duminică, 13 martie 2016

Deryzor - revizuită


                              DERYZOR


*

Vaca sfîntă

S-a zvonit că există într-o țară îndepărtată o vacă sfîntă
care dă lapte neîncetat. Auzind Deryzor despre o asemenea
minune, a hotărît de îndată că trebuie s-o vadă,
deoarece celelalte pe care le cunoştea dădeau lapte
mai rar şi numai cu mofturi. Chiar îmi e milă de bieţii
ţărani care trebuie să stea tot anul la coada vacii pentru
o cantitate de lapte infimă, pe care alţii şi-o pot cumpăra
dintr-o mişcare de condei, spuse el, şi a hotărît să
facă ceva în ajutorul oamenilor care atît se chinuiesc.
Poate trebuie schimbată rasa sau poate, după cîte îmi
dau seama, trebuie realizată o încrucişare cu o vacă
sfîntă, lucru care probabil va spori semnificativ cantitatea
de lapte pe unitatea de măsură.
Mulți au fost cei care au încercat să-l abată din
drum prin sfaturi înţelepte, dar Deryzor nu s-a lăsat
deloc înduplecat de la hotărîrea lui. Primul său tovarăş 
de drum a fost un cîine fără stăpîn, foarte bun ascultător, 
căruia Deryzor îi împărtăşea impresiile, unul fluierînd şi altul 
schelălăind în faţa minunilor ce lumea i le scoteau în cale, 
mai mult decât șapte.
E adevărat că Deryzor fluiera în special a pagubă, pentru
că această călătorie sfîntă îl ducea adesea prin locuri
aglomerate şi oricît de mult îşi păzea buzunarele invariabil
rămîneau goale, încît ajunsese să creadă că
fantome nevăzute se ţin scai de el, fapt pentru
care făcea câte o cruce mare ori de cîte ori vedea biserici şi
icoane, ca un om desăvîrşit de evlavios. Cîinele schelălăia
însă mai mult de la picioarele pe care le încasa de
la trecători, mai ales cînd se întîmpla să ajungă pe
aleele cu un singur sens ale oamenilor bogaţi
şi de viţă aleasă. E adevărat, pe acolo mai circulau şi
alţi cîini, iar aceştia erau chiar mîngîiaţi cînd de ei era
agăţată vreo domnişoară cu pedigree, de rasă pură sau
siliconată. Dar rasa lui nu avea parte de aşa ceva…
Cîinele se învăţase să traverseze numai pe trecerea de
pietoni, ca o persoană foarte bine educată, dar nu putea
distinge foarte bine culorile, astfel că o maşină roşie,
decapotabilă, îi făcu felul într-o zi călduroasă de vară,
deoarece şoferul era foarte concentrat la o discuţie
interesantă cu prietena lui, fapt pentru care avea pe
volan numai o mînă şi nu a mai putut să reacţioneze
suficient de rapid spre a-l evita.
Deryzor şi-a plîns tovarăşul cu multă durere, ca de obicei
atunci când o fiinţă vie era ucisă înainte de vreme,
dar pentru că în fiece clipă vedea cum mor atîtea fiinţe
nevinovate, în special pentru hrana oamenilor,
ca să ajungă dumnealor, per bucată, la o sută douăzeci
de kilograme fiecare, ca să se demonstreze
cu argumente solide creşterea nivelului de trai, nu
o mai făcea cu lacrimi pe obraz, ci doar în inimă, astfel încît
tagma bocitoarelor de profesie hotărîră la unison că
este o persoană insensibilă, cu foarte puţine trăiri interioare.
Pînă la vaca sfîntă mai era multă cale de mers şi în lipsa
laptelui, cînd lui Deryzor îi era foame, mintea lui parcă crea
un anume soi de hrană, e adevărat fără gust, dar pentru că
era liber, tocmai ce este mai important, viaţa lui Deryzor
avea gust. Cînd mă bucur de plăcerile limbii mă întristez
adesea de durerea din stomac, şi am văzut cum medicii nu
le mai oferă nici o şansă de supraviețuire celor care s-au
bucurat prea mult de această hrană. Păcat că din cauza
automatismelor corpului ori la invitaţia unor prieteni, sau
uneori ca sa nu refuz un praznic, prin care trebuie
să-l cinstesc pe cel defunct, mănînc din ceea ce doare.
Poate dacă aş uita că pentru supravieţuirea mea e nevoie de
această mîncare cu adevărat ea nu mi-ar mai trebui, dar lumea
nu vrea să mă lase să uit, şi chiar toate speciile de animale şi
toate lucrurile de pe Pămînt, prin natura lor, îmi reamintesc 
permanent de obligația asta.
Cu aspectul său de drumeţ venit de departe, toate babele care-l
vedeau trecînd pe lîngă biseric la care erau arondate, îl omeneau 
cu tot ce aveau ele mai bun, el trebuind să spună doar
„bogdaproste”, ca să le facă pe ascultătoare fericite.
Uneori, cînd circulaţia era dirijată, el era obligat să intre în sfînta 
biserică şi să asculte cîntece frumoase, deşi pe pereţi cel mai 
adesea stăteau atîrnate înfăţişări urîte, schimonosite de durere, 
cu precădere a unui om slab, numit fiul lui Dumnezeu, fapt ce-i
făcea pe oameni din trişti în și mai trişti, şi rar o rază de soare
răzbătea pe chipurile lor cît timp se aflau înăuntru. 
Acest lucru trebuia să le amintească că au de plătit o pedeapsă
şi că sînt aşa de vinovaţi pentru ce au făcut niscaiva strămoşi
de-a lor, încît nici măcar nu trebuia să se gîndească vreodată că
ei ar putea să depăşească această condiţie.
Dacă sufletul nu e trist iar capul plecat, spuneau ei,
duhul sfînt nu se poate pogorî asupra ta, şi nu te alegi cu
nimic din viaţa veşnică, pe care trebuie s-o slujeşti la
curtea unor arhangheli sau patriarhi tot ca
slujitor, deoarece, pentru că te-ai născut mai tîrziu,
toate locurile de conducere, căptuşite cu puf de la aripile
îngerilor, erau deja. ocupate acolo. Subiectul acesta stîrnea
pasiuni teribile, şi circula chiar o modă de a se propune
reguli noi acolo în ceruri, încît lumea devenise foarte
dezorientată şi, ca să nu facă ceva greşit, majoritatea
oamenilor hotărîse să nu mai facă nimic.
Bisericile aveau zidurile foarte groase, pentru că
ctitorii lor s-au temut toată viaţa de hoţi şi voiau atît
timp cît se vor afla înăuntru, chiar şi sub formă de
oseminte, să fie în siguranţă, ca să nu facă cineva clei
cu moaştele lor.
Derzyor avea multe întrebări, dar ele nu puteau avea
un răspuns clar,  de aceea imănui nu-i păsa de frămîntările lui.
Dar lui îi păsa, pentru că viaţa trebuia să aibă un sens.
Cînd se va face ziuă în mintea mea ştiu că nu o să mai am
minte, de aceea mintea este întuneric. Mintea suflă în torţa cu
ajutorul căreia vrei să găseşti calea. Este fără speranţă
să cauţi ceva cu ajutorul minţii, își spunea el.
Iată că oraşele rămîneau în urmă unul după altul şi obiectivul
lui Deryzor era tot mai aproape.
Întîlnirea cu vaca sfîntă, ca orice întîlnire cu ceva
extrem de lăudat, precum sfintele moaşte, de exemplu,
dăruieşte sfinţenie şi celor care se îmbulzesc pe la poartă.
Credinţa e bun lucru, îşi zise Deryzor cu evlavie, iar oamenii
săraci se aleg cu pomana care-i cinsteșete pe alţii. Mă
întreb, dacă nimeni nu ar mai avea nevoie de nimic,
cum ar mai fi faptă bună în ochii lui Dumnezeu?!
Dar ce mult aştept să mă întîlnesc cu această minune a
lumii, despre care cred că voi povesti pînă ce îi voi plictisi
pe toţi oamenii pe care îi cunosc... Numai să nu mă fi
păcălit agenţiile de ştiri în legătură cu existenţa prea milostivei
vaci, care dă lapte cu găleata…
Curios lucru, dar oamenii sînt cam slabi pe aici.
Nu le-o fi plăcînd laptele?! Se prea poate! Surplusul de
producţie poate crea inconvenientul acesta, şi treaba asta,
pe lîngă faptul că este inexplicabilă, mai este şi desperată.
După câte am observat, foametea pe Pămînt nu e cauzată de
cantitatea surselor de hrană, ci mai degrabă de selecţia pe
care o face limba.
— Bătrîne, te rog arată-mi locul unde se află vaca sfîntă
care se spune că dă lapte neîncetat. Vin de departe
şi mărturisesc că mi-e o foame de lup.
— Iat-o la carul meu încăracat cu balegă. O duc pe o
bucată de teren arid care nu prea produce paie…
— Ce vorbești acolo?! Asta-i vaca sfîntă?! Cred că glumeşti…
Şi ce spui despre balegă?! Un lucru atît de urît
mirositor poate să contribuie la creşterea producţiei de
păiose?! Și de unde ai luat-o, mă rog, de la ce lighioană?
— De unde vii drumeţule de eşti atît de aerian?
Vaca sfîntă o produce, ai grijă pe unde calci!
— Cum poți să zici acestei creaturi încornorate
şi terne că e sfîntă? Nu e asta o blasfemie?
Apoi eu nici nu văd să dea lapte neîncetat…
— Nu vezi pentru că tu percepi doar individualităţile,
precum ai fost educat. În ţara asta trăiesc cel puțin
şase sute de milioane de vaci, şi nu există clipă a timpului
ca toate împreună să nu dea măcar o găleată de lapte.
Noi le socotim cea mai mare minune a lui Dumnezeu,
nu le ucidem nici pentru carne, nici pentru piele,
nici pentru săpun, cum am auzit că se face prin unele ţări
 mai îndepărtate.
— Bătrîne, ceea ce spui îmi uimeşte mintea cum nu
se mai poate, dar eu tot nu înţeleg de ce voi oamenii de
aici numiţi aceste vaci obişnuite, sfinte, cînd eu le văd
doar slabe şi deşelate.
— E drept că hrana nu prea le ajunge şi sînt cam
slăbănoage, nu ca acelea de la fermele din ţările bogate
unde sînt foarte frumoase, ca să fie tăiate, dar la noi sînt
sfinte pentru că sînt vii, şi tot ce este viu pentru noi este
parte din Dumnezeu pe care noi îl venerăm mai mult
decît ce punem pe burtă sau ducem în spate. Noi vrem
să lăsăm toate lucrurile vii pînă se coc şi cad jos, căci
atunci socotim că Dumnezeu a orînduit ca ele să fie
mutate în altă parte, şi nu o facem pentru un gust
pervertit ce a pus stăpînire pe noi, ca un şarpe care ne-a
intrat în maţe şi ne împinge spre lucruri spurcate.
Din păcate, spre asta te împinge foamea, străinule, 
şi orice vei mînca nu e în folosul tău real. Îţi este
dată ca să confunzi cu materia și să nu recunoști pe sine.
Spunînd lucrurile acestea bătrînul a plecat şi l-a
lăsat confuz. Ar fi vrut să-l mai întrebe și altceva,
dar şi-a dat seama că nu e pregătit în acel moment
să înţeleagă mai mult.
Pînă la urmă şi acesta e un sens al vieţii pe pământ,
îşi spuse Deryzor. Înţelegerea neînţelegerii…



*

Deryzor la răsăritul soarelui

Deryzor s-a pornit să întîlnească soarele în singura
clipă cînd poate fi atins, la răsărit.
S-a trezit cînd încă era noapte afară şi după ce s-a
scuturat cu greu de moş Ene, a ieşit în dimineaţa răcoroasă
de vară cu gînduri fierbinţi de iluminare. Cel
dintîi a văzut un om care stătea în cap pe un vîrf de deal
şi a crezut că este copac, pentru că un cîine îi dădea
tîrcoale, schelălăind jalnic din lipsă de sprijin şi reper.
Dacă mintea se lasă în călcîie din cauza mersului
prea apăsat după treburi, şi-a zis, atunci acest lucru este
bun. Şi Deryzor s-a simţit un pic mai fericit şi mai
iluminat.
Urcînd dealul, cu noile învăţături acumulate, bucurîndu-
se foarte de lumina care dădea să explodeze de după orizont,
se pomeni deodată pe un drum mărginit de două rînduri de spini.
Mergînd el așa agale auzi deodată un glas din străfundul
inimii rostind: „Doamne, ce bine-i!“ Aşa ton Deryzor
nu a mai auzit niciodată şi s-a simţit deodată fript de
cea mai profundă curiozitate. Să ştii că drumul spre
soare mi-a scos în cale un mare înţelept. Ia să aflu eu de
la el ce-l poate determina pe un om să zică aşa profund:
Doamne, ce bine-i!
Aşa încît, apropiindu-se, văzu un om vajnic, stînd
în picioare, foarte concentrat la felul cum o mulţime de
furnici fugeau care încotro din cauza unui torent înspumat
ce se pornise la vale.
— Domnule, mă scuzaţi, eram în trecere şi v-am
auzit spunînd aşa de frumos: Doamne ce bine-i!  Poate
vă întrerup din activitate, dar eu deşi am citit multe
cărţi încă nu am aflat ce-i acela Binele. Nu aţi putea să
mă învăţaţi şi pe mine?
— Tinere, numai un pic să termin treaba asta deja
începută… Te voi învăţa pentru că văd că ai dispoziţie
deosebită să afli cele adevărate. Aşteaptă un pic!…
— Desigur domnule, mă voi întoarce în mijlocul
drumului pentru că, iată, tocmai răsare soarele şi vreau
să strîng în ochi şi în palme cîteva din primele lui raze.
Astfel, Deryzor, stăpînit de o profundă reverie, simţea
cum pluteşte în acea dimineaţa măiastră, care se arăta
din toate punctele de vedere de cel mai bun augur.
— Arăţi ca un om căreia îi place lumina, rosti bătrînul,
ieşind dintre spini cu o sapă în mînă şi luminat
foarte din motive pe care Deryzor nu şi le putea explica.
Dar întunericul nu-i bun?! Dacă nu te-ai fi odihnit
bine, adăpostit de linişte şi de întuneric, acum ai mai fi
putut ţine ochii deschişi şi ai mai fi putut avea simţurile
limpezi si clare?
— Mă gîndesc că nu, răspunse Deryzor. Dar am
aflat de la oamenii învățați că întunericul nu e bun şi noaptea se
întîmplă lucruri îngrozitore. Am văzut predicatori
care afirmau că menirea lor este să scoată
întunericul din lume şi mi s-au părut foarte înţelepţi
deoarece în jurul lor erau o mulţime de oameni care pur
şi simplu respirau din cuvintele lor. Mi s-a spus că
acolo unde se adună mulţi oameni în jurul unei idei se
află adevărul. Şi, totuşi, dumneata erai singur şi trebuie
să mărturisesc că pe nici cel mai bun dintre aceşti predicatori,
înconjurat de zece mii de oameni în extaz, nu
l-am auzit rostind atît de profund: Doamne ce bine-i!
Aşadar, ce-i acest bine?…
— Vezi acolo pe costişa aceea lanul acela de porumb?
Pînă în seară trebuie să-l dau gata, iar la amiază,
din cauza acestui soare acum atît de suav şi de bun, nu
voi putea lucra deloc, deoarece mă va arde în cap de-mi
va scăpăra scăfîrlia. Mă grăbesc, dar totuşi am să-ţi
spun că nu e mai bun ce se naşte decît ceea ce moare,
că nici a primi nu-i mai bun decît a dărui, că atunci cînd
mănînci nu eşti mai fericit decît atunci cînd dai afară.
Cînd primeşti, orice-ar fi: hrana, lumina, iubirea, unghiile,
pletele şi orice altceva va trebui să dai înapoi
pentru că ele nu-ţi aparţin, iar tu nefiind nimic din toate
acestea, chiar dacă simţurile sînt astfel construite încît
să te facă să vibrezi de plăcere atunci cînd te eliberezi,
de fapt aceasta e marea lecţie a renunţării pe care trebuie
s-o înveţi pentru a fi tu însuţi aici pe Pămînt sau
oriunde te-ai duce. Povara este cea mai mare pedeapsă
pe care o poate primi omul! Acum du-te pe drumul tău
şi cînd vei fi pregătit alte vietăţi te vor învăţa lucruri,
prin care atunci cînd vei fi obligat să renunţi de nevoie,
să fii pregătit să renunţi şi de voie, astfel încît înţelegerea
şi fericirea cu care vei intra în moarte se va
prelungi şi dincolo de moarte. Cît vor exista forme
Fiinţa se va răspîndi în toate şi nici una nu va fi mai
bună ca alta…

