Pericolul inimii îngeţate

Este extrem de greu să ai permanent o inimă bună. Cum ar zice românul hâtru atunci când greşeşte: ce să-i faci dacă materialul din care sunt făcut este prost! Şi totuşi nici unul dintre noi nu se poate împăca cu prostia. Dorinţa de îmbunătăţire este un impuls natural al oricărei fiinţe vii, şi, dacă vreţi, nu numai la nivel spiritual, dar şi la nivel fizic. Vedem însă lucrurile prin ochii noştri pământeşti, credem că îmbunătăţirea fizică stă doar în armonia formelor şi mărimea muşchilor, fără să mai conştientizăm faptul că frumuseţea corpului omenesc este mai degrabă un instinct al speciei decât o realitate în sine.

Haideţi însă să ne ocupăm nu numai de frumuseţea conturului, lucrul pe care cu folos îl face arta, haideţi să conştientizăm şi realitatea că materia noastră interioară ne determină întreaga paletă de gânduri şi acţiuni, că frumuseţea interioară este poate infinit mai importantă decât frumuseţea marginilor. Se spune că de la ultima bucată de minereu, de la ultimul vierme şi până la divinitate, nimic nu este lipsit de materialitate, şi în consecinţă nimic nu este lipsit de proprietăţi, că tot ceea ce diferă este gradul de subtilitate a materiei şi atât. 
Aşadar ce este o inimă bună dacă nu o proprietate a materiei interioare?! O putem menţine sub control prin voinţă, o putem face să înflorească ca o floare de primăvară prin rugăciune, putem folosi o paletă foarte largă de procese mentale pentru a o impulsiona, dar dacă nu o avem în noi prin compoziţia materiei interioare nu putem face nimic. De ce unii o au, iar alţii nu?! Nu cred că e potrivită această întrebare! Mai corect ar fi să spunem: de ce unii o mai au, iar alţii nu?!
Aş vrea să am o soluţie care să aducă tuturor înapoi inima bună, dar cum aş putea când eu însumi o pierd uneori?… E atât de natural să oscilezi între polarităţile materiei cât te afli pe acest pământ încât este practic imposibil să ai permanent o inimă bună...Şi totuşi nu mă pot împăca cu această situaţie! Fiindcă atunci când nu o mai am viaţa mea nu mai are nici un sens!
Este probabil adevărat că ea este o proprietate a materiei subtile, dar de unde putem lua această materie? O putem obţine prin hrană, prin aer, prin lumină, prin gânduri?
Cine ar putea să-mi răspundă, dacă nimeni nu are nici un punct fix în acest domeniu, şi chiar toată filozofia şi religia oamenilor este alcătuită mai mult din speculaţii, decât din dovezi implacabile. Putem spune: este posibil să fie aşa sau aşa, dar certitudini nu avem nici unul. Unii pot avea curajul, izvorât dintr-o anumită naivitate sau teribilism, să spună că ştiu totul, dar noi intuim deja că ei încearcă să ne înşele. Să îi cert, nu aş dovedi decât că mi-am pierdut inima bună, iar acum, în acest moment e în mine. Şi având-o  este natural că vreau să ajut, dar cum?
Poate aş putea să le spun celor care îşi simt adesea inima îngheţată că aceasta nu este o trăsătură permanentă a lor, că trecerea prin stadiul de fiinţă omenească poate să-i facă în mod firesc blânzi şi buni. Vreau să le spun un cuvânt de încurajare, pentru că din păcate, cunosc persoane foarte apropiate, rude şi prieteni, care şi-au pierdut aproape cu desăvârşire inima bună. Justificările lor sunt foarte logice pentru mintea instinctuală, dar pentru conştiinţă sunt absurde, căci ce poate fi logic dacă acel lucru te face să suferi tu și pe cei din jur?...Nu contează în sens absolut că lumea nu ţi-a răspuns aşteptărilor, nu contează că oamenii te-a trădat și te-a minţit. Ce ai crezut tu că se poate întâmpla în această lume a acțiunii și reacțiunii?! De ce laşi frustrările să te copleşească?! Eu chiar cred că tu, cel cu inima îngheţată, eşti o persoană sensibilă, poate mult mai inteligentă decât majoritatea, dar ai găsit o soluţie proastă ca să-ţi exprimi nemulţumirea. Dovedeşte că te respecţi şi alungă-ţi supărarea! Fă-ți curăţenie în suflet şi ia seama că în afara gândurilor ce te otrăvesc mai este foarte importantă și alimentația. Vorbesc despre lucruri experimentate chiar de mine şi verificate în ani de observaţii atente. Plăcerea gustului pe calea descoperirii de sine este un lux mult prea scump ca să merite a fi întreținut.
Poate hrana nu determină în întregime calitatea materiei interne, dar sigur ea reprezintă scânteia de la care se aprinde focul vieţii. Carnea este impregnată de instinctele materiei inferioare, căci provine de la animale inferioare, să nu vă amăgiţi că mestecând-o mintea voastră nu va fi afectată! Apoi cantitatea de hrană în exces poate provoca şi ea tendinţe distructive. Devii ca un foc supraalimentat atunci când mănânci prea mult, arzi ca un balaur totul în preajma ta! Nu îţi mai poţi controla reacţiile! 
Vă asigur că în timp vă veți simți mult mai bine dacă veți elimina carnea și vă veți mulțumi cu alimentele curate, vegetale. E o poveste lungă aici, dar mai mult decât orice aliment de pe Pământ, plantele asimilează cel mai bine lumina, cea mai subtilă formă de hrană din univers.
E o soluţie puţin neaşteptată pentru cei care cred că reacţiile şi sentimentele noastre provin numai din procese mentale, din voinţă, din rugăciune, din meditaţie. Sigur, aceste activități sunt foarte importante, dar nu au forță fără a fi susținute de austeritate și calitatea hranei. Din ce aţi vrea voi să stoarceţi sucul dulce la vieţii? Doar din gândurile pe care nu le puteţi păstra şi nici atinge?!
Dragii mei, vă sfătuiesc să faceţi tot ce vă stă în putere pentru a fi mai buni, să treceți peste toate prejudecățile și reproșurile ce le aveți în minte! O viaţă cu o inimă aspră nici nu merită trăită - este  moarte în cel mai pur înţeles al cuvântului. 
Datoria ta principală, omule, este să transformi materia cu care vii în contact, astfel încât ce ai primit prin naştere ca materie grosieră să dai înapoi vieţii ca substanţă iluminată şi subtilă. Alchimia sau magia divină acționează prin tine. 

Beneficiile suferinţei

Lucrurile ce le voi expune în articolul de faţă vor întrece pe alocuri puterea de toleranţă a oamenilor. Vă veţi mira profund de concluziile pe care le voi trage povestind o situaţie care s-a petrecut de curând. S-a întâmplat că o fiinţă foarte dragă mie a contactat o viroză destul de aspră şi încăpăţânată. Nu e relevant sa dau prea multe amănunte asupra cazului, dar trebuie să recunosc că au fost momente când am crezut că viaţa acelei persoane este pusă serios în pericol. Am făcut uz de toate cunoştinţele mele transcendentale, am căutat în mine cele mai puternice forţe ale raţiunii, m-am închinat divinităţii cu o ardoare nemaiîntâlnită până atunci, dar parcă totul se prăbuşea în jurul meu vertiginos şi implacabil. Au fost momente groaznice, nu am crezut că se poate suferi atât! Fusesem destul de sigur până atunci că sensibilitatea mea îmi dăduse destule de îndurat şi în această competiţie eram deja un campion. Dar mi-am dat seama că mă înşelasem groaznic. Se putea mult mai mult!. S-a dovedit că a fost un foc de paie, o viroză mai încăpăţânată şi atât. Copilul s-a făcut bine.
Până aici poate nimic extrem de spectaculos. Practic toţi oamenii trec prin astfel de experienţe. Dar în aceste câteva zile prin mine au trecut înţelegeri care cu greu se pot exprima, apropierea dintre mine şi Dumnezeu la nivel afectiv a ajuns la apogeul cunoaşterii mele, pot să spun că niciodată nu am fost mai detaşat de egoul meu ca în aceste zile.
Evit de ceva timp să mai fac târguri cu Dumnezeu, lucruri din acelea pe care le rosteşte omul aflat în suferinţă : „Doamne dacă mă scoţi din situaţia asta voi fi cel mai fidel slujitor al tău, credinciosul tău cel mai pur, pâinea ta etc”.
Totuşi nu m-am mai închinat parcă niciodată divinităţii ca în aceste zile; mi-am recunoscut neputinţa şi m-am dăruit cu totul voinţei sale. I-am spus că indiferent de ce se va întâmpla mă voi supune hotărârii divine, pentru că legile cosmice sunt juste aşa cum le-a hotărât el în înţelepciunea lui impecabilă. Nu trebuie să vă mai spun că pentru mine Dumnezeu nu este o persoană, ci pur şi simplu existenţa pură. Tot ce se face nu este la cunoştinţa sa cum se spune, ci este parte din fiinţa sa. În acest fel Dumnezeu este întotdeauna just, pentru că el este implicat în tot ceea ce se întâmplă, iar suferinţa tuturor este şi a sa. El nu este cel care judecă de pe un tron, ci este cel care coboară în nămol, el este cel mai de sus şi în acelaşi timp cel mai de jos. Vorbim desigur aici de realitatea iluzorie în care noi oamenii ne avem casă. În principiu toate această suferinţă este ireală. Este un apanaj al simţurilor necesar pentru supravieţuire, dar în sine nu este o realitate absolută. Desigur nu e posibil să-l putem explica pe Dumnezeu în omnipotenţa şi omniprezenţa sa, şi cu atât mai puţin să înţelegem ceea ce reprezintă el în realitate.
Dar în lumea simţurilor lucrurile s-au întâmplat aşa cum v-am spus adineauri. Cea mai subtilă parte a fiinţei mele ştia cu certitudine că nimeni nu moare şi nimeni nu se naşte, dar fiinţa mea afectivă a suferit amarnic în aceste zile. Nu am să pot da acum o notă a realizărilor mele la nivelul conştiinţei, dar vă pot spune cu certitudine că în fiinţa mea s-au produs în aceste zile schimbări care cu greu se puteau realiza într-o viaţă cotidiană obişnuită. Ştiu că limbajul nu mă ajută, dar vă pot spune că atenţia faţă de tot ce există a crescut în mine în mod exponenţial în această perioadă şi este greu de conceput că aş mai putea vreodată să fac rău cuiva cu bună ştiinţă. Posibilitatea ca orice fiinţă care respiră să aibă acelaşi şir de experienţe cu mine mi-a sporit compasiunea enorm de mult. Nu am nici un punct fix ca să pot face o comparaţie, dar cred că în acest domeniu am urcat destul de sus. Dar cât suntem în formă fizică nu putem fi siguri de nimic, este suficient un mic accident al creierului ca să uităm tot ce ştim şi să devenim simple animale.
