vrut să-i pun la pământ. Am uitat, săracul de mine, că secerându-i îi seamăn şi eu sunt instrumentul prin care sămânţa lor ajunge iar în pământ.  Nu am văzut că prin fapta mea lucrez pământul şi cultiv spinii, an de an şi viaţă după viaţă…

Când mi s-a revelat adevărul, la început am crezut, dar apoi mintea mi-a zis că sunt nebun şi am început să mă îndoiesc.

Dar acum este timpul să pun punct. Să gândeşti şi să faci m-am lămurit pentru totdeauna că nu este soluţia prin care fiinţele vii pot scăpa de povară. Atât cât voi înghiţi această hrană care proiectează minciuna de jur împrejur, viaţa nu-mi va fi decât haotică şi amară.

În faţa tăvălugului social nu mă pot pune… Dacă omul asta vrea, să muncească până ce-şi frânge spatele, să-şi ardă creierii în analize sofisticate şi adânci,  treaba lui... Dar eu ascultând ce este în mine ascult de Sinele viu.

Atât cât hrana va fi formată din materie reciclabilă, omul va fi o fărâmă de praf pe circumferinţa unui cerc în centrul căruia se află mintea. Mintea este centrul universului şi ea este punctul de referinţă al oricărei motivaţii.

Sfârşitul robiei va fi posibil numai atunci când nu voi mai fi influenţat de mâncarea asta dată dracului, dulce şi-amară.

Eu ştiu că nu vor fi soluţii pentru om atât cât va mai şti de nevoia de a se alimenta fizic. Îmi e clar! Dacă voi mânca voi gândi, şi dacă voi gândi mă voi depărta de mine însumi.

Creaţia şi realizarea sunt două lucruri diametral opuse.

Sunt sigur că există viaţă în condiţii incomparabil mai bune în lipsa acestui instrument slab şi reciclabil numit mintea umană. Acum ştiu că intuiţia, revelaţia şi harul sunt simţuri subtile care menţin existenţa în condiţii superioare gândirii.

Totuşi posibilităţile existenţei trebuie să fie ierarhizate.

În Sinele viu însă trebuie să se oprească totul, altă posibilitate nu există!

*

Când viaţa te încearcă cu greutăţi ea lucrează în favoarea ta mai mult decât atunci când te încarcă de bunăstare. Când îţi dă motive să suferi ea îţi dă şi focul interior pentru evoluţie.

Numai atunci când suferi apăsarea morţii celui drag, când inima îţi sparge pieptul de spaimă sau când sângele arde ca fierul topit, viaţa îţi oferă şansa să te îmbunătăţeşti căutându-l pe Dumnezeu…

*

Mi-a trebuit o grozăvie de timp să mă recunosc în toţi oamenii.

Iată-l pe cel care trece prin faţa mea, cu chipul său, cu iluziile sale cum este unul şi acelaşi cu mine!…

Ar trebui să-l văd aşa cum îl vede lumea, dar eu îl văd aşa cum este.

Îmi recunosc privirea, gândurile şi sentimentele.

Când mi-am dorit să trăiesc cât mai mult în acest corp, oare cum de nu am văzut că eu însumi nu mă puteam naşte într-o formă nouă din cauza celei vechi pe care o sprijineam cu ardoare?! Iar acum cât de minunat este! Pot să mor în orice clipă şi să rămân viu. Soarta mea este soarta celui care a realizat totul.

Mă văd cu claritate în orice om care trece prin faţa mea, în orice vietate şi în orice buruiană.

Sunt totul, ce aş putea să-mi mai doresc!

*

Exprimarea este o reacţie.

O fiinţă integrată în divinitate nu poate exprima nimic.

Dar persoanele care încă mai au legături cu lumea, interacţionând cu oameni aflaţi la diferite grade de conştienţă, pot reacţiona.

În acel moment eu pot exprima ceva, altminteri în starea de luciditate şi clarviziune a fiinţei mele originale, eu nu am nici o capacitate de a scrie ceva.

Dar când exprim ceva sunt conştient că mi-am oprit evoluţia pentru a surprinde un moment neplăcut al Fiinţei care s-a tulburat, transferându-se pentru scurtă vreme în materia grosieră a lumii fizice.

*

Plăcerea sexuală este născută din ignoranţă.

Fără ignoranţă însă, nu ar fi posibilă divizarea formelor şi apariţia fiinţelor manifestate. Creaţia, cu toate neajunsurile şi conflictele ei, poate exista doar în lipsa conştiinţei.

Când conştiinţa supremă e realizată, creaţia este anulată.  

Catastrofele schimbă condiţiile, dar sfârşitul lumii este ceva cu mult peste puterile lor…

*

Un om care caută adevărul nu trebuie să urască nimic!

Un om care caută adevărul trebuie să iubească, să accepte şi să lase totul în viaţă, de la cea mai nesemnificativă bucată de pământ sau insectă până la soarele de pe cer şi stelele nenumărate… Trebuie să primească totul în inimă şi în ochi, trecând materia prin conştiinţa sa, făcând-o tot mai subtilă.

Conştient că este indivizibil de tot ce este viaţă şi în consecinţă sigura forţă care poate modifica proprietăţile materiei, singurul alchimist de pe Pământ, el trebuie să facă din ce în ce mai subtil tot ce atinge până ce materia devine spirit pur.

Atunci el va simţi că şi-a încheiat misiunea, iar Dumnezeu a devenit Dumnezeu prin el însuşi. 

*

Când mă simt pe mine apare ce este pozitiv, când nu mă simt apare ce este negativ. Dar duhul vieţii care vine asupra mea când mă simt pe mine nu este pozitiv sau negativ, el este pur şi simplu deasupra dualităţii. Duhul vieţii vine din altă dimensiune, din Spiritul care pe scara materialităţii este echivalent cu nimicul.

În manifestare viaţa nu ar fi posibilă fără alternanţa dintre simţirea de sine – apariţia stărilor pozitive şi nesimţirea de sine – apariţia stărilor negative.

Despre meditaţie se poate spune doar atât: este tehnica prin care se dizolvă manifestarea şi dualitatea.

Persoana care meditează nu mai este persoană, ci existenţă completă prin sine.

*

Oricât am căutat printre lucrurile de pe Pământ nu am găsit nici un motiv mai serios de nefericire ca memoria. Conştiinţa trecutului şi a viitorului este piatra de căpătâi a civilizaţiei, pe de o parte, dar şi otrava care ne ucide, încetul cu încetul. Pe de o parte este indispensabilă supravieţuirii în formă fizică, pe de altă parte ne macină continuu şi implacabil.

Prin memorie scapă omul de gura leului, prin memorie el intră pe mâna dracului.

Suspendarea minţii nu înseamnă altceva decât suspendarea memoriei. Ea se poate realiza doar în nemişcare şi solitudine, când te ştii protejat, dar niciodată într-o pădure plină de fiare. Pădurea este oraşul animalelor, oraşul este pădurea oamenilor. Aici ei se mănâncă între ei, dar într-un fel mai perfid decât în pădure; aici nu eşti mâncat de tot, aici ai dreptul să munceşti şi să te regenerezi ca să-ţi mai fie tăiată o felie când conducătorilor le e foame.

Cum învăţătura există doar prin trecut şi viitor, iar existenţa numai prin prezent, împăcarea acestor două lucruri este la fel de greu de realizat precum împăcarea vieţii cu moartea.

*

Eminescu a scris atât de frumos pentru că el a trăit greu, chiriaş în case modeste, în tovărăşia lipsurilor şi a foamei.

Bogaţii vremii, primindu-l la uşa lor, după ce l-au măsurat din cap până în picioare şi i-au observat hainele ponosite l-au privit cu dispreţ, şi atunci sufletul acestui mare om a urlat de durere. Eminescu este unul din exemplele cele mai clare că frumosul apare din urât şi binele apare din rău.

Nimeni nu a scris ceva frumos vreodată atâta vreme cât a fost sătul, iar reacţiile provenind din descompunerea hranei inferioare l-au influenţat inevitabil.

Eminescu a scris atât de frumos pentru că în fiinţa sa specială urâtul s-a transformat în frumos prin lipsă şi foame, iar ciulinii alimentelor care otrăvesc mintea nu au putut să se dezvolte la el în lanuri plictisitoare.

Eminescu este un exemplu elocvent de alchimie interioară, dar ochii aparţinând corpurilor fizice nu pot vedea astfel de lucruri. Doar după moartea lor se poate vedea dâra lăsată de cuvintele acestor oameni încărcaţi de har.

*

Omul trebuie să ştie cel puţin două lucruri elementare în procesul de evoluţie spre forma de existenţă superioară. În primul rând trebuie să se simtă pe sine cât mai mult timp, să-şi simtă substanţa cu atenţie maximă, furnizând celulelor sale un impuls permanent, inovator şi revigorant. Acest lucru este asemeni acelor aparate care tonifică masa musculara şi materia întregului organism, de care se folosesc unii sportivi, obţinând rezultate foarte bune.

Dar cel care nu depinde de nici un aparat are rezultate mult mai bune, mai ales la nivelul puterii de înţelegere.

Un al doilea lucru pe care trebuie să-l ştie omul în care a început frământarea este ascultarea sunetului în clipa prezentă, lucru care oferă nu numai concentrarea, dar chiar şi un soi de energie reală, forţă, clarviziune şi luciditate.

Ce se întâmplă în omul care execută cu conştiinciozitate aceste două lucruri, fără să le mai uite, nu se poate găsi în nici o hrană şi în nici o satisfacţie.

Cu adevărat omul acesta se deplasează continuu spre existenţa de înger.

*

Libertatea adevărată este curajul de a face orice fără să-ţi pese de urmări. Dar fiindcă nici Dumnezeu închipuit ca persoană, nu este lipsit de sarcini şi responsabilităţi, înseamnă că în întreaga existenţă nu există nici o persoană liberă.

Atunci libertatea care ne-a mai rămas este să facem ce vrem noi în cadrul a ce vor alţii. Dar cum odată cu timpul sarcinile şi responsabilităţile omului sporesc din cauza conştiinţei, libertatea se restrânge automat. Şi atunci prin cunoaşterea dualităţii, a binelui şi a răului, mişcarea va fi percepută ca posibilitate de a face rău şi în consecinţă blamată până acolo încât fiinţa materializată îşi va restrânge libertatea de mişcare până ce corpul va ajunge într-un singur punct. Dar când nu va mai suporta presiunea conştiinţei el va exploda într-un Big-bang, după care iarăşi universul se va manifesta până se va naşte iarăşi conştiinţa care va duce totul într-un punct.

Eternitatea este asemenea unei inimi care pulsează de la un punct spre infinit şi înapoi.

Ideea de libertate există numai de la Big-bang până la naşterea conştiinţei.

Din acel moment totul devine un dor care te macină întreaga viaţă.

De aceea nu-ţi mai rămâne decât soluţia de a contempla creaţia, bucurându-te 

de spiritul vieţii, fără nici o reprezentare.

*

Mă întrebi ce părere am despre lucrul acesta sau acela?!

Să-ţi spun sincer, nu mă pot ocupa deloc de soarta lui!

Tot ce pot să-ţi spun este că el este o manifestare naturală a materiei. Şi dacă există o cauză întotdeauna urmează să apară un efect. Iar efectul se constituie în cauză şi această succesiune se repetă la nesfârşit.

Dar care este cauza tuturor cauzelor, mă întrebi?...

Acest lucru sinele meu nu-l ştie. Pentru că numai materia gânditoare ştie că ştie. Tot ce pot să-ţi spun este că ce ştii te ajută cu privire la ce ai de făcut, dar ca să fii tu însuţi ce ştii nu te ajută cu nimic.

*

Sunt două categorii de fiinţe: simple şi învăţate. Cele învăţate ştiu, cele simple sunt fericite.

Dar noi, oamenii, suntem condamnaţi să cunoaştem. Nu mai putem da înapoi pentru că reminiscenţele cunoaşterii s-ar transforma în coşmaruri şi nu ne-am mai găsi liniştea oriunde ne-am ascunde.

Dar prin cunoaştere vom evolua, şi când vom putea cunoaşte esenţa de unde vin toate lucrurile, identică cu nimic, atunci orice altă cunoaştere se va arde în sine şi vom ajunge iarăşi să nu mai cunoaştem nimic. Suntem nefericiţi pentru că cunoaştem ceva, vom fi fericiţi când nu vom mai cunoaşte nimic. Nimicul are o reputaţie proastă printre oameni pentru că este confundat cu puţinul. Dar Nimicul este sursa de unde provine şi se întoarce Totul...

Singurul sens al existenţei, cu care acum desigur nu putem fi de acord, este să muncim ca prin trudă şi cunoaştere să ajungem să obţinem Nimicul, sursa de unde vine duhul vieţii.

Orice stare de fericire pentru noi fiinţele în formă şi substanţă umană nu este decât o clipă de odihnă când mintea s-a oprit, dar după aceea, când mintea se porneşte din nou, trebuie să ne continuăm drumul pentru că altfel urâtul şi hidosul ne-ar pătrunde în suflet şi existenţa manifestată ar deveni un iad insuportabil.

*

Timpul şi spaţiul sunt efemere, pentru că pot fi măsurate, dar sinele meu este permanent, pentru că el nu are unitate de măsură.

Când pornesc la drum eu creez drumul.

Ziua şi noaptea sunt la fel pentru mine, pentru că le ţin în aceeaşi inimă şi în aceiaşi ochi.

Dacă ziua este născută din Soare, noaptea există de asemeni prin el. Eu ştiu că manifestarea mea pe Pământ este dictată de Soare şi lumina lui mă susţine ca individualitate. Noaptea este lumina Soarelui care mă odihneşte, nu este lipsa lui.

În lipsa Soarelui nu ar fi doar noapte veşnică, în lipsa Soarelui nu ar fi nimic.

*

Când sunt atent la viaţa din mine şi ascult sunetul din clipa prezentă mă contactez la sursa de energie primordială. Câte nu aş putea să fac cu această supremă energie!? Aş putea rescrie universul şi aş putea să-i dau alte coordonate! Dar, din fericire, acea clipă îmi e suficientă prin ea însăşi şi mintea nu se poate mișca atunci ca să vrea ceva. Abia când părăsesc clipa în sine mintea revine la goană ei şi încearcă să analizeze această experienţă încântătoare.

*

Scopul meditaţiei este unificarea cu totul. Dacă ai meditat corect, dacă te-ai liniştit, menţinându-te într-un singur cadru cât mai mult timp, fără mişcarea minţii şi a trupului, în cele din urmă nu poţi decât să simţi realitatea supremă: eşti una cu totul. Relativa depărtare a formelor una de alta este un efect al conflictului interior, nemulţumit de eul său mental.

Când ai meditat corect eşti identic cu unica energie vitală care menţine viaţa în univers.

Apariţia şi dispariţia formelor este o eroare inevitabilă la trecerea ei în cadrul spaţiu-timp.

Ca să fii în a doua trebuie să fi trecut prin prima, ca să fii în a treia trebuie să fi trecut prin a doua. Ordinea formelor sunt punctele care formează linia. O linie privită din faţă sau din spate este doar un punct. O gaură neagră în ecuaţia corpurilor cosmice nu duce de la o formaţiune materială la alta, de la o galaxie la alta, ci doar de la materie la spirit.

