duminică, 9 octombrie 2011

Mintea închinată divinităţii

Dumnezeu este maximul aspiraţiilor noastre. În filozofia care a creat cea mai completă artă a transformării, yoga, se spune că materia este minte în formă şi substanţă. Iisus, ființa divină care a creat creştinismul, ne-a transmis că puterea credinţei poate ridica un munte ca să-l arunce în mare. 
Astfel dacă mintea creează realitatea, preocuparea permanenta faţă de calităţile lui Dumnezeu nu numai că poate crea momente de o emoţie şi de o frumuseţe interioară inegalabilă, dar în timp poate transforma materia umană în cea mai subtilă stare de existenţă, ființa divină. Cel care renunţă la preocuparea faţă de idividualitatea egoistă, îndreptându-şi toată atenţia spre divinitate, în timp,  din experienţă în experienţă, ajunge la realitatea supremă.
Acest articol nu este o înşiruire de cuvinte necugetate, el este produsul şi concluzia vieţii mele de până acum, dar şi a tuturor cărţilor sfinte de înţelepciune. Credinţa care înlocuieşte această materialitate firavă şi efemeră cu capacităţile atribuite divinităţii este calea cea mai de preţ a fiinţelor vii de realizare a păcii și fericirii. Ea nu furnizează obiecte precum celelalte preocupări omeneşti, ea produce pur şi simplu starea pură. 
Când mâncăm, dansăm sau cântăm urmărim să obținem o stare de bine. Preocuparea de divinitate este prin ea însăși o stare de bine, care nu necesită mișcare fizică. 
Oricât de terifiante ar fi experienţele  unei fiinţe, oricât de mult ar lovi într-un om forţele naturii, dacă el îşi are mintea fixată asupra divinităţii, percepând splendoarea ei absolută şi indestructibilă, trece peste orice încercare cu zâmbetul pe buze. El înţelege că totul vine de la Dumnezeu şi chiar experimentarea suferinţei este o cale de a se ajunge la bine prin învățătură. În acel moment el îşi recunoaşte vinovăţia egoului şi devine mult mai atent la acţiunile sale, încurajând astfel conștiința. Apoi acest om nu mai are nevoie de paznici şi de legi aspre care să-l împiedice să facă răul, el devine bun şi just prin natura sa şi aduce lumină peste întreaga omenire. 
În acest context bisericile trebuie văzute ca nişte oaze în deşert. Orice trecător însetat, orice fiinţă care simte că ceva îl supără în interiorul său poate intra în ea pentru a-şi umple golul care îl îndurerează. Bisericile sunt un centru de energie  pozitivă ce trebuie păstrat în omenire până când fiinţa umană va ajunge de aceeaşi natură cu divinitatea. Atunci, pierzându-şi egoul, ea va deveni însăşi o biserică, biserica absolută.
Fixarea minţii asupra divinităţii aduce în atenţie tot ce e mai liniştit, mai frumos şi mai cald din toată existența. Euforia, surpriza şi entuziasmul sunt permanent în actualitate, permanent vii.

*

Credeţi că umanitatea nu a mai ajuns niciodată la o asemenea stare de înălţare spirituală? Vă închipuiţi că realizările tehnologice ale prezentului fac posibilă îmbunătăţirea omului în toată diversitatea sa?… Fac o pauză în acest moment şi vă las un pic să vă gândiţi singuri la ceea ce voi spune în continuare...
Poate vă aşteptaţi să spun că această cale nu e bună, că în vechime oamenii erau mult mai apropiaţi de valorile autentice ale sufletului, iar acum sunt ca nişte oi fără păstor ce se duc una câte una în fântâna pierii.
Dar eu nu am să spun asta pentru că nu cred asta. Eu am să vă spun că oi fără păstor au fost în toate timpurile şi dacă în trecut au fost oaze de lumină în omenire ele se datorează numai omului care s-a dedicat divinităţii. Aşa cum atunci acei oameni s-au adunat într-o conştiinţă şi ne-au lăsat izvoare de apă vie ce ne alimentează şi astăzi, tot aşa şi noi putem să ne adunăm într-o conştiinţă pentru a crea stări de cea mai mare puritate spirituală. Astfel concluzia mea vine firesc: nu contează bogăţia sau sărăcia, nici tehnologia sau instrumentele rudimentare, ci numai atenţia interioară către divinitate şi atributele ei.
Mediul nu este important decât pentru trup, pentru realitatea superioară ce o reprezintă starea e nevoie de altceva.   
Starea de divinitate prin crâmpeie, clipele de sublim, nu ne sunt interzise nici acum, aşa cum suntem, perpetuarea lor însă este o lucrare mult mai profundă. Am putea să ne mulţumim şi cu aceste stări trecătoare de sublim,  dar ce ne facem după trecerea lor?...
Prin natura vieţii pe care am primit-o suntem obligaţi să obţinem starea de divinitate ca o stare de permanenţă.
Dacă după toate celelalte soluții când veți trage concluziile veți fi nemulțumiți de rezultatele obţinute să vă amintiți, vă rog, de această cale!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu