Translate

luni, 5 martie 2012

Sistemul esenian


Oare de ce mintea omului este atât de încâlcită și imprevizibilă?! Este ca şi cum voind să rezolve probleme extraordinar de complicate ea mai întâi le-a inventat ca să aibă motive apoi să se extindă și să conducă lumea. Dar viaţa în realitate nu poate fi aşa! E un fel plastic de a face o observaţie despre viaţă, căci inteligenţa care a proiectat universul nu este nici pe departe așa cum ne-o închipuim noi. Si ca Dumnezeu-Viaţa să fie absolvit de toate vinovăţiile care i se impută universul ca proiecţie mentală este cea mai probabilă realitate. Altfel nu s-ar putea explica de ce pe coordonatele existenţei materiale totul este atât de nedrept. Dacă este adevărat că în această lume nu se poate trăi fără anumite mijloace materiale de ce unii le au în surplus, iar alţii nici măcar cât să trăiască? Este rezultatul acestei distribuiri reflecţia unei inteligenţe cosmice sau pur şi simplu este doar un efect al întâmplării?...
Eu nu cred că există vreo autoritate conştientă şi inteligentă care să conducă lumea, că toate combinaţiile sunt produsul întâmplării, iar această întâmplare a complicat într-atât de mult lucrurile încât nu mai există nici o minte capabilă să găsească soluţii. Practic sistemul psihic a devenit atât de imens şi bolnav încât soluţiile ce le oferă sunt ca boala ce îmbolnăvind vrea să vindece. Este imposibil așa!
Calea luminii este o soluție, dar mai sunt și altele. Sistemul esenian, despre care vreau să vă vorbesc în continuate, este o altă posibilitate. Esenienii au mai fost numiţi și gnostici, un cuvânt ce derivă din cunoaștere, dar nu e vorba despre acea cunoaștere obținută prin intelect, căci adevărurile la care ei au ajuns nu a fost extrase în primul rând din analiza lumii, ci prin intuiția supraconștientă.
Este arhicunoscută butada că Isus nu a fost niciodată creștin. Dar a fost esenian, deși reprezentanții creștinismului nu vor să o recunoască. Religiile deşi s-au născut din dorinţa de găsi leacuri pentru suflet au sfârșit prin a face din om un sclav. Era imposibil pentru creştinism să supraviețuiască prin oameni a căror învățătură este extrasă din sine, asemeni lui Isus, cel din evangheliile necanonice.
Regimul alimentar al esenienilor era alcătuit din produse simple şi vegetale. Tocmai pentru că mâncau puţin trăiau într-o linişte interioară de neînchipuit pentru oamenii de azi. Au înţeles că această lume este o încercare, o luptă cu iluzia, nicidecum un prilej de a pune în ordine un univers mental fără legi precise şi coerente. Nu au încercat să-şi înfigă rădăcinile în iad pentru a-l stăpâni, au trăit în tăcere ca simpli observatori ai haosului, nu s-au implicat în acesta.
Încerc să amintesc şi să explic câteva din învăţăturile lor. În primul rând esenienii au înţeles că frământarea minţii şi gândirea creatoare nu sunt de dorit şi le-au respins prin însăşi provenienţa lor: proteina animală şi cantitatea de hrană. Au ştiut că hrana puţină şi vegetală este cheia prin care se poate opri mintea să creeze şi să distrugă într-o succesiune eternă. Naşterea şi moarte înseamnă tocmai acest lucru – transferarea propriei vieţi într-o altă formă, sperând că aceasta din urmă să găsească soluţia care să oprească distrugerea.
Esenienii au înţeles foarte bine capcanele minţii şi au încercat să-i taie cât mai mult din rădăcini. Continuitatea individualităţii fără un trup fizic, în condiţiile Pământului, au ştiut că nu e posibilă, dar prin reducerea cantităţii de hrană într-o singură masă pe zi şi prin vegetarianism ei au reuşit să schimbe ceva din programul mental al omului - maşină. Cine îi apreciază pe creatori implicit îi apreciază pe ucigași și pe cuceritori; imperiile au crescut prin sânge, civilizaţia prin iluzie. Esenienii şi-au folosit energia pentru descoperirea valorilor spiritului, oamenii de azi şi-o consumă toată pentru crearea obiectelor care să le excite simțurile...
Calea pe care au propus-o esenienii şi pe care eu o susţin este extrem de dificilă pentru oamenii de astăzi. Puțini au hotărârea și rezistența necesară... Pofta este una din cele mai puternice forţe ale minţii, iar mintea cere să fie alimentată cât mai consistent şi mai rafinat. Reţetele culinare sofisticate şi plăcerea gustului sunt cele mai puternice pârghii prin care ea lucrează. Trebuie mai întâi să înţelegi prin fiecare celulă a trupului rostul acestei renunţări, altfel nu poţi merge nici un pas înainte. În sprijinul Căii mai am un argument extrem de solid. Vorbim despre consumul de carne. El oferă cea mai puternică sursă de proteine pentru gândire şi acţiune, dar în acelaşi timp este cauza celei mai cumplite boli a trupului – cancerul. Este ca şi cum mintea ar fi fabricat eşarfe negre pentru oameni ca să nu vadă adevărul, pentru că altfel nu-mi explic cum aceştia nu au înţeles că proteina care intră prin cavitatea bucală sub formă de carne este ca o sămânţă care îşi caută teren unde să-şi înfigă rădăcinile. Cu cât hrana este compusă mai mult din carne cu atât mai mari sunt şansele ca această nouă formă de viaţă, independentă şi autonomă, să paraziteze corpul uman şi să-l distrugă. Cancerul este ca un arbust plin de spini; unde se stabileşte, susţinut de proteina animală proliferează şi înfloreşte. Atâta inconştienţă nu am crezut că poate să existe... Iar dacă a fost câţiva oameni care a observat principiul, cum este cazul lui Rudolf Breus, aceştia au fost alungaţi din lumea „civilizată” deoarece mesajul lor descuraja consumul şi dependenţa.
În concluzie nu cred că e posibil ca omul să se schimbe atât cât se va mai afla în acest trup de materie inferioară. Eforturile mentale vor fi mereu o suferinţă inutilă pentru că hrana este ca un soft ce ne dictează toate mişcările. Singura noastră şansă este să ne trezim şi să ne opunem. Dar cum am putea rămâne în Viață fără această materie inferioară care se eternizează prin hrănire, nu vă pot spune. Numai o minune cosmică ne mai poate ajuta. În această minte plină de instincte animale şi vegetative este prostește să mai avem vreo încredere.