Poate veţi spune că forţez lucrurile, dar rememorând istoria umanităţii, îmi dau seama acum mai mult ca niciodată că durerea pe care au suferit-o popoarele de-a lungul timpului le-a ajutat să evolueze mai mult decât orice, că fără această flacără cumplită a experienţelor colective abominabile omul ar fi stat şi astăzi în postura de animal de la gura peşterii sau de pe crengile copacului. Nu vreau să dau nume de popoare, pentru că oamenii sunt predispuşi să judece sumar şi să arunce cu foc în cel care are curajul să spună lucrurilor pe nume, dar fără prezenţa torţionarului victima nu ar fi putut să evolueze înspre o apropiere reală de Dumnezeu, şi nu numai în segmentul său religios. Există apropiere de Dumnezeu la nivelul înţelegerii interiore, sunt stări care nu se pot reproduce prin cuvinte; nu e un secret că deşi ne-am îmbogăţit limbajul nu ne putem transmite stările sufletului decât în mică măsură. Aşa încât concluzia mea este aspră, dar necesară: nu trebuie să ne iubim numai aproapele, trebuie să ne iubim chiar şi torţionarul. Conceptul răzbunării trebuie pur şi simplu să dispară din preocupările noastre. Uciderea sau pedepsirea aspră a vinovatului, aşa cum ne place nouă să spunem celui care s-a aşezat de-a curmezişul vieţii noastre, care apare, chiar fără să o ştim, ca urmare a justiţiei divine, este una din cele mai puternice frâne care ne ţin în lumea activităţilor inferioare. Când orice om va închide televizorul în faţa unui film în care personajul principal şi „pozitiv” îşi răzbună cu sânge pierderea pricinuită, atunci înseamnă că ne-am mai îmbunătăţit cu un vârf de ac.
Voi face comparaţie între lucrurile ce s-au întâmplat în ultima vreme în două ţări îndepărtate şi diferite, China şi România. Dacă una din ele şi-a reeducat sursa opresiunii, ultimul împărat, lăsându-l în viaţa pentru a experimenta greutăţile oamenilor de rând, dându-i posibilitatea să ajungă la înţelegere şi compasiune, cealaltă şi-a împuşcat doi dintre cârmuitorii săi din ultimul veac în cel mai inconştient mod posibil. Şi care este rezultatul: aproape nimeni din ţara asta nu a învăţat nimic, iar beneficiile sperate după ce s-a realizat răzbunarea nu numai că nu au apărut, dar s-a aruncat şi asupra copiilor cu o pedeapsă nemeritată. Justiţia divină vede tot şi răsplăteşte tot! Dacă China urcă continuu atât la nivelul conştiinţei, cât şi la nivelul bogăţiei naţionale, România, fără o minune, va mai înota în mocirlă mult timp. Aş vrea să fie altfel, dar ţinând cont de condiţia etnică şi de nivelul de conştiinţă a cetăţenilor, este greu de crezut că mă pot înşela.
Desigur nu e relevant orice amănunt în această comparaţie, nici în China nu curge doar lapte şi miere, nici în România, numai otravă. Dar oricum este ceva de meditat şi de luat în seamă în această comparaţie.
Îndreptarea păcătosului prin educaţie şi iubire este o treaptă grea şi înaltă pe scara vieţii. Cu curaj sau târâş va trebui să o urcăm neapărat. Altfel, cu oameni abrutizaţi împrejurul nostru va fi imposibil să avem o viaţă frumoasă!

Mintea închinată divinităţii

Dumnezeu este idealul în compania căruia am vrea să trăim. El nu este în niciun caz acea ființă pedantă și plicticoasă pe care o prezintă unele religii. El nu este în primul rând o persoană. Oamenii l-au personificat. În filozofia care a descris cea mai profundă cale a evoluției, yoga, se spune că materia este minte în formă şi substanţă. Iisus, ființa divină care a creat creştinismul, ne-a transmis că puterea credinţei poate ridica un munte și să-l arunce în mare. Astfel dacă mintea creează realitatea, preocuparea permanenta faţă de calităţile lui Dumnezeu nu numai că poate crea momente de o emoţie şi de o frumuseţe interioară inegalabilă, dar în timp poate transforma materia umană în cea mai subtilă stare de existenţă, ființa divină. Cel care renunţă la preocuparea faţă de idividualitatea egoistă, îndreptându-şi toată atenţia spre Divinitate, în timp, din experienţă în experienţă, ajunge la realitatea supremă.
Acest articol nu este o înşiruire de cuvinte necugetate, el este produsul şi concluzia vieţii mele de până acum, dar şi a tuturor cărţilor de înţelepciune spirituală autentică. Credinţa care înlocuieşte această materialitate firavă şi efemeră cu capacităţile atribuite Divinității este calea cea mai de preţ a fiinţelor vii de realizare a păcii și fericirii. Ea nu furnizează obiecte, ci produce pur şi simplu emoția pură. Toate celelalte activități se substituie emoției; având emoția adecvată, în special dragostea, toate lucrurile se transformă sub ochii noștri.
Când mâncăm, dansăm sau cântăm urmărim să obținem o emoție pozitivă. Preocuparea de Divinitate este prin ea însăși o stare de bine, care nu necesită mișcare fizică.
Oricât de terifiante ar fi experienţele unei fiinţe, oricât de mult ar lovi într-un om forţele naturii, dacă el îşi are mintea fixată asupra Divinității, percepând splendoarea ei absolută şi indestructibilă, trece peste orice încercare cu zâmbetul pe buze. El înţelege că totul vine de la Dumnezeu şi  experimentarea suferinţei este calea prin care se obține înțelepciunea. După acest moment omul nu mai are nevoie de legi aspre care să-l împiedice să facă răul.
Bisericile trebuie văzute ca o oază în deşert. Ele sunt un centru de energie pozitivă ce trebuie păstrat în omenire până când fiinţa umană va ajunge de aceeaşi natură cu Divinitatea. Fixarea minţii asupra Divinității aduce în atenţie tot ce emai frumos şi mai cald din toată existența. Euforia, surpriza şi entuziasmul devin parte integrantă a ființei vii și sunt trăite din plin.

Identitate

Se întâmplă un fenomen foarte ciudat cu mine în ultima vreme. Orice fiinţă pe care o întâlnesc îmi pare cunoscută...Nu m-am mai întâlnit niciodată cu ea fizic, dar parcă ne-am mai vorbit şi ne-am mai atins… Să fie vorba de conştiinţa identităţii mele cu toate formele de viaţă? Dacă ar fi aşa m-aş bucura enorm. Aş putea iubi pe oricine ca pe mine însumi şi tot ce aş vrea pentru mine aş vrea pentru orice fiinţă.