Găurile negre, probabil, fac legătura dintre universul, pe care noi îl putem înţelege, şi cel superior, pe care în această formă, niciodată nu îl vom putea înţelege...

*

Calitatea substanţei este extrem de importantă.

Alchimia internă creează lucrurile din particula originală, prin fisiune atomică. Într-o clipă se poate schimba lumea în ce vrei. Acelaşi lucru poate fi iadul şi raiul în clipe succesive. Substanţa internă s-a modificat pentru că a intrat în contact cu un catalizator extern: un cuvânt, o emoţie, un gând. O femeie sau un copil pot fi dulci să te ridice la cer sau pot fi amari să te bage în mormânt. Tu le creezi proprietăţile cu mintea ta. Din substanţa ta poţi face orice, aşa cum ai auzit că fac vrăjitorii.

*

Din lucrurile mici apar lucrurile mari, din fiinţele nesemnificative, prin evoluţie, apar fiinţele care coordonează şi păstrează în echilibru universul. Precum omul a evoluat de la un animal insensibil şi sălbatic, tot aşa celelalte forme de viaţă  evoluează, cu viteza lor, spre acelaşi scop unic al vieţii.

Dacă omul a evoluat şi celelalte fiinţe pot evolua! Omul este un exemplu viu al evoluţiei. Individualitatea umană  porneşte cu un trup nou din locul unde a fost lăsată spre scopul suprem, care de fapt nu contează, pentru că durează doar o clipă.

De aceea s-a spus că importantă este calea şi nu scopul. Pe cale te afli permanent, în scop nu poţi sta nici măcar o secundă. Viaţa este doar cale, iar scopul este doar un motiv ca să existe calea.

Bucură-te de fiecare clipă ce o trăieşti, căci în realitatea ea este scopul, dar nu uita nici de scopul suprem din minte, numit Dumnezeu, fiindcă el susţine calea.

*

Trebuie să faci tot ce poţi ca să salvezi viaţa unui om sau animal.

Dar dacă ucizi un  altul pentru asta, totul este zadarnic. Poţi cheltui toţi banii din lume, poţi da cu onoarea de pământ, căci pentru a salva o viaţă nimic nu este prea ruşinos.

Căci nu salvezi pe cineva anume, ci ne salvezi pe toţi, mai acordându-i Vieţii decăzută în formă o şansă să se caute şi să se regăsească pe sine.

Şi reuşita oricăruia este reuşita noastră, salvând o viaţă, Una singură.

*

Exprimarea este reactivă.

Ca să exprimi ceva trebuie să reacţionezi. Substanţa ta trebuie să se întâlnească cu altă substanţă, şi din această întâlnire trebuie să apară un efect.

Hrana şi gândurile sunt cele mai uzuale substanţe. Dar cum prin asimilarea lor efectul este  imprevizibil, eu am descoperit o altfel de reacţie care să susţină exprimarea. Este vorba de respingere, o reacţie mai puternică decât toate, căci combinarea a două lucruri care se resping produce o forţă mult mai mare decât combinarea a două lucruri care se atrag.

Atunci când asimilez exprimarea mea este plictisitoare, dar când resping hrana şi gândurile, forţa exprimării din mine este copleşitoare. 

*

Natura nu mi-a dat în primii ani ai vieţii calităţile pe care şi le doreşte un om obişnuit.

Când vorbesc despre acest lucru aţi putea crede că mă refer la unele trăsături fizice şi de caracter ale persoanei, dar nu este vorba de asta, în realitate tot ce posedăm nu ne aparţine nouă, ci substanţei care s-a depus pe scheletul originar al singurei fiinţe care există în univers.

Martori sunt atâţia care mi-au cunoscut numele; au văzut o persoană încărcată de contradicţii şi complexe, mai degrabă de evitat decât de iubit.