*

Deryzor în mijlocul unor probleme domestice

De ce se tem oamenii cînd se tem? se întrebă
Deryzor. Am să las toate treburile în grija cîinilor şi am
să pornesc să caut locul unde se naşte teama. Se spune
că cea mai înaltă datorie a omului e să-şi ajute semenii.
Dacă n-am să mai muncesc ca să-i hrănesc sau să le fac
case şi totuşi am să le arăt oamenilor unde se află bîrlogul
fricii, oare în felul acesta am să le fiu mai puţin de
ajutor? Nădăjduiesc că nu, de aceea ca să nu iau frica
cu mine, frica că aş putea să pierd ce am agonisit, n-am
să iau nimic în această vitală călătorie.
— Dar ce vei mînca? îl întrebă un motan care stătea
cu burta la soare după ce tocmai se îndestulase cu un
vrăbioi care, pierzîndu-şi capul după mîndre, şi-a pierdut
pînă la urmă şi restul trupului pe gîtul motanului.
Eu, zise motanul, nu găsesc o plăcere mai mare decît să
mănînc bine şi să dorm bine. Oamenii sînt nişte fiinţe
ratate pentru că mănîncă pe fugă şi dorm pe apucate…
Un cîine plin de pureci, care tocmai trecea pe lîngă pătulul
lui Deryzor, amintindu-şi de scuipăturile luate
de pe gard de la alte pisici, cu care el ar fi vrut doar să
comunice amabil, hotărî subit că trăncăneala nu e bună  de nimic
şi dădu buzna cu tot ce avea el mai ascuţit asupra motanului.
— Miaaau, auu, hui, ptiu… cu chiu și vai scăpă săracul
din colţii cîinelui şi se aciuă într-un copac să-şi lingă rănile
ca un erou ce fugise de pe cîmpul de luptă, deşi cărţile de istorie
nu urmau să consemneze asta.
— Măi, da ce cîine mitocan! Habar nu are de bunele
maniere…
Vrăbiile, logodnicele pițigoiului, rămase nesatisfăcute
din cauza morţii premature a sus numitului, săriră cu
un potop de injurii la adresa motanului.
— Lighioană nesuferită! nu ţi-a fost milă de sentimentele
noastre rămase acum fără reper, şi vorbeşti de
bune maniere?!… Sta-ţi-ar în gît ciocul şi ghearele lui, şi
arză-te-ar viermii pe care i-a ciugulit de la începutul cinstitei
lui vieţi, bietul John! Ştii tu că el a venit tocmai din
Anglia pentru noi iar tu l-ai înghiţit mişeleşte?!… Crezi
că era vreun prost care nu a ştiut să-şi păzească spatele?!
Nu, el era un gentleman crescut în cartierul Chelsea
din părinţi aristocraţi, şi tu l-ai crăpat pentru că pisicile de
pe acolo mănîncă numai mîncare de la cutie şi poartă
fundiţe roşii…Haram de capul tău, cotoi răpciugos, şi
încă te plîngi că prea onoratul cîine nu te-a atenţionat
că urmează să te flocăie?…
— Miau, zise motanul, lingîndu-şi rănile, ce vină
am eu că pe mine nu mă hrăneşte nimeni cu delicatese
de la cutie? Dacă s-ar fi găsit vreun om pe aici care
să fi ajuns aristocrat cu sînge albastru imediat după ce a
coborât din copac eu nu l-aş mai fi mîncat pe John. Aşa
că nu mai daţi vina pe mine…
— Dar pe cine s-o dăm, arătare? Se vede că nici
măcar nu te uiţi la televizor. Dacă nu se găseşte repede
un vinovat crainicii nici nu au ce să dea la ştiri şi rămîn
săracii cu audienţa ratată.
— Lătraţi precum cîinii, se răsti motanul. Faceţi-vă
o casă ca oamenii şi răcoriţi-vă deschizînd ferestrele!
Mai daţi-mi pace c-o să vină acuşi fratele lui John…
Măi să fie, îşi zise Deryzor, trebuie să plec, căci mă
vor găsi pe mine vinovat de toate neajunsurile lor, şi zău
dacă aş putea să-i contrazic dacă vor vrea să găsească
argumente precum precum participanții la o dispută filozofică.
Şi s-a aşezat liniştit într-o parte, detaşîndu-se total de
zarva din curte, lăsînd lumea în urmă şi teama pe care
ea o implică.
Aşa le-a arătat el oamenilor unde se află bîrlogul
fricii. Iar cei înţelepţi ştiu asta şi nu-şi mai caută liniştea
muncind ca nebunii. Ei îşi diminuează dorinţele şi obţin
cea mai mare bogăţie, cea mai grea şi singura acceptată
de Dumnezeu – sufletul pur, care le-a fost dat, şi pe
care trebuia să-l păzească cu sfinţenie…

*

Raţiunea unei înfăţişări exemplare

În lumea unde frigul şi căldura convieţuiesc s-a găsit
şi Deryzor să-şi ia trup, ca să aibă sufletul lui casă. El
n-ar fi fost el fără această faptă. Eul său se referea de
fapt la casă, ce era în ea nu se vedea de afară.
Oamenii, născuţi după acelaşi principiu, treceau prin
faţa casei lui Deryzor şi ca să poată comunica unii cu
alţii au început să dea nume la tot ce puteau vedea cu
ochii pe care îi aveau la acea vreme. Altădată vor vedea 
altceva, acum sînt ocupaţi cu ceea ce văd…
— Acoperişul lui este prea ţuguiat, spuse un om
care nu de mult se uitase în oglindă şi din cauza asta a
putut face o comparaţie. Dacă ar fi avut fruntea mai
scurtă ochii i-ar fi stat mai bine în cap.
— Nu e asta cea mai gravă problemă, spuse un
altul, care în dimineaţa aceea observase că trebuia să-şi
strîngă cureaua cu o gaură mai încolo, deoarece în
celelalte nu mai încăpea. Cel mai mult mi-e teamă să
nu-l ia vîntul. O fi bolnav, săracu’?! Nu ai cum să
apreciezi un om care nu e cît mai lat în spate ca să fie
adăpost altora împotriva vîntului. Femeile vor să fie
protejate, de aceea e mereu singur. Nici una nu va sta
pe lîngă el dacă nu va mai creşte în proprietate.
— Da, şi nici nu e greu lucrul acesta. E atîta abundenţă
de supermarketuri pline cu de-ale gurii încît te
poţi face mare cît ai pocni din degete.
— Măi Deryzor, de ce eşti atît de slab şi insesizabil?!
Nu te simţi fără greutate pe Pămînt din cauza asta?
— Ba nu, de fapt mă simt foarte greu. Cînd vreau să
zbor greutatea pe care o am mă reţine.
— Dar nu e de vină greutatea, frate. Eu cred că îţi
lipsesc aripile.
— Da, şi eu m-am gîndit la treaba asta. Acum de
fapt încerc să nu mai cred că îmi lipsesc aripile.
— Pentru asta ar trebui să-ţi schimbi casa şi Pămîntul
nu-ţi va permite lucrul acesta, îi spuse un înţelept.
Nu te mai chinui degeaba.
— Bine spui, dar oricum toată ziua nu facem decît
să ne chinuim. Cît ne bate soarele în pălărie, ca să ne
întreţinem casa în stare de funcţionare muncim pe
brînci şi ea tot se strică. Aerul ne rugineşte, apa ne
putrezeşte. Nu vi se pare că le folosim doar ca să
cîştigăm timp?
— Adică ar trebui să descoperim ceva cît mergem
să murim, şi drumul e doar o stratagemă?
— Păi voi ce spuneţi, altfel efortul supravieţuirii ar
mai fi atît de încrîncenat?
Şi oamenii din jurul lui Deryzor s-au gîndit un pic la
treaba asta apoi la ce se gîndeau au uitat.
— Nu zău, e prea slab să fie frumos. Acoperişul lui
e prea ţuguiat!

*

Boala frigului

Lui Deryzor i se făcu frig şi a decis că trebuie să se
ducă după lemne.
Îşi luă toporul pe care îl primise moştenire de la
bunicul său şi se afundă în pădure. Care copac scîrţîie
mai tare, ca un moşneag căruia i se frîng oasele şi cade
în moarte, pe acela îl voi tăia ca să-mi încălzesc tălpile.
Căci de la talpă observ eu că se ridică frigul în sîn şi
hainele nu mai sînt suficiente.
Merse o vreme apoi se opri în faţa unui copac.
— Ei, teiule bătrîn, se pare că te-au cam obosit vînturile
care şi-au făcut cuib în coroana ta. Să ştii că am
venit să te dobor şi să te trimit în lumea celor drepţi,
după obiceiul strămoşesc.
— Măi Deryzor, rogu-te, nu mă lua tocmai pe mine
la tine acasă. Sînt plin de carii şi putregai şi ţi-aş face
mare mizerie prin casă. Apoi nu ştiu ce plămîni ai tu,
dar fumul te-ar sfarogi ca pe o prună şi ţi-ar cădea hainele
şi aşa prea largi pe gardul pe care îl duci în spate.
Ai fi de rîsul găinilor şi te-ar trînti şi cocoşul la pămînt
cu cîntecul său de la crăpatul zorilor. Fii breaz şi
ascultă un moş bătrîn! Doar facem parte amîndoi din
aceeaşi naţie bărbătească! Ia la ochi vreo babă din
aceea burduhănoasă dacă vrei să ai iarna asta căldură în
vatră.
— Cum aşa fîrtate?! Doar nu vrei să mă duc printr-o
mlaştină să scormonesc la tulpina vreunei răchite?
Amar ar fi de munca mea…
— Nu măi Deryzorelule, eu vorbeam de o cioată.
Oricum a rămas fără cap şi n-o mai doare nici în spate
în legătură cu ce se întîmplă cu ea de acum înainte. Nu
e bine să tai un pom care încă mai respiră stînd în
picioare. Şi-o creangă verde dacă îi tai nu-l vezi cum
plînge şi-l doare?…
— Măi teiule, mărturisesc că de plîns am văzut cum
copacii plîng, dar n-am ştiut că-i doare. Eu îi credeam
insensibili la asemenea daraveri.
— Păcatul tău, cînd un copac plînge înseamnă că-l
doare.
Deryzor tăcu spăşit şi se îndreptă în direcţia pe care
i-o arătase teiul. Ajunse de îndată în faţa unei mîndreţi
de cioată, puternic în pămînt ancorată.
Aici îmi trebuia un hîrleţ şi o lopată, zise el. Cu
toporul n-o să fac decît aşchii care o să-mi sară în ochi.
Dar nici acasă nu mă duc cu mîna goală să tremur pînă
la primăvară.
Şi aşa se porni el să dea zdravăn cu toporul în insensibila
cioată.
— Haram de capul tău, mai omule, dar cît e pădurea
de mare tocmai pe casa mea ţi-ai găsit să-ţi verşi oful
tău de fiinţă insensibilă şi îngheţată?… La puişorii mei
nu te gîndeşti că vor rămîne fără casă şi-i va înghiţi
vreun hultan? se răsti la el o pupăză intens colorată.
— Iertare, coană pupăză, dar nu ai nici gaz, nici
electricitate… De unde să ştiu eu că aici e o casă?!
— Bate la uşă, frate!
— Dar n-ai uşă!
— Fiecare bucată de lemn e o uşă! În fiecare bucată
de lemn e o casă!
— În acest caz eu voi îngheţa de frig la iarnă…
— Vei îngheţa pentru că te-ai încălzit cu focul
transformării. Fără el nu ai fi ştiut niciodată de frig.
Cînd l-ai aprins prima dată ai început să te transformi,
căci aceasta e prima utilitate a focului.
Aşa şi-a amintit Deryzor de vorbele bătrînului cu
sapa.
Şi n-a mai îngheţat de atunci căci îi ţinea de cald
învăţătura pe care o primea de la toate lucrurile din jur,
vii toate.

*

Viaţă de cîine

Deryzor avea un cîine negru cu care ieşea uneori la
plimbare. El nu ştia că aceasta e o metodă de relaxare pentru
că el nu era încordat niciodată.
— Cum se poate să fie atît de relaxat? se întrebau
oamenii. Numai un prost din născare ar putea să fie aşa.
Şi totuşi iată că prostia este bună la ceva.
Era greu chiar şi pentru înţelepţii de pe Pămînt să
explice situaţia. Dar toţi se spălau pe mîini cînd trăgeau
concluzia că purtîndu-se în acest fel Deryzor nu va avea
parte niciodată de viaţa veşnică, cea din colţul bisericii,
de care vorbiseră sfinţii părinţi.
Dar precum cîinele său nu se sinchisea de asta, stăpînul
său nici pe-atît, şi puteau să stea şi în ploaie fără să
tuşească… „Cum se poate asta?!“ se întrebau iar oamenii.
„Prost, prost, dar uite că materialul din care este
făcut este bun.“
Totuşi nici unul dintre oameni nu voia să-şi schimbe
locaţia cu cea a lui Deryzor, astfel încît toţi trebuiau să
meargă regulat la doctor şi să primească ace în fund,
mai cu seamă doamnele, pentru că ele erau mai sensibile
şi mai slabe. Dar nici una nu ar fi vrut să trăiască
alături de Deryzor şi să-i pătrundă secretul, pentru că
mai presus de orice ele se temeau că asta le-ar dăuna
imaginii şi s-ar face de rîs în societate.
„Cu ce am greşit să fiu atît de nefericit“, gîndea un
poet cu care Deryzor se întîlnea mereu. „Ferice de cei
săraci cu duhul!“ Şi se uita cu milă la Deryzor, pe care-l
credea foarte trist, deoarece el credea că sufletul lui era
singurul posibil de pe Pămînt.
„Are viaţă de cîine“, spuneau oamenii, nu se ştie
dacă la adresa patrupedului sau la adresa lui Deryzor,
pentru că amîndoi mergeau într-o direcţie şi erau susţinuţi
de aceeaşi viaţă.
Oamenilor însă le părea că Dumnezeul cîinilor nu
este identic cu Dumnezeul oamenilor, pentru că unul
zămislise întreaga creaţie, iar celălalt nu părea să ştie
decît să latre.
Trebuie ţinut în lanţ într-o curte de om gospodar,
spuneau ei despre cîine, căci aşa a hotărît Dumnezeu
cînd l-a creat. Toate vietăţile sînt făcute pentru om.
Animalele sînt proaste nu din alt motiv, ci în primul
rînd pentru că nu ştiu asta!…
Aşa încît Deryzor avea permanent grijă de bietul
cîine ca de el însuşi oriunde se ducea, lucru care i-a făcut
pe oameni să creadă că legăturile dintre ei sînt atît
de strînse pentru că fac parte din aceeaşi rasă. Specia,
nu-i vorbă, era imposibil de confundat, dar rasa putea fi
identică prin comportament şi, cum nici unul nici altul
nu suferea să stea în lanţ, părerea oamenilor era pe
deplin acoperită.
Să trăieşti aşa fără nici o obligaţie e inadmisibil,
spuneau ei despre Deryzor. El nici nu s-ar fi născut dacă
noi nu am fi inventat un loc unde femeile nasc numit
maternitate şi dacă el nu creează profit nu plăteşte nici
impozite şi astfel munca noastră se părăgineşte şi viitorul
nu are cum să mai fie asigurat. Fără muncă nu ar fi
viitor. Ar fi numai prezent şi lucrul acesta ar dăuna
foarte mult economiei…
Ei voiau să-i pună neapărat un lanţ după gît, nu pentru
că ar fi ştiut că lucrul acesta îl va face fericit, ci
pentru că ei nu voiau să fie singurii care îl poartă. Ei
omiteau să recunoască că Deryzor nu era interesat de
beneficiile pe care organizarea lor plină de privaţiuni
le-o oferea, spre bucuria minţii care în forma asta lui
Deryzor îi cam lipsea.
— Nu are minte mai multă decît un cîine, altfel nu
se explică de ce îi place să trăiască o viaţă de cîine la
margine de sat, cînd noi trăim în vile cochete şi avem
încălzire centrală. Nici măcar nu e racordat la reţeaua
de electricitate şi nici măcar un lampion nu am văzut
aprins în cocioaba lui ori de cîte ori am trecut noaptea
pe la poarta pe care ar fi trebuit să o aibă. Se vede că
Deryzor a îmbătrînit…
Dar ei nu ştiau că bucuria lui Deryzor era viaţa
însăşi şi nicidecum vreun lucru creat de minte, aşa cum
era moda prin acel sat. Eu nu am văzut, dar aşa se spune
că era în toate satele şi oraşele şi din această cauză
supărarea oamenilor era pe deplin justificată.
Dar Deryzor nu ştia de ceea ce ştiu oamenii, pentru
că el nu-şi arsese ochii cu luminile morţii care ard aripile
fluturilor, el avea ochii vii şi putea să vadă la fel de
bine atît în timpul zilei cît şi în timpul nopţii. Cît despre
poartă nu-şi comandase nici una căci nu avea ce să
ascundă în spatele ei şi nici nu-l măcina teama că cineva
ar putea să-i fure averea, pe care natura i-ar fi dat-o a
doua zi, mai proaspătă şi mai curată.
Spun asta pentru că pe vremea aceea oamenii nu
reuşiseră să culce la pămînt decît a patra parte din natură,
dar ambiţia lor era mare şi ei nu aveau de gînd să se
oprească la acest procent aproape umilitor pentru umanitate.
Deryzor ar fi trebuit să-şi facă griji în această privinţă
dacă ar fi ştiut să-şi facă rost de o substanţă
specială care se găsea mai ales în aglomerările umane,
în care să-şi depoziteze grijile, ca să fie în rînd cu oamenii.
Dar cum el nu ştia de treaba asta îl lăsase pe
Dumnezeu-Viaţa să se ocupe de tot şi din această cauză
viaţa nu a intrat niciodată în conflict cu el.
Şi astăzi Deryzor locuieşte în acel sat îndepărtat, dar
fiindcă a rămas singurul lui locuitor, a fost şters de pe
hartă şi numai căutătorilor de comori le-a mai rămas
şansa să-l regăsească vreodată. Aceşti căutători ştiu că
Viaţa din Deryzor, necondiţionată de nimic, este cea
mai de preţ comoară, singura care merită căutată.