Destinul unui om

Destinul unui om este suma posibilităţilor pe care el a decis să le activeze din cele pe care divinitatea le-a dat în mod egal şi infinit tuturora. Dumnezeu ne-a dat doar viaţa şi puterea de decizie.


Filozofia este rece şi implacabilă, se prea poate ca în cele ce urmează să nu găsiţi nici un pic de căldură sufletească. Completând acest citat personal, foarte drag mie, voi spune că după momentul în care divinitatea ne-a dat puterea de decizie ea nu mai este deloc răspunzătoare pentru ceea ce ni se întâmplă. Din acest moment ea nu mai poate interveni direct în destinul nostru oricât de aprinse ar fi rugăciunile noastre.
După mine aceasta este înţelepciunea supremă, căci altfel universul ar fi un loc fără de justiţie şi echilibru. Dacă Dumnezeu-Viața ar ajuta în mod direct pe cel care se uită pe sine, amintindu-şi de el(ea) numai când a ajuns în impas, atunci Dumnezeu nu ar fi decât o armă periculoasă în mâna inconştienţilor.
Pornind de la aceste consideraţii destinul unui om este numai şi numai în mâna lui, el decide dacă vrea să fie bun sau rău, el decide dacă pentru binele său are voie să calce pe orice sau, din contră, trebuie să fie atent la orice făptură şi la orice fir de iarbă.
Aria posibilităţilor omului, pornind de la mediul strâmt în care s-a născut, poate ajunge până la spaţiul infinit şi timpul flexibil. El îşi poate crea nu numai viitorul, dar îşi poate crea şi trecutul. Tot ce s-a petrecut deja, activându-se o altă serie de posibilități oferite de divinitate la începutul vieţii, se poate înlocui cu altceva din care să nu se mai păstreze nimic din erorile de altădată.
Aceasta este una dintre primele decizii ale formelor de viaţă, anume că o formă oarecare ce nu şi-a realizat fericirea să dispară, pentru a face loc altei forme, care să-i îndeplinească aspiraţiile absolute.
În condiţiile cosmice actuale, cu mici diferenţe, fericirea ce îl poate hrăni pe om nu poate să dureze mai mult de 70-80 de ani. Excludem de aici accidentele, o altă posibilitate pe care fiinţele vii şi-au activat-o încă de la începuturile lor. De ce există accidentul şi pentru ce a fost el activat este un mister pe care deocamdată nici eu nu mi-l pot explica.
Încheind, ca să nu obosesc prea mult mintea cititorului, voi spune, parafrazând: toate lucrurile sunt aşa cum trebuie să fie.

2012 sfârșitul lumii?