Multă vreme, purtat de ignoranţa substanţei care s-a proliferat în locurile mele natale( vă voi explica mai târziu de ce spun asta) am crezut că natura nu a fost cinstită cu mine, dăruind-mi mai multe asperităţi decât lucruri line, mai multe defecte decât calităţi, punându-mă în situaţia să simt adesea durerea conflictului cu lumea înconjurătoare.

Poate nu sunt singurul care şi-a urât tatăl, sigur mai sunt o mulţime de oameni care au găsit ceva de criticat la adresa comportamentului părinţilor faţă de persoana lor, cert este că tot ce vedeam la tatăl meu mă nemulţumea profund, parcă principalul său scop faţă de mine era să-mi distrugă orice încercare de a-mi găsi respectul şi mulţumirea de sine.

Dar astăzi, deşi a fost atât de aspru cu mine, când mă gândesc la el îmi vine mereu să rostesc cuvintele bunul meu tată.

De ce această schimbare de atitudine care se accentuează tot mai mult odată cu vârsta? Poate pe alţii situaţia îi depăşeşte, dar mie îmi e clară ca lumina zilei. Tatăl meu pământesc nu a făcut nimic de la sine, ci prin el a lucrat natura universală ca eu să pot scăpa de ignoranţa. Dacă m-ar fi ţinut în puf m-ar fi pregătit ca pe un animal de tăiere, dar cu mine viaţa a avut alt scop, mi-a dat suferinţă ca să am motive să caut, mi-a dat foc ca să înţeleg că materia pe Pământ mai poate foarte mult să se îmbunătăţească.

Aşadar sursa mea de viaţă nu m-a alintat, şi nu mă refer aici la tatăl pământesc, care este numai o aparenţă, mă refer la natura subtilă, adevăratul tată, adevărată mamă. Părinţii pământeşti sunt animaţi de ea, faptele lor sunt faptele ei, uneori pare nemiloasă şi rea, dar atâta vreme cât ea ne pregăteşte spre a scăpa de moartea ce survine din ignoranţa nimic nu i se poate imputa, toate metodele ei sunt ireproşabile pentru că sunt singurele care ne pot trezi din letargie, din mulţumirea în păcat  pe care o trăiesc toate fiinţele de pe Pământ încă din ziua în care s-au născut.

Pentru părintele absolut, care îşi iubeşte nemărginit copilul, moartea nu este un lucru normal, aşa cum consideră părinţii pământeşti prin mintea lor neputincioasă.

*

Orice căutare spirituală este bună. Dacă trece prin eroare este şi mai bună, căci atunci ea este experimentată direct. Ce vine din ascultare, fără experimentare directă, mai lasă loc câtorva îndoieli.

Calea creştină, calea hindusă, calea budistă, calea zen, calea musulmană, toate au ceva în comun - idealul exprimat printr-o divinitate care umple după nevoia fiecăruia golul interior ce doare în inimă.

*

Ca să ai rezultate bune în domeniul de activitate ales trebuie să te poziţionezi în centrul spaţiului şi al timpului.

Centrul spaţiului este centrul corpului tău la nivelul ombilicului, iar centrul timpului este clipa prezentă.

*

Din clipa prezentă te naşti numai tu, nou, pur şi maleabil, din trecut sau viitor se nasc numai creaturi rigide şi încăpăţânate care se opun constant viziunii tale despre adevăr.

*

Dacă faci lucrurile bine în prezent, în curând prezentul va fi trecut, iar despre viitor nu ai de ce să-ţi faci nici un fel de griji, deoarece prezentul bine făcut este garanţia unui viitor ireproşabil.

*

Există viaţă şi dincolo de mobilitate şi energie, dar viaţa aşa cum este ea unanim acceptată pe Pământ, nu poate exista fără energie.

Vreau să vă vorbesc foarte pe scurt despre ascultarea sunetului în clipa prezentă, acţiune care, după practica şi revelaţiile mele, este una din cele mai puternice forme de captare a energiei.