*

Deryzor parlamentarul

Nu se ştie din ce cauză o mulţime de oameni din
oraşul lui Deryzor au venit la el şi i-au spus că vor să-l
aleagă parlamentar.
— Par la ce? întrebă Deryzor.
Parlare la tribună, cînd îţi vine rîndul.
— Tribuna aceasta are puteri magice? Adică dacă
eu îi cer să facă special ea chiar poate să o facă?
— Cam aşa, pentru că dintr-un ciocănel bătut în ea
cînd o lege e gata milioane de oameni trebuie să-şi
schimbe natura veche cu una nouă şi cine nu se acomodează
crapă.
— Dar de cîte legi are nevoie omul ca să trăiască
bine?! Eu văd foarte puţine, într-o săptămînă mi-aş termina
treaba şi m-aş întoarce acasă.
— Stai, că nu e aşa, noi te trimitem acolo pentru
patru ani şi pentru că nici o lege nu e bună, deoarece ea
presupune o restricţie şi o pedeapsă, tu nu vei avea
altceva de făcut în această perioadă decît să le dărîmi pe
cele vechi ca noi să ne amăgim că cele noi vor fi mai
bune.
— Ei! se răsti atunci un om al puterii, adică parlamentul
nu are nici o noimă şi ne-ar fi mai bine fără el?!
Dacă n-ar fi animale pe străzi, nimic de zis, tare ne-am
mai debarasa de politică, dar atîta vreme cît oamenii nu
se mai satură de carne, dacă n-ar fi legi ferme şi precise
care să reglementeze această activitate sîngele ar curge
prea vijelios pe caldarîm.
— Sînge?! rosti Deryzor. Mi-a displăcut dintotdeauna
să-l văd, pentru că am observat că ceva e în neregulă
atunci cînd el este văzut. Dacă o să ajung parlamentar
am să fac tot ce pot ca el să rămînă întotdeauna acolo
unde îi e locul, în interiorul corpului şi nu la lumina
ochilor, pe stradă sau în magazinele alimentare. Am să
accept invitaţia voastră şi am să-i cer acelei tribune să
vă ajute, spuse el cu respect deja pentru acea tribună.
Deryzor a avut susţinere peste aşteptări, spunîndu-i-
-se Alesul şi, la deschiderea sesiunii parlamentare, a
fost invitat sub cupola unei săli grandioase care îi amintea
de o sală de circ. Încă din primele zile el a observat
că majoritatea parlamentarilor au interdicţie să fie sinceri
şi să caute pacea pentru că astfel ei şi-ar termina de
îndată treaba şi nu ar mai fi nici o motivaţie să fie plătiţi.
Ei hîrîiau scaunele de colo-colo prin tot felul de
comisii şi chiar dacă ajungeau la vreun punct comun
acolo între ei, ca oameni, cînd ajungeau în plen mai
întotdeauna Sarsailă îşi băga coada şi legea nu se putea
vota şi gata. Era un vuiet acolo de satisfacţii şi insatisfacţii
încît era foarte uşor să fii luat de val şi să fii dat
cu capul de pereţi, susţinînd o opinie sau alta.
Ce să facă acum Deryzor ca să-şi slujească alegătorii?
Pentru cei care făceau parte dintr-un partid totul era
simplu, trebuiau doar să zică da cînd opozanţii lor spuneau
nu, dar el, fiind independent, trebuia să-şi realizeze
strategia în funcţie de interesul omului de rînd. Iar
oamenii de rînd n-au răbdare. Rezultatele trebuiau să se
vadă imediat.
Ce să facă el ca să atragă atenţia opiniei publice? El
ştia foarte bine că cel împins în parlament de faimă e
ascultat cu uşurinţă dar el cum să-şi realizeze faima şi
să fie ascultat? Să folosească lozinci naţionaliste? Să
promită oamenilor marea cu sarea? Nu, nu mai era nimic
disponibil… Toate strategiile fusese arestate de
partidele istorice şi licenţa era scumpă. Aşa încît a hotărît
să aleagă calea negativă cu bună ştiinţă pentru a intra
în atenţia mass-mediei. Cum începea o şedinţă în plen
el se prefăcea că doarme şi atunci toţi cameramanii şi
reporterii îl lăsau baltă pe cel de la tribună pentru a se
ocupa de el căci, ştiau ei, circul ridică mult mai mult
audienţa decît vorbele bine ticluite de care oamenii sînt
foarte plictisiţi.
— Ia auziţi cum sforăie domnul parlamentar pe care
noi, poporul, îl plătim, spuneau ei, dînd microfonul mai
aproape.
Iar Deryzor le făcea pe plac, sforăind mai tare.
„Cine or fi proştii care l-au ales?“ gîndeau ei, dar se
fereau să dea asta pe post pentru că ei ştiau că erau
plătiţi tocmai de aceşti proşti.
De fapt ei nu-l vedeau pe Deryzor, ci se vedeau pe
ei, cei din temerile lor, în situaţia penibilă în care acesta
se producea cu bună ştiinţă pentru a intra în miezul
prostiei.
Cîţi au văzut-o din interior? E uşor să-i judeci pe
alţii dacă n-ai trecut prin experienţele lor…
Deryzor văzuse mulţi oameni cum dorm în mijlocul
celui mai avîntat discurs.
Care e somnul care dăunează mai mult? Cel în care
stai liniştit într-un fotoliu sau într-un pat, sau cel din
care se adapă o mie de monştri însetaţi de sînge şi răzbunare?
Lăudaţi au fost patrioţii care şi-au atras o
majoritate naturală şi naivă cînd oportunităţile istoriei
au permis-o din motive absolut paralele cu ei, culegînd
lauri pe care nu-i meritau… Şi pe ce s-a sprijinit discursul
lui zgomotos? Pe duşmănia faţă de un animal rănit
şi ajuns în inferioritate…
Şi totuşi ei au fost necesari, veţi zice. La ce? La
divizarea lumii în triburi pe care ei cu fală le-au numit
naţii şi ţări? La crearea unor modele de gîndire şi exprimare
care au împiedicat evoluţia omului cu mii de ani.
Ce n-a vrut să cedeze omul, adesea cu preţul vieţii,
prostit de asemenea adormiţi, acum dă de bunăvoie şi
se leapădă de asemenea cîrpe precum bolnavul, după ce
s-a însănătoşit, de pansamentele care put şi-i amintesc
de urîciunile prin care a trecut. Ce va mai rămîne în
cîteva zeci de ani din limbile pentru care, spune-se, s-au
sacrificat strămoşii? O unitate de memorie într-un calculator
de muzeu, cîteva grame de siliciu şi aluminiu…
Cine a împiedicat pacea şi unitatea umană să se
manifeste? Cuceritorii? Gingis han, Alexandru sau
Napoleon? Ei reprezentau o majoritate efemeră într-un
timp şi într-un spaţiu limitat, dar după cîteva generaţii
asupritorii şi asupriţii ar fi format un popor nou cu
energii altminteri nedescoperite şi chiar conducătorii
s-ar fi ales dintre cei asupriţi.
E periculoasă pisica care doarme lîngă horn şi în
preajma căreia eşti odihnit şi relaxat sau fiara care-şi
arată colţii urît mirositori?
Deryzor voia să le spună asta oamenilor dar nu era
momentul. Sau poate se va răzgîndi şi nu-l va spune
niciodată în această legislatură, subiectul fiind încă
destul de delicat pentru gustul comun, dar în curînd vor
fi destui care să-l spună.
Asta fusese strategia lui Deryzor.
În cele din urmă Deryzor a fost înţeles de foarte
mulţi oameni şi el a exemplificat ori de cîte ori a luat
cuvîntul pericolul pe care-l reprezintă somnul celor
nebuni de dorinţă, încît oamenii l-au apreciat şi au vrut
să-l mai aleagă parlamentar pentru încă patru ani. Dar
Deryzor a refuzat pentru că el şi-a dat seama că viaţa pe
Pămînt este scurtă şi în acest timp trebuie să mai
experimenteze ceva.

*

Deryzor urcă în rang şi ajunge văcar

După ce şi-a terminat mandatul de parlamentar următoarea
meserie a lui Deryzor a fost aceea de văcar.
Desigur că ar fi putut face şi altceva dar în meseria de
văcar a considerat el că îşi poate pune în aplicare cel
mai bine ce a învăţat de la înalta tribună a parlamentului.
Vacile nu prea erau de acord cu decizia lui dar, după
cum se învăţaseră, în cele cîteva mii de ani de cînd erau
în slujba omului, cu tot felul de nuiele şi ciomege pe
spate, tot aşa au admis că se vor învăţa şi cu noile reguli
împrumutate de la Casa Poporului.
— Ei, suratelor, cuvîntă o vacă mai tînără, acum e
momentul să ne emancipăm. Eu cred că e un lucru bun
că Deryzor a ajuns conducătorul nostru. Se vede după
cum calcă, ca pe covorul roşu, că e doldora de idei noi
şi revoluţionare…
— Stai cuminte! făcu plictisită o vacă rasată şi mult
mai în vîrstă. Oamenii tot la fel de tare ne vor stoarce
de ţîţe, vor continua să mănînce rasol din carnea noas56
tră, iar de îmbrăcat tot cu pielea noastră tăbăcită se vor
îmbrăca şi de acum încolo.
— Ba bine că nu, răspunse taurul şef, căruia i se
puse roşu de toreador pe ochi cu privire la Deryzor,
deoarece îl bănuia pe acesta că urmează să-l deposedeze
de unele prerogative.
— Păi da, se băgă şi un viţel în vorbă, om sau fiară,
oricare ar fi ordinea, noi vitele tot trebuie să ajungem în
meniul lor. Oare care o fi diferenţa între oameni şi
fiare?! Faceţi-mă şi pe mine să înţeleg…
— Aici competenţa noastră e insuficientă, rosti cea
mai bătrînă dintre vaci, dar eu cred că Derzyor, cel care
a trecut prin burta organului legislativ, ne poate lămuri
în privinţa asta.
— Eu nu mă prezint cu jalba în proţap în faţa domniei
sale, să fiu confundat cu un organizator de răscoală,
zise taurul şef. În afară de iarbă îmi mai place şi ceea
ce fac pentru propăşirea glorioasei noastre specii, sacră
în unele locuri şi sacrificată în altele. Nu vreau să fiu
tăbăcit înainte de vreme!
— Oho, eu aici văd o sămînţă de streche, sări o viţică
care nu mai avea stare de la o vreme încoace, dacă
ne-am porni toate deodată în galop am putea rade satul
oamenilor de pe faţa pămîntului. Apoi am putea paşte
în voie prin toate lanurile cu bunătăţi fără să mai fim
ciomăgite de oameni.
Dar nimeni nu-i răspunse deoarece toate vacile au
considerat la unison că e mai bună iarba decît explicaţiile
filozofice pe tema inutilului şi efemerului în faţa
unei opinii atît de deplasate.
Deryzor însă bănuia care e starea de spirit printre
vaci şi una dintre primele lui decizii a fost aceea de le
aduna şi a le vorbi, aşa cum fac toţi şefii după ce sînt
confirmaţi în funcţie.
— Dragele mele, începu el, oare voi ştiţi pentru ce
există legile?
— Nu! mugiră toate la unison, cu coada ţeapănă
băţ, semn de cea mai adîncă sinceritate.
— Pentru că în nici o vietate, continuă el, nu există
destulă conştiinţă care să permită traiul, în cirezi aşa
mari ca ale voastre, în deplină ordine şi armonie. Pentru
asta, oamenii, după exemplul divin, s-au gîndit să conceapă
legi.
— Asta mă pune pe gînduri, stăpîne, rosti cea mai
bătrînă dintre vaci. Cînd Dumnezeu a dat primele legi,
aşa cum spui, tot el a completat şi o lista de pedepse,
zic cărţile sfinte, ca şi cum el ar fi ştiut că fiinţele vii nu
le pot respecta.
— Se prea poate, dacă e vorba despre Dumnezeul
din cărţile fabricate din acelaşi material ca cel al ieslei
din care şi voi lingeţi sare… Dar eu nu ştiu să vorbesc
despre acel Dumnezeu, intrînd în conflict cu predicatorii
evlavios atestaţi, eu mă gîndeam la Dumnezeu ca
la ceva care susţine viaţa şi nu judecă pe nimeni, acela
pe care îl cunoaştem cu inima, nu cu mintea noastră.
— Bravooo! Foarte frumos! se auzi atunci îndelung
prin izlazul comunal, după care urmă un ropot puternic
de aplauze. Aşa te vrem! Zi-i mai departe stăpîne
Deryzor! Şi noi sîntem oloage, oarbe şi bolnave, avem
şi noi dreptul să fim iluminate aşa cum au fost oamenii
aceia despre care se scrie în unele cărţi necanonizate.
— Aşadar, continuă Deryzor impasibil, trebuie să
vă dau legi noi, căci ele trebuie schimbate măcar o dată
la două mii de ani deoarece, datorită mişcării întregului
sistem solar în jurul punctului de referinţă al galaxiei,
s-a stabilit ştiinţific şi ocult că situaţia actuală nu mai
corespunde realităţii.
— Super tare! Bravo, domnule Deryzor!… Şi noi
simţeam că ne strînge în ultima vreme pielea asta veche
şi răpciugoasă. Ne gîndeam că dacă nu intervine ceva
ajungem fosile vii şi-o să ne crească negi pe greabăn
asemeni crocodililor. Deci ce veşti ne aduci de la înaltele
tribune ale cunoaşterii omeneşti care, după cum
deja am putut să observăm, e în stare să facă iarba mai
verde şi grajdurile mai iluminate.
— De azi înainte, rosti Deryzor, nu veţi mai fi ucise
ci doar eutanasiate.
— Uraaa!, săriră toate vacile în sus, apucate de cea
mai naturală streche. Credeam că n-o să mai apucăm
ziua asta. Bravo! Mulţumim ţie galaxie că te-ai gîndit
să dai colbul terestru deoparte şi să ne iluminezi pe noi,
slabele, din cauza ierbii insuficiente. Şi, ia zi-ne, stăpîne
Deryzor, ce vom mînca de acum înainte? Cred că şi
acest aspect va suferi unele îmbunătăţiri, dacă tot e să
ajungem ca stelele de iluminate.
— Dragele mele, aici intervine cea mai sublimă
minune care se poate întîmpla fiinţelor vii, aceea că de
acum înainte, conform legilor cosmice de cei mai de
vază înţelepţi enumerate, vă veţi hrăni numai cu lumină
solară şi nu veţi mai suferi niciodată de foame.
— Hooo! mugiră toate vacile suprem de dezamăgite.
Cum aşa?… Nu vrem asta!… Lasă-ne în pace cu toată
evoluţia ta, mai bine ciomăgite şi înjugate, apoi la rasol
şi în alte bucate… Ce aiurești, bădie?… Nu dăm noi
iarba noastră pe lumina ta solară nici dacă ne treci în
calendar alături de Sfînta Parascheva!
Astfel cuvioasele vaci l-au trimis pe Deryzor la
plimbare, cerînd primarului să-l aducă înapoi pe vechiul
văcar.