Toată lumea vorbeşte de 2012 ce de un iminent sfârşit al lumii. Poate sunt semne că omenirea a ajuns la un punct de cotitură şi această ordine a lucrurilor nu mai poate continua aşa. Practic divagaţiile în legătură cu 2012 nu fac decât să amplifice nişte temeri mai vechi ale omului social în legătură cu echilibrul extrem de şubred al lumii sale. Nu cred că cei care propagă ideea de sfârşit al lumii se gândesc neapărat la spulberarea Pământului de pe axul său cosmic, ci mai degrabă se tem de distrugerea vechilor valori care susţin civilizaţia umană.
Cum văd eu lucrurile?... Este adevărat că în curând va veni sfârşitul lumii în care am crescut şi pe care am cunoscut-o . O lume bazată pe competiţie, pe luptă, pe forţă şi autoritate. Simţurile mele îmi spun că vechea lume va pieri curând şi o lume nouă îşi va arăta forma.
Este posibil să fiu contestat cu o mulţime de argumente, la prima impresie, foarte obiective, să se spună că decadenţa a intrat în toate straturile societăţii, că omul a uitat de Dumnezeu şi acum ştie doar de idoli şi bani, că valorile morale şi religioase s-au pierdut cu desăvârşire şi pedeapsa lui Dumnezeu va veni firesc cu cele mai mare calamităţi ce s-ar putea închipui, vrednice de Sodoma şi Gomora.
Dar eu vă spun că e momentul să ne schimbăm părerea despre Dumnezeu, chiar şi despre cel personal, pe care cea mai mare parte a omenirii nu-l poate depăşi, deşi, vă asigur, Dumnezeu este cu mult mai mult decât atâta, şi să nu mai credem că Viaţa, inteligenţa şi justiţia absolută se poate comporta ca un tiran care a absolvit doar câteva clase la o şcoală particulară. E timpul să înţelegem că Dumnezeu este primul dispus să ajute şi el o face cu cât fiinţa vie are nevoie mai mult de ajutorul său.
E adevărat că vechile valori sociale bazate pe autoritatea statului sunt din ce în ce mai sleite de puteri, că aparatul represiv nu mai poate fi susţinut cu fermitatea de altădată de vreme ce informaţia circulă liber, că având un pic de suflet se poate găsi scuze chiar şi celui mai rău dintre oameni sau chiar celui mai sângeros regim…
Nu am să pot în condiţiile de faţă să lărgesc discuţia prea mult, căci poate nu e timpul şi nici locul, tot ce pot este să dau oamenilor un semnal pentru o nouă speranţă şi negreşit pentru o lume mai bună.
Poate noi cei din generaţia această nu vom mai apuca să gustăm prea mult din beneficiile ei, dar ne vom bucura negreşit de ea prin Viaţa din noi care va poposi în altă formă, căci chiar dacă e adevărat că materia trupului se dezintegrează sub bătaia forţelor cosmice şi ale timpului, materia subtilă care alcătuieşte sufletul şi Viaţă este nemăsurabil mai lungă, până la a deveni nemuritoare prin esenţa sa cea mai subtilă.
În ciuda decadenţei de care pare a da dovadă societatea eu simt deja un suflu nou, simt ca şi cum divinitatea şi-ar trimite îngerii şi forţele binelui înspre acest Pământ atât de hăituit de durere şi lacrimi. Fiinţele vii din această lume eu simt că şi-au trăit deja purgatoriul şi curăţenia care se va naşte din conştiinţa lor, atât de greu încercată, va aduce în lume o frumuseţe de nedescris.
Nu ştiu cu exactitate de ce natură va fi această sfinţenie şi frumuseţe, e prea posibil să nu se întrevadă de loc în condiţiile de trai clasice, e prea posibil ca statisticile de peste o sută de ani să arate o diminuare a obiectelor de larg consum faţă de timpurile actuale, dar ce va simţi omul în sufletul său va fi infinit mai luminos decât ce a fost până acum.
Fiinţa umană se apropie de ridicare, în ciuda relicvelor pe care ea încă le mai venerează: victoriile în războaie, luptătorii aprigi şi nemiloşi, arsenalul nuclear şi convenţional, puterea armatelor şi a naţiunilor.
Aţi putea să credeţi că şi eu sunt unul dintre aceia care se grăbeşte să dea cu mătura şi foraşul peste toată experienţa omenirii, peste toată istoria sa, trâmbiţând sus şi tare că totul a fost rău şi trebuie neapărat şters din mintea oamenilor, eventual prin tortură sau spălare de creieri. Nu numai că nu este aşa, dar eu chiar mă aşez în genunchi în faţa celor care au suferit atâtea mii de ani şi apreciez din inimă orice efort şi sacrificiu făcut, căci fără lecţiile istorie noi acum am fi goi şi fără de învăţătură. În fapt eu nu recomand nici un fel de revoltă, indiferent de domeniu, căci ce este ucis cu forţa se întoarce înapoi şi loveşte cu intensitate înzecită.
În curând nu vom mai avea nevoie de paznici plătiţi de noi ca să ne pedepsească atunci când greşim sau facem răutăţi. Prin conştiinţa noastră ne vom fi proprii paznici şi orice om, ştiind care e sarcina lui primordială, va înţelege că trebuie să respecte mediul în care se şlefuieşte conştiinţa. Avem acest Pământ, eu spun incredibil de frumos, trebuie să-l păstrăm aşa până ce divinitatea ne va deschide orizonturi spre locuri şi mai frumoase.
Pe calea voastră de acum înainte veţi avea cu voi permanent gândul meu bun, cuvântul meu de înţelepciune şi îmbărbătare, speranţa vie care s-a născut în mine prin voia lui Dumnezeu, speranţă pe care o dăruiesc mai departe.
Nu fiţi trişti indiferent de cât de grea vi s-ar părea viaţa acum, indiferent de cât de bolnavi şi de slabi vă simţiţi, în curând o lume nouă, obiectivă, fondată pe condiţii cosmice favorabile, va lua locul celei vechi în care v-aţi şlefuit personalitatea şi v-aţi definitivat învăţătura.