Toţi oamenii ar trebui să ştie că închipuirea, gândirea şi visarea le consumă energia, iar ascultarea sunetului în clipa prezentă le-o produce.

Oamenii din zilele noastre sunt bolnăvicioşi, în primul rând, pentru că gândesc, proiectează şi îşi închipuie mai mult decât ascultă vibraţia originală a universului din clipa prezentă, astfel încât ei nu mai aud sunetul în sine ca o formă de energie materială şi consistentă, ci aud doar distorsiuni ale lui apărute din cauza lungului drum străbătut de el de la începuturi până astăzi.

*

Fără energie nu poţi fi mobil, iar fără mobilitate fiinţa individuală moare, de aceea nu există decât o singură cale de a trăi şi anume aceea de a te alimenta.

Dar alimentarea, aşa cum o cunoaştem noi, nu este suficientă şi mai ales nu este sănătoasă.

Există o metodă mult mai subtilă şi mai eficientă de hrănire, şi anume aceea de a asimila o formă de energie specială, o combinaţie de apă, aer şi lumina solară, elemente care la rândul lor provin din spiritului imaterial.

Dar pentru că spiritul este un numen prea abstract şi inutilizabil în procesul de vizualizare, a folosi energia necesară vieţii sub formă de lumină este cea mai bună soluţie. Cu această energie te poţi păstra în mobilitate cât vrei şi te poţi vindeca de orice boală.

Acest exerciţiu simplu trebuie să devină instinct, asemeni respiraţiei.

Cu cât îl foloseşti mai des cu atât calitatea substanţei interne creşte.

Dar această lumină hrănitoare nu trebuie închipuită, ci chiar simţită ca materie, este adevărat foarte subtilă, dar totuşi ca materie reală.

Când ea pătrunde conştient în celulele corpului se naşte o senzaţie de mângâiere şi de forţă pe care niciodată nu o simţi atât cât primeşti lumina în mod inconştient.

*

Duhul sfânt, duhul vieţii este hrana mea! Trăiesc o revelaţie!

Energia vieţii nu vine de aproape sau de departe, ea pur şi simplu vine din altă dimensiune, echivalentă cu nimicul.

Această cunoaştere nu poate fi probată decât simţind-o, trăind cu hrană din duhul vieţii, cel care susţine toate corpurile şi toate exprimările.

Energia vieţii nu are sursă, căci vine din dimensiunea spirituală. Însuşi Soarele, cel mai mare şi mai puternic corp din lumea noastră, este un primitor al duhului vieţii, după care el o trimite mai departe.

Este o revelaţie să simţi că hrana formelor de viaţă porneşte din însăşi duhul vieţii.

Conştientizarea faptului că duhul vieţii este unica sursă de susţinere a corpului fizic, fără să mai cunoşti că mai există altă alternativa, te poate absolvi de nevoia de hrană fizică. Cunoaşterea Unicului te poate hrăni ea singură.

Printr-o practică asiduă acest lucru chiar este posibil.

*

Dacă iluzia nu ar fi, nici oameni nu ar fi. Fără iluzie toţi am fi Unul şi nu ar fi necesară nici un fel de cunoaştere.

Când ne naştem  avem conştiinţa vieţii şi nici un fel de teamă, dar ca să trăim în lume învăţăm  iluzia lumii. Dacă învăţăm iluzia lumii cum am putea să nu uităm conştiinţa vieţii?

Suntem obligaţi să ne învăţăm copii cu ignoranţa lumii, pe care o numim educaţie, dar ei care abia încep să experimenteze mişcarea nu înţeleg decât veşnicia şi nu acceptă să o înlocuiască cu cele două amănunte specifice oamenilor mari, numite naştere şi moarte. Ei se pot accidenta mortal în orice clipă, pentru că încă nu au nimic ce să piardă,

dar noi ne temem cumplit, pentru că am adunat atâtea poveri din mişcarea noastră, încât eludarea posibilităţii de a ne mântui prin copiii noştri este ultima lovitură pe care o mai putem accepta.