*

Deryzor în armată

La vremea cînd patria strămoşilor l-a îndemnat să
calce pe urmele lor, Derzyor a ajuns în armată. Strămoşii
s-au jertfit, spun cărţile de istorie, din grijă nespusă
pentru urmaşii lor, astfel încît pentru ca un om să aibă
viitor trebuie să ştie neapărat despre trecut, altfel patriile
nu ar mai avea nici o raţiune de existenţă şi globul
pămîntesc ar fi plictisitor şi de o singură culoare.
Deryzor a fost tuns zero, după regulament, şi îmbrăcat
în haine kaki, ca să nu fie reperat de duşman din
cauza pletelor sale. A urmat o perioadă de mare avînt
patriotic presărat cu salturi în faţă şi şuturi în spate, ca
să se înveţe soldatul cu disciplina şi cu dragostea de
ţară. Nu că i-ar fi lipsit lui Deryzor această mare dragoste,
deoarece el crescuse la ţară, dar se punea problema
unor băieţi cu urme de cercei în nas şi urechi,
care nu ştiau s-o respecte, deoarece ei îi bănuiseră mereu
pe profesori că vor să le bage în cap ceva inutil şi
nefolositor.
Puştile de instrucţie trecuseră prin multe mîini şi
erau lucioase de atîta frecat.
La fel era şi asfaltul din sfînta unitate, căci pe lîngă
drapel, de curînd apăruse şi o mică capelă în care icoanele
şedeau perete în perete cu camera de arme, astfel
încît şi duşmanii aveau şanse să ajungă la cer dacă
aveau norocul să fie împuşcaţi de gloanţe sfinţite cu
agheasmă. Deryzor se gîndi atunci că ar fi trebuit să le
dea şi lor straie asemeni cinstitelor feţe bisericeşti, pentru
că şi ei erau antrenaţi să-i conducă pe oameni la cer,
mai ales pe duşmani, lucru de un altruism formidabil în
condiţiile în care cu greu se mai găsea pe pămînt ceva,
inclusiv apa, care să se poată achiziţiona fără bază plus
tva, prima scrisă cu roşu, mare, iar cei nouăsprezece la
sută suplimentari, cît se poate de mic, ca să treacă
neobservaţi pentru cuviincioşii plătitori. Această înşelăciune
însă era admisă de toţi oamenii, tacit, ca o consecinţă
a războiului rece dintre mintea pătimaşă şi conştiinţă,
care pe vremea aceea nu-şi alesese încă nici un
cîştigător.
Aşadar armata dura de la un an şi patru luni pînă la
doi ani, în funcţie de dragostea de ţară, obligatorie, a
fiecărui tînăr, conform legilor în vigoare.
Deryzor era un soldat model. Mergea ca o morişcă
tîrîş şi era primul la orice aplicaţie, mai cu seamă seara,
cînd la ordinul veteranilor, soldaţii din primul ciclu trebuiau
să conducă valizele pe sub pat. „E o activitate de
bază, spuneau ei, somnul e pentru vite, dar soldatul
model trebuie să nu doarmă niciodată, să fie vigilent la
tot ce foşneşte şi, în situaţiile de cumpănă, să tragă imediat
în direcţia aceea, chiar dacă pe acolo este vreun
camarad, cum adesea se întîmplă în războaiele adevărate…
Ei, nu-i bai! Primeşte mama acasă onoruri militare,
apoi mai eşti şi avansat post-mortem… Măiculiţă!
spuneau ei, cu asemenea cinste să tot mori! Îţi dai
seama? Să te laude toată lumea la televizor, iar fetele
mari să plîngă după tine ca după un prinţ în timp ce
dacă ai fi trăit te-ar fi respins… Mamă, ce onoare!“
Nu puteai să ieşi la apel şi să spui că nu eşti de acord
cu asta. Era inadmisibil pentru ţară o asemenea ofensă.
„Uite, ea cîte a făcut pentru tine? Tu măcar nici nu poţi
muri pentru ea? Nu contează cum, dacă patria ţi-o cere
trebuie să mergi şi cu capul în mîini sau dacă ţi-au fost
tăiate mîinile de vreun obuz să ţi-l duci între picioare.
Ce, asta-i o ruşine?! Toate capetele încoronate au ieşit
dintre picioare şi uite acum ce mari au ajuns!… Sau
vedetele de fani adulate?… Ce contează de unde au
ieşit sau cine i-a făcut…“
— Bine, dar ce contează?
— Ceea ce vor masele, neinstruitule! Ele sînt
suverane!
— Masele sau mesele?
— Dar care e diferenţa, frăţioare?! Din ce cresc
masele? Din bucate! Fără acest surplus de bucate
masele nu s-ar fi înmulţit atît de mult şi acum n-ai mai
fi avut ce să aperi.
Asta da, dezonoare!…
Şi Deryzor mulţumi lui Dumnezeu că asta nu s-a
întîmplat.
Totuşi a fost trimis acasă înainte de a se convinge pe
deplin de chestia asta.
Armata se terminase sau ostaşii fuseseră terminaţi?
De-a lungul timpului s-a întîmplat şi una şi alta.
Deryzor a făcut parte dintre norocoşii care au plecat
înspre casa de deasupra pămîntului şi nu direct înspre
cea din pămînt.
A plecat totuşi decorat cu o mulţime de vînătăi.
Pentru patrie!

*

Întîlnire cu spiritele

Casa lui Deryzor era lîngă o mănăstire străveche.
Zidurile înalte de cîţiva metri împiedicau ochiul neiniţiat
să privească înăuntru, astfel încît oamenii interesaţi
de vreun beneficiu spiritual trebuiau să intre pe poarta
principală şi să aprindă măcar o lumînare, contra cost,
precum era obiceiul pe vremea aceea. Dar pe poarta din
spate, numită a spînzuraţilor, nu putea intra nimeni încă
de pe vremea cînd se interzisese această umanitară
metodă de îndreptare a vinovaţilor.
Casa lui Deryzor avea vedere chiar înspre această
poartă şi spiritele smulse din trup cu mare împotrivire,
rătăcind prin lume în căutarea liniştii de mici copii
pierdută, se întorceau adeseori la locul unde dreptatea
fusese înfăptuită. Desigur, ele nu erau de acord cu
această exprimare, pe care o contestau vehement, dar
cum erau lipsite de dreptul de a se arăta în public, nici
un om nu a putut vreodată să simtă durerea din sufletul
lor.
Chiar dacă ar fi putut să o facă oamenii ar fi fost cu
toţii interesaţi să afle dacă i-a durut la fel de mult sufle65
tul şi atunci cînd au comis mişeliile şi crimele pentru
care au primit creştineasca pedeapsă de la poarta cuvioasei
mănăstiri. Pe atunci toţi oamenii socoteau că
această metodă este născută din os divin şi nimeni nu
concepea o altă cale de a se face dreptate pe pămîntul
oamenilor, în proporţie fixă de cincizeci la sută făcut
din nedreptate.
Dar oamenii nu se temeau în primul rînd de moarte,
de care invariabil ştiau că nu vor putea să scape, ci de
felul cum mor, căci pe unele metode le socoteau onorabile,
iar pe altele nu.
Chiar se formase un curent în faţa căruia şi îngerii
rămaseră muţi, acela de a muri onorabil, deoarece se
spunea că altfel mortul nu s-ar fi simţit bine. Nu ştiu
dacă mai ştiţi, dar la început îngerii vorbeau cu oamenii,
dar cu timpul şi-au pierdut glasul văzînd ce le trece
oamenilor prin cap…
Alta însă era întrebarea care se născuse în mintea lui
Deryzor. Dacă invariabil cincizeci la sută dintre fiinţele
şi lucrurile de pe pămînt comit nedreptatea în raport cu
cealaltă jumătate asupra căreia pedeapsa cea mai justă
este moartea, oamenii mor pentru că asta îşi doresc unii
altora şi nicidecum din altă cauză.
Astfel Deryzor a ajuns la concluzia că drepţii sînt
nedrepţii şi nedrepţii sînt drepţii în funcţie de cel care
judecă.
Dar poate cineva să facă vreo judecată după capul
lui? Ioc! Aşa cum judecătorul de la înalta curte are un
vraf de file după care se ghidează ca să dea un verdict,
tot aşa un om de rînd are un teanc de concepţii şi de
gînduri după care se pronunţă asupra dreptăţii înconjurătoare.
Sînt ele creaţia lui? Nicidecum! Ar fi putut fi altele
în alte condiţii dar pentru că aşa s-a rotit Pămîntul în
jurul Soarelui între aceste coordonate spaţio-temporale
alt rezultat nu putea fi şi ca să se menţină echilibrul
cineva trebuie să moară ca altul să se nască.
Se întreba Deryzor, în naivitatea lui memorabilă,
dacă numărul fiinţelor vii pe Pămînt nu a fost dintotdeauna
o constantă? Se întreba dacă Pămîntul nu poate
primi decît un număr finit de fiinţe, indiferent de mărimea
şi forma lor? Şi e rău dacă oamenii devin tot mai
mulţi iar celelalte specii de forme organice tot mai puţine?
Deryzor nu putea răspunde la această întrebare pentru
că nu avea cum. Dacă n-ar fi fost implicat în vîrtejul
manifestării ar fi putut fi just, dar el nu era decît cel
care observă din mers. El nu avea pretenţia să dea
soluţii pentru că prin simplitatea naturii sale, apropiată
de cea originală, simţea că soluţiile sînt o iluzie, zero în
cotaţie fixă, pentru că oricare ar fi fost ele, profund
chibzuite sau la întîmplare, erau valabile numai pentru
cincizeci la sută dintre fiinţele vii.
Sigur, această idee avea mulţi duşmani care dădeau
bine cu pana sau cu vîrful limbii, dar cel înţelept tăcea
mut ca peştele asupra acestui subiect, deoarece pentru
el nu era greu de observat că absolut orice lucru sau
concept după cîteva transformări de loc sau de timp
este tot atît de bun pe cît de rău şi sfîrşitul seminţei care
dă colţ în orice primăvară este un lucru imposibil în
univers… Soarta minţii ajunsă într-o anumită formă era
dependentă de alegerea sau judecata unora sau altora,
dar soarta vieţii, în sens real, nu depindea de nimic.
Aşa încît Deryzor s-a gîndit să stea de vorbă cu
spiritele neliniştite şi să le explice cum stă situaţia la
vremea actuală.
— Nu aveţi de ce să vă simţiţi vinovate, le spuse el,
lumea v-a făcut aşa şi nu este copil, care luat de la
mama lui, imediat după ce a fost zămislit şi pus într-un
mediu anume să nu fie influenţat de ceea ce vede sau
aude. Toate acestea se întîmplă după aceeaşi metodă
după care copii se învaţă să vorbească, reproducînd
sunetele pe care le aud. Iar excepţiile în care un copil
crescut între criminali ajunge un binefăcător sînt minciuni.
El tot un criminal rămîne, dar pentru alţii.
— Nu ne facem griji pentru cei morţi, răspunseră
spiritele fremătînd prin întuneric, nu ai înţeles… Noi nu
sîntem spiritele celor morţi, noi sîntem spiritele celor
vii, încărcate de gînduri şi remuşcări. Lumea a devenit
prea grea şi prea complexă! Lumea e plină de spirite
care nu şi-au găsit calea pe care se pot linişti şi de aceea
nu pot muri. De aceea plîngem.
Atunci Deryzor şi-a plecat capul în pămînt şi a tăcut
conştient de ignoranţa lui.

*

Dimineaţa unei nopţi de vară

La marginea pădurii cîteva păsări se chinuiau să
compună un tril. Roua unsă pe pămînt de bidinelele
nopţii încă nu dădea semne că vrea să plece.
Unde sînt greierii nopţii negri ca tăciunele? se
întrebă Deryzor. Toată noaptea nu m-au lăsat să dorm,
oare ei sînt de vină sau eu? Poate n-am fost obosit şi îi
acuz degeaba… Acesta e obiceiul oamenilor, ce să-i
faci?… Dintre ei vin şi la ei trebuie să mă întorc. Dar la
noapte voi veni iar să dorm în liniştea dintre oraş şi
pădure.
Cînd eram copil voiam să dorm în copaci, astăzi
mi-e frică să nu cad. De cădere mă tem şi totuşi nu
încetez să cad. Cum zicea bătrînul acela simpatic? „Oamenii
nu îmbătrînesc, oamenii se prostesc.” Cît eşti
tînăr eşti fericit pentru că nu ştii, lumea te trimite la
şcoală ca să înveţi, ajungi învăţat dar nu mai eşti fericit.
Ce ciudat! De ce trebuie omul să înveţe? Să-şi îmbunătăţească
condiţiile de trai?… De aceste condiţii minunate
se bucură doar copii şi nebunii, cînd trebuie să le
produci adio bucurie…
Un viezure, veşnic mînat de un foc interior după
mîncare, dădu nas în nas cu Deryzor şi se răsti la el.
— Tu ce faci pe aici? Vă ştiu eu pe voi, oamenii!
Veniţi pe teritoriile noastre, ne stricaţi casele şi daţi
drumul la cîini să ne ucidă puişorii. Te-aş mînca, individule,
dacă aş putea.
— Păstrează-ţi energia pentru ceva mai bun, ştii
bine că eu nu sînt hrana ta. Eşti prea supărat şi asta
poate să-ţi facă rău la inimă, în plus după cum văd
suferi şi de bulimie de stres. Ce te doare, de ce nu eşti
fericit?
— Fericit?! Ce înseamnă lucrul acesta?
— Nu ştii nimic despre fericire?! Cum poţi să trăieşti
fără să ştii nimic despre fericire?!
— Habar n-am de lucrul acesta dar din această
cauză nu mi-a trecut niciodată prin cap să mă sinucid.
Spune-mi, pentru că am auzit vorbindu-se prin pădure,
spune-mi de ce se sinucid oamenii? Voi sunteţi singurii
care ştiţi despre fericire. Eu n-am putut să înţeleg niciodată
ce înseamnă asta. Nu cumva e vreo boală? Mă gîndesc
că nu ai cum să ştii despre nefericire dacă nu ştii
de fericire. Te întreb, e bine să ştii despre fericire?
— Nu ştiu, eu nu am studii atît de înalte. Ar trebui
să întrebi un profesor sau absolvent de fericiologie, dar
trebuie să mai aştepţi, pentru că această disciplină nu e
omologată încă. Dar o să apară negreşit pentru că sînt
destui oameni care sînt dispuşi să plătească pentru orice
ar putea să-i înveţe alţii, chit că acea învăţătură nu ajută
la nimic. Tot ce pot eu să-ţi spun este că oamenii nu
şi-au ales de bună voie postura de stăpîni ai dreptului de
viaţă şi de moarte peste toate celelalte fiinţe ale Pămîntului,
răspunse Deryzor. Ei sînt rodul întîmplării, ca
toate celelalte lucruri din natură. Activitatea de stăpînitori
i-a corupt cel mai mult şi pe ei, rosti Deryzor cu
sinceritate. Pot să-ţi spun un secret? Oamenii cred că a
şti însemnă evoluţie dar în realitate ei au ajuns robii
unui străin numit Minte care s-a infiltrat în ei şi care îi
poartă din interior. Nu ai de ce să-i invidiezi! Tratează-i
cu compasiune pentru că şi ei au nevoie de ajutor, mai
mult decît orice alt animal. Ştii pilda matematicianului?
— Nu!
— Se spune că un om şi-a dus copiii la un matematician
ca să-i înveţe matematică.
— Cît mă costă? a întrebat omul. Băiatul mai mare
ştie ceva matematică, dar cel mic este tufă.
— O sută de lei pentru cel mare şi cincizeci pentru
cel mic.
— Cum aşa? se arătă nedumerit omul.
— Păi, răspunse profesorul, pentru cel mare trebuie
să muncesc de două ori, întîi trebuie să-i scot toate
prostiile din cap care îl fac să greşească şi îl fac orgolios,
apoi trebuie să-l învăţ matematica de la început.
— Domnule viezure, înţelegi cum stă treaba? Cu
oamenii e greu s-o scoţi la capăt. Ei sînt atît de orgolioşi
din cauza cunoaşterii lor eronate încît sînt gata să
ucidă ca să şi-o impună, mai ales dacă e vorba de
religie. Tu ucizi vreodată pentru că cineva nu-ţi împărtăşeşte
punctul de vedere?
— Nu!… Doar cînd mi-e foame, mărturisi spăşit
viezurele.
— Dar o faci vreodată cu ură?
— Nu înţeleg, ce e asta? spuse viezurele.
— O otravă care coboară din minte prin toate celulele
tale.
— Ţi-am spus că eu nu am o minte atît de mare şi
mai ales la mine nu e ruptă de corp. Vezi, asta e boala
voastră, a oamenilor, vreţi să-i învăţaţi pe alţii lucruri
de care nu au nevoie. La ce-mi trebuie să ştiu dacă nu
pot face? Nu ar trebui să ştiu abia după ce pot face?
— Asta e valabil în lumea îngerilor, dar pe Pămînt
totul este invers.
— Da, e complicată treaba, zise viezurele. Dar pe
mine mă roade ceva în stomac. Discuţia cu tine nu-mi
ţine de foame.
— Hei, viezure, te comporţi ca şi cum ţi s-ar fi pus
grăsime în jurul inimii. Nu ai de gînd să te duci la vreun
doctor?… Cunosc eu unul foarte bun.
— E de oameni sau veterinar?
— Veterinar.
— Doamne fereşte! Eu nu pot să înţeleg de ce
acestor oameni li se zice doctori. Nu aceştia se ocupă ca
animalele să fie sănătoase înainte de a fi tăiate?! Nu,
mersi! Eu mănînc o buruiană şi îmi trece durerea de
cap, iar la burtă nu mă stric pentru că am pielea groasă.
Nu mă supăr nici dacă îmi zici că sînt cu obrazul gros.
Dar tu te superi, nu-i aşa? Am auzit că oamenii sînt
foarte sensibili.
— Aşa e, dar de ce ar fi asta ceva rău?! Prin
sensibilitate se nasc sentimente profunde şi omul poate
evolua.
— Bine spui că se nasc sentimente profunde, dar
aşa cum se naşte iubirea şi mila pînă la apogeu, tot aşa
se naşte şi ura şi intoleranţa fără limite, odată ce mintea
ajunge la nebunie. Prin această sensibilitate voi oamenii
vă depărtaţi de voi înşivă şi nici măcar nu trăiți în clipa
prezentă ca să vă anunțe cineva de asta.
— Nu ştiam că există vreun poştaş care poate face
asemenea fapte. Pe cel pe care îl cunosc îl văd adesea
prea deșelat de greutatea scrisorilor prin care fiscul
cere bani sau a citaţiilor la niscaiva procese, ca să mai
aibă timp, săracul, să-i anunţe pe oameni cînd
calcă strîmb.
— E treaba voastră, tot voi oamenii scrieţi aceste
scrisori şi, ca să vă menţineţi societatea viabilă, vă
chinuiţi unii pe alţii. Societatea prosperă şi se perpetuează,
dar voi muriţi în chinuri. Nu s-ar putea, mă întreb
aşa, ca un viezure prost şi umil, ca societatea să moară
dar omul să trăiască veşnic? Spun asta pentru că astfel
nu aţi mai fi dependenţi de case şi de teritorii şi nu aţi
mai face atîta rău animalelor pădurii.
— Viezure naiv! dar omul este animalul dominant,
cum ar putea el să renunţe la teritoriile lui pe care acum
le deţine cu acte în regulă?
— Dar de la cine le-a cumpărat? Eu nu-mi amintesc
să fi semnat vreun act. Şi era clar că şi eu eram proprietar
pe o bună bucată de teren pe care o îngrădisem,
după moda animalelor, cum se cuvine. Prin miros erau
evidente delimitările…
— Zău? Dar eu cum de nu am auzit de treaba
asta?…
În acel moment viezurele se transformă dintr-o dată
şi spuse:
— Pentru că voi oamenii aveţi nasul înfundat şi
v-aţi stricat mirosul din cauza prafului de puşcă. Nu
trebuie să vă doresc eu răul, vi-l doriţi singuri, mai ales
prin mîncarea pe care o mîncaţi.
— Cum aşa? se miră Deryzor, dezorientat.
— Păcatele tuturor vietăţilor se ataşează vouă prin
mîncarea pe care o mîncaţi, pentru că trăiţi şi respiraţi
pe acelaşi pămînt care ne-a făcut şi pe noi, animalele
mai blînde sau mai sălbatice. Cîtă vreme vă veţi hrăni şi
respira la fel ca toate celelalte animale veţi pendula în
cadrul speciei voastre de la sublim la abject şi per total
veţi rămîne tot o rasă de animale. Veţi fi deosebiţi doar
prin aceea că v-aţi ales cu o minte complexă, un rebut
respins de toate celelalte animale, luat din activitatea
voastră de stăpînitori.
Şi spunînd asta, viezurele se transformă într-o coloană
de lumină şi se pierdu în soarele care tocmai se
ridicase pe cer.
O fi fost un înger, îşi zise Deryzor. De ce nu mi-a
spus de la început ? Aş fi fost mai respectuos!


*

Deryzor de vorbă cu mintea mamei lui

Deryzor se afla în locul unde încă nu ai dreptul să
porţi un nume. Mama lui habar n-avea ce odor de copil
avea să facă şi totuşi putea să doarmă din cauza asta. O
să fie un copil din flori şi-o avea Dumnezeu grijă de el,
ca de toate celelalte flori.
Dar Deryzor era cam supărat de locul pe care i-l
rezervase maică-sa şi dădea adesea din picioare. „Sper
că atunci cînd voi fi mare nu voi mai fi obligat să stau
în asemenea locuri strîmte şi întunecoase.“
— S-o crezi tu, îi răspunse mintea maică-sii, peste
tot terenurile rezidenţiale sînt scumpe, nu-s de nasul
tău.
— Atunci o să stau sub cerul liber, spuse bosumflat
Deryzor.
— Cerul liber este la fel de scump şi se obţine cu
durere. Crezi că e uşor să urmezi calea renunţării? Toţi
oamenii sînt nişte lăudăroşi, maeştri la conceput vorbe
frumoase, dar cînd să renunţe la plăcerile lor mint spunînd
că se sacrifică pentru cei dragi, nevastă şi copii…
— Eu o să zbor ca păsările!
— Ba o să cazi ca pietrele.
— Am să plutesc ca norii!
— Ba o să te înrădăcinezi ca spinii.
— Nu zău?! Da de unde ştii tu, Minte, lucrurile
acestea?
— Ştiu, pentru că eu am fost prin toţi oamenii care
s-au născut pînă acum şi toţi au lucrat după sinapsele
mele.
— Deci tu eşti legiuitorul suprem, tu eşti Dumnezeu?
— Nu, Dumnezeu în nume şi formă este un subaltern
al meu şi după fiecare timp sau spaţiu eu îl fac
inteligibil pentru fiinţele încarnate.
— Sună urît acest cuvînt. E ca şi cum ai vorbi despre
o unghie încarnată. Nu cumva doare?
— Oho, şi încă cum… Ce crezi că ai să poţi sta în
nume şi formă fără să plăteşti? Toate ciudăţeniile au
socoteală. Iar luarea de trup şi bucurarea de simţuri, ca
experienţă reală, dincolo de vis, e cel mai costisitor
lucru din toată existenţa.
Cînd vor cîntă cucoşii şi va ieşi soarele vom mai vorbi…
După ceva timp
— Ei, cum e afară?
— Mi-e cam frig şi casa asta mă apasă.
— De ce? E munca de o viaţă a maică-tii!
— Dacă se odihnea se putea să-i fie mai rău?
— Nicidecum, dar cînd materia pe care o mănînci
se aprinde în tine cel mai greu lucru e să stai.
— Deci mîncarea e un lucru rău?
— Mîncarea nu există, există numai forme şi individualităţi.
Nimeni nu mănîncă, doar cucereşte şi ocupă.
— Deci tot timpul vieţii mele urmează să fie o
luptă? căci mi-e foame…
— Întocmai, viteazule! Adevărata putere este aceea
care nu face, nicidecum aceea care spintecă şi doboară.
— Minte, tu nu mă minţi? Numele tău nu vine de la
minciună?
— E o întîmplare coincidenţa şi există numai în
limba română.
— Cum vine asta? Dar cine a făcut limbile?
— Se spune că un turn mare, numit Babel, rosti
Mintea cu subînţeles…
— Eu am auzit că fraţii originali s-au îmbătat şi s-au
luat la bătaie. Dar tu i-ai îndemnat, nu-i aşa Minte?
— Eşti isteţ pentru o aşa mogîldeaţă. Ai învăţat
repede prostiile care te vor pierde.
— Ei, dar am auzit că isteţimea e bună. Mamele se
bucură cînd copii lor spun cîte o vorbă de duh. Dar ei
numai imită cu fidelitate ceea ce aud de la cei mari, nu-i
aşa, şi nu este nici o speranţă ca lumea să se îmbunătă79
ţească în felul acesta? Va rămîne mereu cum a fost!
Atunci în ce constă progresul?
— În dezvoltarea formelor în minte. Dar universul
rămîne acelaşi.
— Măcar e mare?
— Nu e deloc.
— Cum aşa?! Ce prostii spui tu, Minte, acolo. Dacă
îmi spui lucrurile acestea lucrezi împotriva ta.
— Ba deloc! Dacă nu vei uita pînă mîine ce ţi-am
spus, oricum nimeni nu te va crede. Te înşeli dacă crezi
că poţi alege. Eu doar le dau voie oamenilor să facă ce
vor ei în cadrul a ce vreau eu.
— Există vreun drum în afara ta?
— Nicidecum, de aceea nu mă contrazice. Te foloseşti
de braţele mele şi eu le pot face să dispară.
— Poţi deci să-mi iei mîinile şi picioarele?
— Pot, dar nu o fac căci prin ele tu faci să se mişte
substanţa mea.
— Cum?! Toate corpurile sînt substanţa ta? Atunci
la cine se referă oamenii cînd spun eu?
— La mintea lor, la substanţa mea.
— Mai mulţi într-o singură individualitate?
— Nu, doar un individ în succesiune de timp şi
spaţiu.
— Adică dacă s-ar opri timpul şi spaţiul automat
toate fiinţele ar deveni unul?
— Cum altfel? Nu e evident?…
— Ba da, dar cum s-ar putea face asta?
— Hm, rosti mintea şmecheră, trăieşte şi chinuie-te
să afli asta ca să pot eu trăi. Dar să ştii de pe acum că
bătrîneţea nu există. Cînd zorii înţelepciunii şi înţelegerii
se ivesc în formele vii, indiferent de specie sau
rasă, toate mă lasă şi eu sînt din ce în ce mai tristă
pentru că trebuie să o iau iar de la început. Acesta e
motivul pentru care copii care pot sintetiza se nasc din
ce în ce mai trişti. Deryzor, căci acesta e numele pe
care ţi-l voi pune, trebuie să găseşti ceva care să mai
anuleze din tristeţea cu care te-ai născut…

*

Orice spectacol este încîntător dacă nu te apuci să-i
judeci pe artişti.
Dacă crezi că există vreo raţiune în seriozitate nu vei
putea niciodată să percepi farmecul libertăţii, salturile
iedului, zburdălnicia lui…
Cînd de eliberezi de orice cunoaştere preexistentă
distracţia chiar are un sens: acela de a te simţi bine în
clipa prezentă, fără conştiinţa celei ipotetice care va
urma.
Deryzor participă la spectacolul lumii. După ce
asistă la dezbateri furtunoase pe această temă se
porneşte să scrie pe Ya Ho(!):