*

Această clipă - toată averea mea!

Când o părăsesc las semne să nu uit drumul înapoi.

Am scris cărţi doar pentru acest motiv, ştiind că mintea se umple de o mulţime de mizerii luate de-a lungul drumurilor străbătute.

Filele sunt palme să mă trezesc.

Cuvintele sunt clopote când aţipesc.

Dar mai e nevoie de ceva fără de care nimic nu are valoare: o substanţă receptivă şi trează, care tinde, prin asceză, la ce se află dincolo de Pământ.

Soarele exterior şi soarele interior sunt născuţi de soarele vieţii.

Şi un corp mic poate ajunge cea mai mare stea!

*

Orice formă de putere leagă şi înnoadă, renunţarea la obţinerea oricărei forme de putere eliberează.

Puterea intenţionată este o povară şi e slabă, existenţa în sine este imbatabilă.

Puterea cu care trânteşti la pământ ricoşează şi loveşte înapoi cu intensitate, viaţa este într-un punct şi într-o clipă şi poate fi înţeleasă doar aici şi acum.

Formele există prin intervenţia minţii, dar puterea minţii este o otravă.

Uitarea este binecuvântarea vieţii care se transmite din formă în formă prin moarte, fiind singura metodă de a face curăţenie din când în când peste universul care, prin inerţia minţii, tinde să devină un iad insiduos.

*

A fi există abia după ce nu mai vrei. Liniştea interioară este un lucru atât de greu de obţinut pentru că poate să apară numai când toate dorinţele tac şi ea însăşi nu este un lucru dorit…

*

Nu este nici o tragedie dacă te contrazici! Înseamnă că evoluezi.

Cunoştinţele tale nu puteau să fie decât false sau incomplete în extinderea spaţiului şi a timpului având această minte mereu influenţabilă…

Să te contrazici mereu, respingând rând pe rând tot ce ai definit cu mintea, este preferabil decât să rămâi toată viaţa redus la un amărât de principiu.

*

Tot ce-ţi trece prin minte poate exista şi în realitate, căci mintea creează realitatea.

Dacă un lucru nu ar fi posibil, el nu ţi-ar trece niciodată prin minte!

*

Nu există nici o diferenţă între răul pe care îl gândeşti şi răul pe care îl resimţi.

Nu există nici o diferenţă între răul pe care îl faci şi cel pe care îl gândeşti.

Răul este creaţia minţii şi ca să nu-l mai resimţi este imperios necesar să nu-l mai gândeşti.

*

Omul nu moare când moare, ci atunci când nu mai are cu cine vorbi!

Moartea trupului nu este la fel de dureroasă ca amărăciunea sufletului când înţelege că semenii nu-l pot auzi. Dar cine învaţă să trăiască cu îngerii poate să trăiască tăcând.

*

Un om informat este un om manipulat.

Informaţia cotidiană te obligă la limite care în lipsa ei nu te-ar fi subjugat niciodată.

A crede în normalitatea legilor sociale înseamnă a crede în incapacitatea ta de a merge mai departe.

Poţi accepta asta, însă doar pentru scurtă vreme, ca o experienţă a propriei slăbiciuni.

*

Cea mai bună reprezentare a Divinității este lumina orbitoare. Mintea trebuie să aibă o echivalență chiar și în acest domeniu eminamente pur și spiritual, altfel se va dezorienta ori va cădea în desperare.

Dar lumina orbitoare din Soarele la amiază este o bună reprezentare a Spiritului divin spre care omul evoluat tinde prin practicile sale.

Numai în acest fel mintea poate deveni docilă contribuind la eliberarea omului de silnicia bolilor și a morții, hotărând el singur momentul când trebuie să-și schimbe vechiul trup-vehicul cu altul mai puternic și mai performant. 

   

                      SFÂRȘIT