Cea mai bună cură de dezintoxicare de pe pămînt

În ultimele zile am observat pe paginile grupului
dumneavoastră o febrilitate nemaipomenită în legătură
cu curele de dezintoxicare. Asta m-a pus pe gînduri şi
mi-am zis că toată această frămîntare trebuie să prevestească
ceva. Am auzit mai întîi despre cura Rudolf
Breuss. Am fost atent la ce înseamnă ea şi mi-am zis:
da, domnule, uite ceva foarte bun pentru orice organism.
Apoi am auzit despre clisme şi am început să fremăt
de plăcere: ia uite ce lume hotărîtă! Să ştii că e
foarte bine să dai totul afară…
Dar iluminarea mea nu s-a oprit aici, ştiam că mai
urmează ceva şi am rămas în continuare foarte receptiv
şi vigilent.
Am auzit apoi de cura cu argilă, apoi de cea cu
mătrăgună şi mi-am zis: bravos naţiune! nu duci lipsă
de oameni cu idei. Dar au venit unii ca nişte drăcuşori
cîrcotaşi şi au început să-mi expună reversul. Ei, al
dracului şi mintea asta! Măi să fie, deci argila o să te
transforme într-un muşuroi de termite, mătrăguna o să
te facă să cînţi, normal, o arie de Puccini, iar din cauza
sucului de sfeclă roşie în cantitate mai mare de o sută
cincizeci de grame pe zi, tocmai pentru că această legumă
conţine mult fier, o să rugineşti ca o găleata de tablă
cumpărată într-o după amiază proastă de la o pirandă
mincinoasă. Aoleu!… Auzi sfecla roşie nu te vindecă,
ci mai degrabă te pregăteşte pentru furnalul pămîntului,
să te învîrtă acolo cu furcile o mie de draci. Mamă
dragă, ce-i de făcut?!
Şi atunci pur şi simplu am luat foc ca o fabrică de
artificii din China. Domnule! Oamenii trebuie să-mi
facă statuie (e necesar, doar şi ciorile sînt fiinţele lui
Dumnezeu, ca să nu mai zic de porumbei, e musai,
numai să fie neagră ca să se vadă urmele plecăciunii
lor… de burtă).
Da, eu sînt cel ales! Măiculiţă (sper să nu afli niciodată
despre asta), oare cei de la comisia pentru inovaţii
şi invenţii sînt pe fază?! Nu de alta, dar să nu-şi aroge
altul fenomenala cură de dezintoxicare şi curăţire generală
a organismului care trebuie să rămînă în memoria
universală cu numele Deryzor. Cum n-am inventat-
o eu?! Ce, adică merele n-au mai căzut pe pămînt
pînă ce Newton nu a venit să-i spună legea atracţiei
gravitaţionale? Bravo ţie maimuţă, degeaba ai observat-
o dacă n-ai prezentat-o în faţa unei comisii! Va
rămîne în istorie legea atracţiei gravitaţionale a lui
Newton şi gata! Cum zici că trebuia să i se spună?
Legea maimuţei atîrnată de o cracă? Sorry, comisia de
validare în cazul tău a intrat în vacanţă perpetuă…
Ei, prima dată m-am gîndit să cer drept de autor şi
deja m-am văzut mai bogat ca Bill Gates, dar nu mi-s
băiat prost, dacă o să am bani o să-mi cumpăr mai
multă sfeclă roşie decît e necesar pentru o sută cincizeci
de grame de suc pe zi şi-o să ruginesc dracului, iar
copiilor nu pot să le las mai mult de zece milioane de
dolari pentru fiecare. N-aş fi un tată bun, trebuie să-i las
să experimenteze binele şi răul, pentru că altfel cum o
să înveţe?! Zece milioane de dolari, mă gîndesc, e
suficient de puţin ca să mănînce cartea ca orice student
de bună credinţă…
Deci trebuie să bagi la cap că nu există aliment pe
Pămînt care într-un fel sau altul să nu-ţi dăuneze, trebuie
să meditezi cît mai mult la asta zile întregi, să
devii circumspect şi să-ţi reduci cît mai mult cantitatea
de hrană. Aşadar, după cîteva zile de felul acesta, conştient
că trupul tău suferă o anume modificare, trebuie
să te scoli într-o dimineaţă şi să-ţi pregăteşti o tocăniţa
de aer curat, apoi la amiază trebuie să-ţi faci o friptură
de fereastră deschisă la maxim, iar spre seară să serveşti
o supă de uşă umflată de vînt, pentru că ai uitat să
închizi geamul, of course. Satisfăcut, să te culci şi să
visezi frumos, fericit că n-ai mîncat nici ceapă, nici
usturoi şi nici carne grasă, deoarece s-a stabilit ştiinţific
că aceste alimente predispun la vise urîte şi coşmaruri
diverse. Cînd se face ziuă scoală-te repede şi dă cu apă
pe faţa. Pe dinţi, pentru că ce ai mîncat ieri a fost atît de
uşor, poţi să nu te mai speli, gura nu-ţi va mai mirosi,
nici de Orbit nu vei avea trebuinţă ca să ai o respiraţie
proaspătă; ia micul dejun la fel ca şi ieri, iar la amiază
ai grijă cît de tare scoţi capul afară, dacă stai cumva la
etaj, şi seara să-ţi ţii mîna la nas, pentru că o uşă izbită
violent peste acest organ poate dăuna grav sănătăţii. A
treia zi adu-ţi aminte că ieri ai cam exagerat cu friptura
de aer afumat de oraş şi poate te duci pe la amiază la un
grătar de miresme proaspete de pădure şi datorită ambientului,
conştient că ai cam băgat mult la ghiozdan,
cina e suficient s-o iei scoţînd capul pe geam din maşină
cînd te întorci acasă.
Domnule, eşti nebun! Cum adică să nu mai mănînci
ce scrie pe meniu? Îi vei face pe bucătari, pe patroni şi
chiar pe doctori să moară de foame…
Cum?! Începi să crezi în tine, şi pur şi simplu
nu vei mai mînca din ceva care creează dependenţă şi
produce efecte-defecte la nivelul organismului tău.
Mintea ta poate fi dependentă de tot felul de învăţături
prosteşti, vei considera tabu părerea şmecherilor şi a
ignoranţilor că dacă nu mănînci la ora cînd animalul din
tine se ridică după pradă, organismul va elibera sucuri
gastrice şi dacă nu le dai ce trebuie ele vor toca în gol.
Asta e valabil cîteva zile… Dar dacă îl obişnuieşti va
cere de mîncare mult mai rar şi mai puţin…
Dar cît de uşor găseşti explicaţii pentru neputinţa ta
de a-ţi stăpîni poftele!… Deşi poate ai o sută douăzeci
de kilograme şi gîfîi ca un cuptor încins cînd urci două
etaje, ce simplu e să găseşti aliaţi pentru distrugerea
ta!… Şapte zile măcar, şapte zile dintr-o viaţă hrăneşte-l
cu aer curat. Măcar în aceste şapte zile crede în tine
şi lasă-i pe alţii să creadă în ce vor ei…
Înţeleptul a spus că în ultimă instanţă orice aliment
nu este altceva decît lumină modificată. Lipseşte cumva
lumina de pe Pămînt? Lumina nu, dar adaptarea unui
mecanism interior care să transforme direct lumina
solară în energie vitală da… Dar o secundă fără lumină
solară este mai mult decît şapte zile fără mîncare fizică.
Vrei să ai un corp mai sănătos şi o minte mai limpede?
Nu cred că vrei asta cu adevărat!…
De ce un copil nu se îneacă cînd se naşte în apă?…
Pentru că ceea ce simte sau crede el e singurul lucru
adevărat.
Ei bine, Deryzor renunţă la taxele pentru drept de
autor, renunţă la pretenţia că numele lui să fie consemnat
în istorie, oricum el ştie că din punctul de vedere al
oricărei afirmaţii totul este derizor.
Există o terapie mai bună decît eliberarea de condiţionare,
există o cale mai bună decît aceea de nu te mai
minţi? Obişnuinţa de a renunţa la plăcerile limbii, iar în
acest timp, în compensaţie firească, deschiderea unui
timp real pentru vremea înţelegerii este ceea ce trebuie
să urmeze.
Am văzut cum oamenii sînt mereu împinşi de la spate
de parcă dracu’ ar fi pe urmele lor. Fă asta, adună
asta, mănîncă asta, nu sta! se spune mereu, ca şi cum
muncind tot mai mult ei ar întineri şi s-ar întoarce la
Dumnezeu ca nişte pui de înger. Să fie acţiunea şi în
consecinţă hrănirea cu ceva trecut prin ghearele degenerării,
ca din putrezire să supravieţuieşti şi să creşti,
soluţia care îl poate elibera pe om?
Nu cred, chiar dacă unii vor spune că salvarea este
ea însăşi o vorbă goală…
Şi poate au dreptate. De cine să te salvezi? Eu Fiinţa
trebuie să mă salvez de eu Mintea? Sau eu, non-eu să
mă salvez de eu-eu?
Ce ciudat!… Cine o să mă înveţe adevărul? Și dacă
o să mă învețe cineva și eu nu îl voi putea înțelege, la
ce bun? Trebuie să mă învăț singur ca să-l pot înțelege!

*

Ţara lui Deryzor

Ţara lui Deryzor nu era condusă de un împărat. Dacă
ar fi fost aşa, oamenii ar fi fost mîndri şi ar fi tăcut.
Dacă ar fi avut ceva împotriva împăratului ar fi acţionat
pe ascuns ca orice revoluţionar de bună credinţă sau ar
fi construit o ghilotină cu panglici tricolore. Dar în ţara
lui Deryzor lucrurile se petreceau altfel.
Cel dintîi şi dis-de-dimineaţă, oamenii se trezeau
supăraţi şi fără chef de viaţă. În alte locuri acest lucru ar
fi fost un avertisment sever pentru conducători dar în
ţara aceea conducătorii nu prea stăteau pe acasă ca să
simtă ce se află în sufletul oamenilor.
Nu, ei nu plecau prin ţări străine, ci doar aveau
sufletul înstrăinat şi îşi pierduseră capacitatea de a
simţi. În plus, ei nu mai dădeau pe la casa unde s-au
născut şi chiar dacă veneau pe la ea la sărbători îşi
pierduseră de mult sufletul inocent pe la vreo întrunire
electorală şi rămăseseră doar cu acela care calculează
profitul şi numără voturile. O, nu, nu erau de sînge
albastru, pentru că în acea ţară cursese tot pe pămînt şi
se amestecase cu apa ce ajunsese în mare, căreia din
această pricină i se spunea Neagră.
Sînt unii care spun, probabil, că acest lucru nu este
posibil, pentru că sufletul nu se poate cumpăra şi nici
vinde şi au mare dreptate, dar ce folos, dacă se poate
pierde… Îl pierzi pe al tău, cel pur şi inocent, şi îţi iei
unul dintr-un gard unde s-a scărpinat un animal bătrîn
şi răpciugos.
Nu poţi sta fără suflet, asta e lege. Deci îl iei pe
acela din gard şi îl treci pe numele tău. Sînt puzderie pe
Pămînt şi cum nimeni nu vine să le revendice, adesea
oamenii, ajungînd la maturitate, intră cu fală în posesia
unui asemenea suflet. Sufletul are o minte şi mintea
poate fi şlefuită.
Aici nimic de zis, şefii din ţara lui Deryzor erau
neîntrecuţi la mînuirea cuvintelor. De fapt acesta era
primul criteriu după care se alegeau conducătorii în
acea ţară.
Ei erau susţinuţi la putere de mintea oamenilor simpli
care nu puteau concepe viaţa fără un conducător şi
la biserică oamenii se închinau permanent pentru asta.
Din această cauză construcţia de biserici luase un avînt
nemaipomenit.
— Acesta nu e un lucru rău, spuse un om care se
prezentase la uşa lui Deryzor pentru a cere bani de o
nouă ctitorie. Ele le amintesc oamenilor de Dumnezeu,
astfel oamenii rămîn cu mintea pe acasă şi nu o iau
razna după tentaţiile pe care această lume a Satanei le
etalează…
— Cum, întrebă Deryzor, oare Dumnezeu a uitat de
noi?
— Nu, frate, el ne testează credinţa lăsîndu-l pe
Diavol să-şi facă mendrele.
— Deci Diavolul lucrează indirect pentru Dumnezeu
şi el are ştiinţă de treaba asta? Am văzut prin biserici
înfăţişări ale Diavolului. Oare imaginea lui nu-i
transportă caracterul perfid în biserică şi banii pe care
ţi-i dau sînt pentru el?
— Ei, omule, ai nevoie de ceva agheasmă pe creştet.
Pui prea multe întrebări date dracului. Parcă ai fi
frate cu el. Hai spune, îmi dai ceva bani pentru sfînta
biserică sau mă laşi să mă duc în treaba mea?
— Dacă aş fi frate cu el şi ţi-aş da, i-ai lua?
— Desigur, pentru că Dumnezeu i-ar spăla şi n-ar fi
nici un păcat din cauza asta.
Un poliţist de la crima organizată, care nu intrase
niciodată într-o biserică, auzind de infracţiunea aceasta,
care era foarte gravă, se opri brusc lîngă cei doi şi îi luă
la întrebări.
— Vreţi să spălaţi nişte bani, aud bine? Ia-n haideţi
cu mine la secţie, zise el, găbjindu-i cu cîte o pereche
de cătuşe. Am auzit că unul din voi vrea să dea nişte
bani, iar celălalt vrea să-i spele cu ajutorul unui complice.
După ce vă strîng unghiile în menghină o să-mi
spuneţi unde să-l găsesc şi pe acesta, spuse el plin de
speranţă.
Aşa că Deryzor şi dascălul cel plin de intenţii bune
au ajuns la interogatoriul dracului.
— Stai liniştit că nu e nici un drac pe aici, îi spuse
dascălul cînd au rămas singuri. E un nonsens, vom ieşi
de aici îndată.
— Eu am auzit că dracu’ se arată în diverse înfăţişări,
adică de ce n-ar putea fi şi poliţist?
— Ar putea, acceptă dascălul, dar drac la drac nu-și
scoate ochii.
Aoleu! atît i-a trebuit lui Deryzor. El nu era pregătit
să înţeleagă o asemenea metaforă, astfel încît avu parte
de cea mai de groază noapte din toate cîte le trăise.
Măi, dacă o să mă scurme împieliţatul prin toate
organele, mărunt, aşa cum am auzit de la mama, spuse
el, tot uitîndu-se la dascălul care moţăia, sprijinindu-se
de perete. Mamă! Mă rog şi mă iartă!… Se vede că pînă
aici mi-a fost!… Uite al dracului dascăl, cum m-a adus
în hruba asta ca să dea drumul iadului asupra mea.
Măiculiţă! Salvează-mă şi jur că n-o să mai joc fotbal
cînd trebuie să mă duc la sfînta biserică şi nu voi mai
lipsi de la nici o slujbă…
Şi-şi făcea cruce cu limba pentru că celelalte membre
nu le mai putea folosi, atît era de înspăimîntat, săracu’!
Bine că avea vecinul lui un cocoş care l-a trezit.
Dar de dracu’ tot nu a scăpat bietul Deryzor cît a trăit.
Pentru că nu a găsit nicăieri vreo ţară fără conducători.
Căci dracu’ tot drac, nu i-a plăcut niciodată să stea în
persoane umile. I-a căutat întotdeauna pe cei mai de
vază conducători ca să intre în mintea lor, pedepsindu-i
cu pedeapsa puterii. Acolo unde îi vedeţi, cruci mari şi
închinare să vă faceţi. Ei vor fi mîndri, căci vor crede
că i le faceţi lor, dar numai voi veţi şti că le faceţi lui
Dumnezeu, să vă apere de ei. Amin!

*

Deryzor la sfatul găinilor din ogradă

Deryzor nu şi-a văzut niciodată tatăl în mărime naturală.
Maică-sa îi vorbea rareori despre el şi de aceea era
atît de mic încît încăpea într-un gînd. Nici acel gînd nu
era prea consistent căci copilăria lui nu a anunţat cu
nimic că el urma să devină un om mare. Toată ziua făcea
lucruri de nimic şi ca orice copil îşi necăjea mama
că nu făcea lucrurile aşa cum voia ea cu mintea ei.
— Drace mic, cît ai să mă mai chinuieşti? De te-ai
face mare odată!…
Dar ea voia să-i bage în cap mintea ei, căci aşa văzuse
la maică-sa şi la toţi oamenii pe care îi cunoştea.
Nu ştiu din ce motiv dar Deryzor era greu de convins.
— Parcă n-ai fi fiul lui taică-tu. El era un om foarte
cumsecade, de aceea cred că m-a şi părăsit. De la cine
te tragi, de eşti aşa de îndărătnic? Nici un plod din satul
astă nu e aşa de sucit, pot să bag mîna în foc…
— Mamă dacă îmi dai voie eu pot să plec în lume şi
să nu te mai necăjesc. Cred că nu sînt făcut să rămîn
după gardurile tale.
— Ia te uită la el!… Care garduri? Că le-ai dărmat
pe toate… Vin cîinii şi pisicile vecinilor şi-mi mănîncă
pînă şi mămăliga de pe masă!…
— Există garduri care nu se pot dărma cu mîna altora
şi acelea sînt făcute din gîndurile tale. Mama, tu eşti
supărată că nu văd lumea cu mintea ta!
— Da’ de unde ai învăţat tu vorbele astea? Nu cumva
le-ai furat de pe undeva?
— Nu o să te tragă nimeni la răspundere pentru
asta…
— Zău?! Dar tu ştii că lumea îi judecă pe părinţi
pentru năzbîtiile copiilor după ce chiar ea a inventat
televizorul şi calculatorul? Ai face mai bine să nu te
întrebi nimic despre lucrurile pe care nu poţi să le vezi.
S-ar putea să nu mai creşti niciodată mare din cauza
asta…
— E o problemă delicată, rosti cocoşul din ogradă.
Dacă nu mai creşti mare rămîi cu o minte inocentă de
copil şi e greu să supravieţuieşti cînd se face iarnă
afară.
Desigur, el se referea la iarna luptei pentru supravieţuire.
— Dar cînd va începe iarna pentru el, măi bărbate,
întrebă găină cea mai bătrînă din ogradă, cu doi ani mai
tînără decît Deryzor. Ce greu se maturizează puii aceştia
de oameni!…
— Acesta, rosti cocoşul, nu cred că se va mai maturiza
vreodată.
Pînă la urmă s-ar putea ca asta să fie şansa lui. Căci
noi care creştem cînd ajungem maturi, poposim în oala
cu borş. Dar e o artă mult prea dificilă să nu-ţi pierzi
sufletul inocent, de copil…

*

Omul şi norul

De ce ai trebuinţă, se întrebă Deryzor, ca să duci un
lucru pînă la capăt? Nici măcar nevoia celui care face
nu e suficientă dacă mintea lui e atinsă de cunoaştere.
De ce mi se întîmplă să încep un lucru şi să simt încă de
la început că nu voi putea să-l duc la capăt ? De ce îl
încep?
Un nor apăsat de prea multe griji, aflîndu-se foarte
aproape de pămînt, îi auzi gîndurile şi consideră că e un
bun prilej să înceapă o discuţie cu tinerelul acesta în
mare măsură cu capul în nori.
— Eu am fost creat să aduc ploaia şi prin ea viaţa pe
pămînt, din lacrimile oamenilor şi a celorlalte vietăţi
m-am ridicat la cer cînd soarele le-a transformat în
aburi. Nu ştiam de ce sînt trist, dar acum înţeleg. Dar pe
tine omule cine te-a făcut? Aş vrea să aflu adevărul
despre geneza ta şi cum eu am apărut din lacrimile tale
aşa voi putea afla izvorul care ne cauzează nelinişte
amîndurora.
Deryzor s-a bucurat de noul său prieten deoarece
avea mîna foarte răcoroasă şi drumul spre adevăr în
compania lui avea toate şansele să fie mai uşor.
— Dar cum rămîne cu neîncrederea ta faţă de raţiunea
oricărei fapte?! S-a schimbat ceva în structura ta?
Crezi că vei putea urma drumul acesta pînă la capăt,
drumul care duce la adevărul gol-goluţ?
— De fapt nu mai cred că există vreun drum, deoarece
am înţeles de la tine că totul este transformare.
Dacă mai înainte un lucru a fost altul, înseamnă că
lucrul pe care vreau să-l obţin nu provine din parcurgerea
unei distanţe, ci din interiorul călătorului care are
în structura sa totul. De aceea probabil am simţit întotdeauna
un gust amar în faţa oricărui obiectiv. Era de la
deşeurile pe care le presupune intrinsec orice transformare…
Am de ales în a vedea lucrurile cum iau formă
şi apoi se dezintegrează într-o mulţime de fragmente
care te rănesc, intrîndu-ţi în ochi, şi între aceea de a le
simţi efective în forma mea cea fără de formă. Ce mă
sfătuieşti, norule, să fac?
— Eu cred că dacă vei privi problema asta cu
mintea va fi ca în povestea aceea cu căsătoria, anume
că după o vreme tot îţi va părea rău, fie că o faci, fie că
nu o faci. Dar ce priveşti cu inima nu se schimbă, căci
sîngele prin tot corpul este la fel… Asta e înţelegerea
mea la momentul actual, prietene Deryzor.
— Atunci adevărul, rosti Deryzor, se găseşte doar în
momentul actual, imperceptibil, şi nu există nici o raţiune
să-l căutăm în altă parte.
Şi norul a încuviinţat, aplecîndu-se pînă la pămînt în
ploaie de viaţă.

*

Deryzor în casa naturii

Deryzor stătea singur în faţa casei sale din copaci
falnici de pădure, admirînd peisajul. Copacii, bine înrădăcinaţi
în pămînt, bucuroşi de zilele lor, stăteau la sfat,
lăsînd vîntul să bată din perete în perete.
El se gîndea că oamenilor le-ar fi fost mai bine cu
pereţii caselor din copaci vii şi nu înţelegea de ce a trebuit
să-i taie ca să-şi facă case. Atît timp cît au trebuit
să se protejeze de animalele sălbatice, mai multe şi mai
puternice, acest lucru a avut logică, dar acum pentru ce
o mai fac? Ca să se protejeze unii de alţii, gîndi el. Cum
se poate asta? Uite-aşa! Animalele au fost înlocuite de
oameni şi fraţii, deoarece toate vietăţile au un strămoş
comun, au ajuns să se extermine unii pe alţii. Bun! să
admitem că nici sursele de hrană nu erau atît de variate
în trecut şi, ca să nu se arunce nimic, animalele slabe
sau pe moarte erau devorate de celelalte ca ele să trăiască…
Dar la oamenii actuali, care au atîtea posibilităţi ca
să-şi pregătească hrana din surse vegetale de ce trebuie
să se mai întîmple asta?!
Din inerţie!… Da, asta e o bună dovadă că oamenii
actuali trăiesc din inerţie… De ce trebuie ei să-şi mănînce
fraţii? Ba mai mult, de ce trebuie ei să-i ucidă
înainte de vreme?! Cum de nu le e clar că dacă toate
fiinţele vii au un tată comun atunci ele trebuie să fi fost
odată fraţi şi surori…
Deryzor a întrebat copacii şi toţi au fremătat adînc că
nu ştiu. S-a uitat la nori dar ei erau prea tineri şi uitaseră
ploaia din care provin. Apoi şi-a coborît ochii în
jos şi a zărit un putregai de hîrtie ducîndu-şi cu greu
zilele.
— Deryzor, eu ştiu cauza anomaliei pe care ai
spus-o cu gîndurile tale. E transcrisă chiar pe spatele
meu cu lovituri aspre de tipar. Nu am fost mîndră de ce
am primit dar nu am putut să aleg. Citeşte!
Şi Deryzor citi: „Şi Dumnezeu le-a dat pe toate vietăţile
omului să-l slujească şi să-i fie hrană…“
„Vai!“ – făcură toate fiinţele pădurii, copaci şi animale
–, „Cine a putut conferi divinităţii o astfel de
idee?!“ Şi atunci toate se uitară cu reproş la Deryzor,
căci el era specia care inventase scrisul.
— Te-am crezut fratele nostru, dar tu ne-ai trădat şi
ai urmărit beneficiul propriei tale minţi, exploatîndu-ne
atîta amar de vreme. De azi încolo te blestemăm să fii
singur şi să nu mai simţi liniştea şi farmecul pădurii
pînă ce nu te vei spăla tu şi toată specia ta de păcatele
care te acuză.
Şi Deryzor s-a ridicat de la locul său de odihnă, fără
să protesteze sau să se justifice, căci el ştia că formele
pădurii au dreptate.
Îşi pierduse pacea!
De atunci el caută soluţii de sensibilizare a oamenilor
în relaţia lor cu celelalte forme de viaţă ale naturii.
Adesea acţiunile lui sînt hilare dar, pentru că logica şi
raţiunea pentru tînăra generaţie sînt o ruşine, el se foloseşte
de alte căi ca să facă ce trebuie.
Unele le-aţi aflat, altele sînt inexprimabile…

*

Singurătatea lui Deryzor

Deryzor era ultimul om care ar fi putut face cinste
unei localităţi. De fapt el era atît de singur încît oamenii,
deşi treceau pe lîngă el, nici nu ştiau că există.
Ei şi?! veţi spune, asta se întîmplă mereu în lumea
oamenilor…
De ce? Oare pentru că oamenii sînt răi?!
Nu, ci doar pentru că ei trebuie să sintetizeze ce e
mai important pentru menţinerea existenţei lor şi să se
folosească la maximum de cunoaşterea aceasta.
Şi cum Deryzor nu era deloc important pentru existenţa
nimănui, în mod natural el era ignorat cu desăvîrşire.
Atît era de ignorat încît nimeni nu ştia de ce şi prin
cine se născuse, nici dacă avea o inimă şi dacă ea îi
bătea vreodată. Dar din fericire Deryzor uitase să plîngă
şi din această cauză uitase să şi rîdă… Vă mai întrebaţi
acum de ce era atît de ignorat de oamenii care trăiau în
jurul lui? Păi dacă el nu plîngea şi nici nu rîdea atunci
el nu se manifesta şi era practic inexistent. Vă închipuiţi
vreodată că un om poate ajunge cunoscut numai printr-
o imagine a înfăţişării sale? Dacă ar fi aşa, ar fi o
foaie de caiet, ca să fie cunoscut, el trebuie să exprime
o multitudine de imagini. Trebuie să-şi construiască
imaginea cu migală din fragedă copilărie, exprimînd
atît binele existenţei sale, dar şi răul, căci una este imaginea
actuală, iar cealaltă este fundalul prin existenţa
căruia o imagine devine perceptibilă şi evidenţiată. Poţi
desena cu alb pe o foaie albă? Sau cu negru pe o foaie
neagră? Un om doar bun sau doar rău este imperceptibil,
de aceea unii poartă numele de înger, ceilalţi de
draci. Dar amîndouă, aceste făpturi, sînt oameni sau
existenţe individuale, mai precis, pentru că nimic nu
poate exista dacă n-ar fi preexistent prin mintea mamei
sau a tatălui său, ca să dea sens imaginilor înconjurătoare.
Deci oamenii sînt perceptibili pentru că sînt buni
şi răi în aceeaşi viaţă la intervale scurte şi regulate.
Văzînd Deryzor situaţia cu mai multă clarviziune,
hotărî că trebuie să se nască pentru percepţia oamenilor
pentru că altfel era foarte posibil să-şi trăiască eternitatea
în zadar şi să nu ajungă să-i înţeleagă pe oameni,
adică pe fiinţele individuale, mulţumindu-se doar să le
critice… Ce a fost Deryzor înainte de a fi bun şi rău
într-o singură fiinţă nu se va şti niciodată. Unii vor spune
că a fost înger, alţii că a fost drac, dar acest lucru nu
contează decît pentru mintea lor.
Aşadar Deryzor a devenit perceptibil şi oamenii care
treceau mai înainte pe lîngă el fără să-l observe acum se
uitau lung la el ca la cineva de vază, precum este un
împărat sau o altă personalitate. Unii îl admirau, alţii îl
dispreţuiau, unii îl iubeau, alţii nu puteau să-l sufere. La
început el plîngea din această cauză sau surîdea de
satisfacţie, după situaţie. Odată s-a întîlnit cu nişte oameni
care i-au spus să se bucure mereu indiferent de
situaţie şi după ce i-a ascultat Deryzor a vrut să aplice
ideea asta în viaţa sa. S-a bucurat el la început cît s-a
bucurat dar, la un moment dat, n-a mai ştiut ce e bucuria
şi inima lui a fost cuprinsă brusc de tristeţe şi amar.
Şi trist a umblat el printre oameni zile fără apus şi nopţi
fără răsărit şi cînd s-a scufundat cu totul în tristeţe a
uitat ce înseamnă şi ea. Atunci şi-a dat seama că s-a
bucurat intens de tristeţe şi el însuşi a ales să fie aşa,
precum altădată a ales bucuria şi a trăit intens în compania
sa…
A lăsat învăţăturile oamenilor falşi deoparte şi a privit
cu încredere spre viaţa sa de om.
Aşa încît atunci cînd simţea bucuria se întrista şi
cînd simţea tristeţea se bucura, căci ajunsese să fie
conştient că e viu şi acestea erau experienţele prin care
trebuia să treacă pentru a-i înţelege pe oameni şi pe
celelalte forme de viaţă.
Nu a mai vrut să fie mare pentru că măreţia poartă în
ea însăşi decăderea, nici nu a mai căutat stima şi lauda
oamenilor pentru că implicit cei care i-ar fi dăruit-o i-ar
fi inspirat pe alţii să-l deteste…

*

Deryzor în pelerinaj la sfîntul munte

Deryzor aflase că la munte aerul este mai tare.
— Unii oameni chiar şi-au spart capul de el, îi spuse
un vecin, plin de intenţii bune. Ei spun că sînt pietre,
dar tu să ştii că totul este aer.
— Sigur că da, răspunse Deryzor, o să mă duc să
privesc, căscînd gura. Eu cred că astfel te hrăneşti şi în
consecinţă acumulezi învăţătură.
— Cu gura căscată?! Dar nu poţi vorbi. Cum o să-ţi
exprimi înţelegerea?!
— Dacă o am este inexprimabilă, dacă nu o am cum
aş putea s-o exprim? Pe drum s-ar putea mulţi să m-asculte,
dar Dumnezeu ştie dacă nu era mai bine să-şi
vadă de drum şi să nu privească în urmă.
— Vorbeşti de parcă te-ai duce în Hades. Doar te
duci în pelerinaj… Poţi să întîlneşti acolo oameni iluminaţi,
pentru că muntele e mai aproape de cer. Tu
crezi că cei care şi-au cîştigat acest nume au trăit în
zadar pe înălţimi singuratice?
— Ştiau ei ceva, dar n-au spus niciodată totul din
lipsă de cuvinte și instrumente.
— Se spune că aveau doar un bol şi un toiag. Se
căţărau pe stînci şi stătea nemişcaţi laolaltă cu ele. De
aceea nu i-au văzut mulţi trecători…
— Am auzit că şi astăzi stau tot pe acolo. Plec în
munte, căci vreau să-i caut. Totuşi e curios că din atîţia
oameni care se duc aproape regulat în drumeţii misterioase
şi adînci nimeni nu i-a văzut, căci n-am citit nici
un articol la ziar despre ei.
— Poate s-au făcut apă şi au curs în mare?
— Bine, dar şi apa se evaporă şi ajunge iar pe creste
de munte. Trebuie să se fi întors înapoi. Voi încerca să-i
găsesc, spuse Deryzor, plin de speranţă.
Cîmpiile s-au întins cît au putut, dealurile s-au opus
din răsputeri despărţirii de tovarăşul lor drag. Au încercat
să-l reţină cu cele mai înflorite privelişti şi cele mai
calde rîuri, limpezi ca lacrima viţei-de-vie, pomii şi-au
scuturat roadele cu nespusă dărnicie, dar paşii lui
Deryzor tot n-au putut fi opriţi.
La poalele munţilor s-a întîlnit cu pietrele căzute de
pe coamele timpului, ruginite de muşchi, pufoase ca o
pernă, îmbiindu-l să se culce. Cerul a vărsat ploaie-nspumată
şi albia pîraielor a luat aripi ameninţătoare cu
pene din aşchii de brad, ascuţite ca săbiile heruvimilor.
Stîncile au devenit negre ca ochii celor fără răsărit.
Lumina se ascundea de străini, căci munţii nu voiau
s-o lase să plece, lăsîndu-i întunecaţi. Învăţătura înţelepţilor
trebuia să rămînă în locurile liniştite, altfel ea
s-ar fi transformat în cuvinte. Din cuvinte se nasc interpretările
şi din interpretări războiul.
Învăţătura trebuia să rămînă pe crestele munţilor.
Asta era porunca divinului şi pentru asta ei fuseseră
crescuţi din inima vieţii care nu se opreşte niciodată să
bată.
— Tu nu vei putea duce vreodată cunoaşterea pe
malul mării, acolo unde simţurile sînt încinse de căldura
trupurilor care se învălmăşesc. Acolo totul este
materie, nisip încins de focul emoţiilor. Pe ea nu o poţi
lua dar tu poţi rămîne…
Şi Deryzor s-a chinuit în zadar zile întregi să rupă
măcar o aşchie din roca aceea care purta cunoaşterea. A
luat numai praful în cele din urmă şi s-a întors în satul
său de cîmpie.
S-a întors ca să cunoască întoarcerea şi a răsuflat
aerul înălţimilor peste casele oamenilor, covîrşiţi de
griji şi de trebi.
De atunci îşi cară răsuflarea cu băgare de seamă să
n-o piardă pe drum şi este pe deplin fericit dacă mîngîie
cu ea măcar o singură fiinţă rătăcită pe cale să se sufoce
sub golul greu care apasă pe inimă.
Deryzor este fericit printre fericiţi şi trist printre
trişti. De aceea Deryzor este om.

*

Tatăl şi fiul

— Ce te roade fiul meu? rosti Dumnezeu, clătinînd
din cap în sens cît se poate de metaforic, deoarece, vă
daţi seama, el nu putea să aibă un cap ca toate capetele,
în pericol uneori să se spargă. El a fost destul de precaut
dintotdeauna şi nu s-a afişat niciodată în vreun fel,
mai cu seamă cu această ordinară podoabă. Iar te văd
întunecat de parcă ţi-ar face plăcere să suferi. Mai mult
decît soarta fratelui tău mă preocupă soarta ta şi dacă aş
putea să-ţi şterg măcar pentru o clipă întunecimea din
privire aş face orice, numai să nu pun în pericol echilibrul
vieţii şi al universului. Eu ştiu că tu vrei să mă convingi
că ai dreptate, după cum văd iarăşi vrei să discutăm
pe marginea acestui subiect… Nu vreau să adaug
tristeţe mai multă inimii tale sfîşiate, suferinţa ta e cea
mai mare pedeapsă pe care ai dăruit-o lumii şi cu care
te hrăneşti zilnic cu nesaţ. Spune-mi dar ce te roade,
căci ştiu, după săbiile pe care le scoţi din ochi, că la
celelalte focuri care te ard s-a mai adăugat unul.
— E vorba de robul tău, Deryzor, tată. Mi-ai lăsat
lumea s-o pun la încercare în fel şi chip, ai spus că nu
mă vei obstrucţiona cu nimic…
— Cum aşa fiul meu?! L-am binecuvîntat pe
Deryzor mai mult decît pe ceilalţi oameni? Ai fost de
faţă la naşterea lui. Am făcut eu ceva deosebit?… Pămîntul
se învîrte după regulile tale. Încă de la început
ţi-am spus că nu o să mă amestec în creaţia căreia nu
i-am prevăzut nici o noimă. Dar tu te-ai încăpăţînat ca
de obicei şi ai spus că îmi vei demonstra că există ceva
superior vieţii în sine.
Am văzut cum ai tresărit cînd Deryzor s-a născut.
Dar am făcut eu să fie vreo tresărire în ceva? Parcă ai
vrea să-mi spui că eu sînt vinovat că în sistemul tău s-a
strecurat o eroare şi din nebuneasca lui complexitate,
întru totul după voia ta, ai ajuns să greşeşti.
Tu ştii că expresia robul meu este o metaforă. E
chiar viaţa mea care a coborît în creaţie prin cel născut
din mine şi tu în acest sistem eşti stăpîna ei. Ştii bine că
pentru a exista în ea ai nevoie de fratele tău. Îl urăşti
nebuneşte dar totuşi vrei să trăiască, de aceea,
întotdeauna, te-am iubit la fel de mult ca pe el. În mine
ştii că nu există cantitate. Mă poţi acuza de orice dar nu
şi de părtinire!
— Mă enervează la culme orice discuţie cu tine. De
cîte ori plec de la tine jur să nu mă mai întorc niciodată.
Cu o furie nebună extind cosmosul cît mai departe de
sine şi-l împroşc spre depărtări, în particole nenumărate.
Eoni fără număr concep stratageme cu care să te
prind în greşeală…
— Fiul meu, de ce te chinui? Înţelege că greşeala
există numai în mintea ta. Eu sînt spirit pur, unde ar
putea să încapă în mine greşeala?!
— Spui că nu eşti amestecat în menţinerea echilibrului
cu care Deryzor străbate creaţia… Dar cum
face?! Eu care am dat înţelegerea nu pot înţelege…
— Ţi-am spus de atîtea ori că spiritul vieţii nu poate
fi şters. Cînd binele şi răul se anulează prin echilibru
perfect apar oameni ca Deryzor. Mă acuzi pe mine, dar
nu eu am făcut asta. Acţiunea ta face ca lucrul acesta
atît de rar în univers uneori să se întîmple.
— Cumpătarea lui mă face să disper! Nu-mi place
să-ţi cer, dar oricine poate greşi odată.
Îl voi lăsa în pace pentru totdeauna dacă mi-l dai să-l
mai nasc odată. Orice greşeală are o rezolvare! Îţi dai
seama cît de furios sînt să recunosc în faţa ta că pot să
greşesc?!
Ştiu de ce şi-a păstrat spiritul pur acest om atît de
special. Fratele meu i-a dat binele în creaţie cît a vrut
el, eu i-am dat răul cît mi-a venit. Ştii că nu protejez pe
nimeni şi nu iert nimic. Dar ce Dumnezeu, deşi lumea
spune ce dracu?… cum s-a întîmplat dintr-atîtea nume112
re cîte conţine infinitul, eu să-i dau rău exact cît fratele
meu i-a dat bine, astfel încît dualitatea să se anuleze şi
el să tindă spre spiritul pur?! Dacă eroarea asta se mai
repetă se prăbuşeşte universul meu!… Ştiu că fratele
meu ar fi bucuros să moară ca spiritul să se arate, pe el
l-ai convins, dar eu nu pot accepta aşa ceva.
— Dragul meu, scuturăm iarăşi praful de pe cărţile
vechi. Ţi-am dat libertate maximă, căci eu nu am nici
un motiv să constrîng. Ai inventat scrisul şi împreună
cu fratele tău ai pus adevăr şi minciună în orice se
poate. Ai spus despre Iov că este robul meu şi că mă
caută pentru că l-am îndestulat cu de toate. Dar el nu
era robul meu pentru că eu nu am nevoie de robi.
— Ha, ha, rîse fiul drăceşte, m-am amuzat copios
atunci şi citesc cu plăcere infernală acea parabolă scrisă
cu sînge pe carne vie…
— Ai înşelat lumea cu o perversitate demnă de tine,
încurajîndu-i să se închine pentru a fi răsplătiţi material.
I-ai făcut mai încăpăţînaţi şi mai dificili, amestecînd
lucrurile în oale otrăvite, înşelîndu-i cu plăcerile simţurilor…
Acum ce vrei? Spune-mi deschis căci ştii că
trăieşti pe suportul meu şi dacă vreau oricum pot afla.
— Da, ştiu că tu nu poţi fi păcălit, de aceea, franc,
îţi voi spune ce vreau.
A fost uşor să păcălesc atunci lumea. Aproape
nimeni nu s-a întrebat de unde am apărut eu. Proştii au
crezut că am apărut din ceva ce nu este din tine. Mă
bucur că totuşi eu i-am făcut pe proşti, unul pentru
altul. Au citit printre rînduri şi s-au mulţumit cu firimiturile
pe care eu le-am lăsat să cadă. Te-au implicat în
creaţie în mod direct, confundînd binele cu spiritul tău.
Au căutat comoditatea şi s-au învelit în puf, într-o beţie
de simţuri confuze. Nici măcar nu s-au întrebat cum
cineva poate să facă ceva dacă nu are acea capacitate ca
pe un dat predestinat. Au crezut că stoicismul şi puterea
lui Iov de a suferi toate dezastrele, pe care mintea
omenească poate să le conceapă, sînt realizări personale
şi de atunci au început şi mai cu foc de la mine din iad
să-şi şlefuiască persoana. Au văzut o realizare acolo
unde nu ar fi fost decît intervenţia divinului, în slăbiciunea
lui, eventuală, de a fi părtinitor pentru susţinerea
creaţiei care se învîrte în jurul ei şi în afară de susţinerea
mea nu poate duce la nimic. Nu le-a fost evident
că era vorba de credinţa în propria minte. Nu le-a fost
evident că Iov nu ar fi putut rezista decît dacă cineva
i-ar fi dat putere să o facă. Iar răsplata pe care a primit-
o, conform poveştii, a fost de tot rîsul. Zice-se că tu
l-ai binecuvîntat, ca răsplată pentru credinţa lui, cu şi
mai multă materie, cu soţii şi copii cu care să-şi îmbete
simţurile, neştiind, adormiţii, că tocmai din această
cauză o fiinţă nu-şi poate regăsi sinele, din cauza iadu114
lui care-l arde şi care naşte drumuri noi şi coordonate
nenumărate…
— Da, rosti Dumnezeu, te-am lăsat să faci ce vrei
pe suportul vieţii, aşa cum am promis, pentru că e un
pas înainte chiar să te bucuri de răutate. Dacă fratele tău
este bucurie, ori de cîte ori te poţi bucura de ceva lucrezi
împreună cu el şi mai există speranţa de a renunţa
şi de a te întoarce acasă…
— N-am epuizat toate coordonatele existenţei, mai
sînt infinităţi de posibilităţi prin care mi-am pus mintea
să caute. E adevărat că sînt obosit dar ura îmi dă energie
să mă ridic iar şi iar. Oamenii încă nu ştiu ce e răul.
O să-i fac să regrete amarnic că nu s-au închinat în faţa
mea şi numai a mea. E ca dracu’, pardon, e aşa ca mine,
deşi stăpînesc întreaga materie nu pot face spiritul tău
să-mi ţină partea. E atît de greu pentru tine să înţelegi
că eu sînt puterea? Lasă-mă pe mine să conduc, eu sînt
energia creatoare, eu sînt viitorul!
— Uită-te ce spui, fiule. Te-ai îndrăgostit de durere
şi nu poţi să concepi viaţa fără ea. Dar viaţa nu e durere.
Adevărat, nu e nici bucurie! Viaţa este ea însăşi, acceptă
asta!
— Nu! vui năprasnic Răul, înnebunit de prea multe
gînduri care se băteau cap în cap, cum de regulă li se
întîmplă celor care gîndesc prea mult. Nu înainte de a
îndrepta greşeala pe care am făcut-o cu Deryzor! Mai
mulţi ca el şi lumea îmi va vrea binele cînd eu, dintotdeauna,
am vrut să-mi vrea răul. Riposta pe care oamenii
au dat-o răului a fost energia prin care eu am trăit.
Fără lupta împotriva răului eu ajung dezarmat, fără să
fiu ucis mereu cu ură extremă, eu nu mă pot naşte în
fiinţe tinere, care să mă ducă mai departe.
— Şi ce ai de gînd să faci? îl întrebă Dumnezeu pe
cel care de o veşnicie suferă mereu.
Vrei să-l deposedezi şi pe Deryzor de toate bogăţiile
lui? spuse Dumnezeu, privind spre Pămînt, rîzînd părinteşte.
Vrei să-i iei zdrenţele pe care oricum nimeni nu le
vrea? Vrei să-i iei banii pe care aproape nu i-a văzut
niciodată? Vrei să-i iei soţia şi copii pe care niciodată
nu i-a avut? Ce vrei să-i iei bietului Deryzor?
— Nu! Să fiu al dracului, dacă vreau să-i iau ceva!
— Nu vrei să-i iei nimic?! spuse Dumnezeu neîncrezător.
Atunci pur şi simplu devii bun. Renunţi? Te
reîntorci în spirit?!
— Ba nu, n-ar mai fi mintea o drăcie dacă n-aş mai
avea soluţii în tolba mea cu săgeţi otrăvite.
— Hm, clătină Dumnezeu din capul său metaforic,
defel de vreo culoare sau formă. Atunci ce vrei să faci?
— Ce vreau să fac?… Vreau să-i dau de toate, cele
mai dulci lucruri şi nenumărate, aşa cum n-am dat nici
mamei dracului, care numai în cazul meu special este
creaţia mea. Am greşit că nu i-am dat nimic! El este
unicul care s-a bucurat cînd i s-a luat. Aşa ceva n-am
vrut să concep! Nu am mai întîlnit om care să nu se
înfurie din cauza lipsei, n-am mai întîlnit om care să nu
te înjure măcar în cele mai ascunse unghere al minţii lui
de greutăţile pe care le trăieşte. Atunci cînd au făcut-o,
m-au socotit una cu tine şi am fost satisfăcut… Se
rugau la mine să le dau şi mă numeau cu numele tău.
Voiau sănătate, copii, aur, dolari, cîştiguri la loto,
curve, soţii de acelaşi sex… Doamne! Cît am mai rîs!…
Clocoteam de hohote înfundate ca sîngele care gîlgîie
într-un porc înjunghiat. Simţeam clar lama cuţitului
intrînd în gîtul sau inima omului în care mă aflam şi mă
bucuram nespus de această durere enormă. Dar cu
Deryzor am dat chix. L-am considerat prea prost şi
această tendinţă desigur s-a răspîndit prin toţi oamenii.
Şi cînd colo el a început să planteze florile vieţii prin
iadul meu. I-am dat răgaz să mediteze neobstrucţionat
de lucruri şi el a dăruit nimicului fericire sau, cel puţin,
un echilibru care nu exista în planurile mele. Îţi dai
seama ce înseamnă asta? Recunoaşterea faptului că se
poate trăi numai cu spirit, zdruncinarea muncii mele de
o eternitate, victoria ta asupra mea. Ştii ce înseamnă
fiul care nu îşi poate depăşi tatăl? Moartea minţii,
încetarea raţiunii ei de a exista…
— Ciudat de-ncurcată mai e mintea asta a ta, pe
care nu o invidiez deloc, spuse Dumnezeu cu mirare.
Aşadar ce vrei să faci cu bietul Deryzor, mai concret?
Nu am de ce să-l apăr pentru că el este o parabolă, ştii
bine. El nu poate muri veşnic, orice i-ai face.
— Pentru prima dată eu, cel care iau, am să dau:
simţuri încinse ca jarul pe care stă bărbatul cel mai viril
înconjurat de cele mai frumose femei, bani pe care nici
cei mai dăruiţi bancheri muncii lor nu ar putea să-i
numere vreodată, copii frumoşi şi mulţi cîtă frunză şi
iarbă, pămînturi întinse pe care turmele lui nenumărate
să pască pentru ca el să aibă carne să se-ndoape zi şi
noapte. Orice lucru pe care mintea poate să-l conceapă
pentru plăcerea ei îi voi da cu dobîndă, tot universul i-l
voi da să-l străbată în lung şi în lat, endorfinele vor
galopa prin trupul lui cu o viteză nebună, şi-i voi da şi
putere să le ducă, mai abitir decît unul care şi-a injectat
un sac de heroină…
— Şi ce speri că vei face cu asta? rosti Dumnezeu,
privind ţintă la fiul său transformat într-un vulcan de
răutate nestăvilită.
— Nu e clar?! Îl voi face să uite Viaţa, laolaltă cu
ceilalţi oameni. Pe orice va pune mîna se va transforma
în aur. Îl voi lua încet. Cu afaceri mici îl voi bucura la
început. Apoi cu cît mai mari. Îi voi da toate pămînturile
din Pipera, apoi Manhattan-ul şi toată coasta de Est,
apoi îi voi da California şi pe gigantul Microsoft; Luna,
ajungînd acolo cu sonda spaţială Apollo, cea care nu a
ieşit mai mult decît cîteva sute de metri în faţa unui
hangar din deşertul Nevada, apoi îi voi da pe Marte,
că-i mai apropiată, pe Jupiter şi pe Pluto, să-şi facă casă
de vacanţă unde pofteşte, galaxie după galaxie îi voi da
şi în jurul cozii în care se învîrte cîinele toate vieţile îşi
va trăi. Asta vreau să fac, rîse cel din Unul născut,
drăceşte.
— Eu n-am vrut să te naşti, oftă Dumnezeu fără
oftică, pentru că el era sigurul care ştia cu certitudine că
toate acestea se produceau în Minte.
Şi Dracul s-a ţinut de cuvînt. I-a dat lui Deryzor tot
ce-a zis şi altele pe care încă nu le-a zis niciodată. Şi-a
amintit tot ce ştia şi s-a întrecut pe sine, cel care era pe
jumătate şi a ajuns bun pe nesimţite, căci era atent doar
cum să-şi pună planul să funcţioneze ireproşabil.
Apoi s-a uitat spre materie satisfăcut de drăcia lui şi
l-a căutat pe Deryzor, aşteptîndu-se să-l vadă istovit de
griji nenumărate, încîlcit în mlaştinile organice ale pămîntului,
plin de fluide ca în chinurile facerii.
— Am dat tot ce-am putut, şi-a zis. Creaţia mea
acum trebuie să fie perfectă!
Şi şi-a eliberat privirea asupra întregii existenţe,
aşteptîndu-se s-o vadă mai mare decît a putut s-o vadă
vreodată. E important să-l văd pe Deryzor captivat de
plăcerile puterii într-o beţie în afară căreia să nu mai fie
nimic, sau apăsat de cele mai negre griji cu privire la
viitorul său pe tronul puterii. Important este să fie captat
cu desăvîrşire de gîndirea sa, îşi spuse Dracu’, să fie
pe deplin dăruit acţiunii…
— Stai tată lîngă mine să-mi vezi desăvîrşirea, spuse
el către Dumnezeu, o viaţă de om pentru noi e doar o
clipită.
O, dar nu se poate!… Explodez peste univers şi-l fac
o infinitate de particole inconştiente…
Deryzor nu e nici trist, nici fericit cu desăvîrşire!…
Toată creaţia mea nu i-a fost suficientă?!
— Fiule, rosti Dumnezeu, te surprinde liniştea? Ai
văzut toată viaţa lui Deryzor în această clipă şi eşti
descumpănit? Mulţi oameni s-au închinat ţie, dar aşa
cum binele nu a putut fi veşnic, tot aşa nici răul nu a
putut niciodată să-i reţină pe deplin. Pentru că în creaţie
le lipseşte libertatea şi fără libertate totul este nimic. Te
miră atitudinea lui Deryzor? El caută libertatea spiritului
pur, care numai în mine se găseşte. Oricît te vei
chinui nu vei putea niciodată determina scînteile vieţii
să te slujească veşnic. Nu uita că ei înainte de toate au
fost spirit liber, asemeni mie, şi în spirit tind să se
întoarcă.
Atunci pentru prima dată în existenţa sa Diavolul a
tresărit şi-o face în fiecare zi de la facerea lumii, pentru
că veşnicia este făcută din clipe, de aceea este extrem
de înrăit şi nefericit. Dar Dumnezeu nu este supărat pe
el, pentru că el este singurul care ştie că totul se petrece
în Minte şi că în afara ei nu există nici o realitate.
El ştie că dracul există numai pentru cei care cred în
existenţa lui şi că mintea face realitatea.
Şi binele şi răul s-au împăcat în acea clipă, în clipa
prezentă, pentru că în ea nu există nici conştiinţa diavolului
şi nici a mîntuitorului, ci doar conştiinţa de sine.
Şi dacă veţi spune că Deryzor a fost doar în minte,
atunci şi răul şi binele au fost permanent în ea, mîntuitorul
şi diavolul, de asemenea, credința – o jucărie a
minții, toate – poveşti nemuritoare…

                                       Sfârșit