luni, 9 ianuarie 2012

Instrumentul total


Lumina este cel mai puternic instrument pe care putem să-l folosim pentru a repara ceea ce s-a stricat în unitatea noastră fizico-mentală. Dar pentru a reuși ea are nevoie de conștiența minții personale.
În sens larg aceasta este alcătuită din trei părţi. Prima este partea intuitivă exprimată prin credinţă, a doua este partea volitivă exprimată prin voinţă, şi a treia este partea intelectuală exprimată prin analiză. Oricât ar părea de ciudat credinţa este superioară voinţei, iar voinţa este superioară puterii de a face. Cel care are credinţă vrea să facă şi pentru că vrea să facă, poate.

Desigur nu putem păcătui prin hrană şi gânduri greşite fără să fim pedepsiţi într-un fel sau altul. Cel care s-a îmbolnăvit trebuie să-şi recunoască greșelile și să nu le mai repete.
Sublimul acestui moment de trezire este unic, astfel încât bolile nu sunt rele în sine, dacă ajută la trezirea Conştiinţei. Ele îi astâmpără pe cei pătimaşi din nebunia lor, şi după ce îi trece prin calvarul suferinţei îi spală de toate păcatele lor.
Mai demult, lucrurile pe care vi le-am expus în acest articol erau doar crâmpeie de gânduri ce nu se legau pentru că arătau ca un edificiu şubred şi incomplet. În timp însă elementele lipsă s-au completat, iar astăzi el poate rezista îndoielilor. Tot ce mai rămâne de avut în vedere este răbdarea cu care trebuie privită această idee. Dacă se vrea rezultate mari cu muncă și credinţă puţină nu vor exista beneficii.
Lumina este una indiferent dacă este produsă de mintea personală sau este preluată din spațiul cosmic. Ea trebuie vizualizată atât în interiorul corpulului cât și împrejurul lui ca un întreg indivizibil.
Ființa evoluată își creează propria ei sferă de lumină care îi susține buna dispoziție și totodată o protejează de orice atac al întunericului de afară.


P. S. Conducerea conștientă a luminii este un exercitiu elementar ce va înceta de la sine atunci când va putea fi executat supraconștient, odată cu evoluția persoanei în cauză. Adevăratele benefecii ale luminii sunt supraconștiente.




vineri, 21 octombrie 2011

Pericolul inimii îngeţate

Este extrem de greu să ai permanent o inimă bună. Cum ar zice românul hâtru atunci când greşeşte: ce să-i faci dacă materialul din care sunt făcut este prost! Şi totuşi nici unul dintre noi nu se poate împăca cu prostia. Dorinţa de îmbunătăţire este un impuls natural al oricărei fiinţe vii, şi, dacă vreţi, nu numai la nivel spiritual, dar şi la nivel fizic. Vedem însă lucrurile prin ochii noştri pământeşti, credem că îmbunătăţirea fizică stă doar în armonia formelor şi mărimea muşchilor, fără să mai conştientizăm faptul că frumuseţea corpului omenesc este mai degrabă un instinct al speciei decât o realitate în sine.
Haideţi însă să ne ocupăm nu numai de frumuseţea conturului, lucrul pe care cu folos îl face arta, haideţi să conştientizăm şi realitatea că materia noastră interioară ne determină întreaga paletă de gânduri şi acţiuni, că frumuseţea interioară este poate infinit mai importantă decât frumuseţea marginilor. Se spune că de la ultima bucată de minereu, de la ultimul vierme şi până la divinitate, nimic nu este lipsit de materialitate, şi în consecinţă nimic nu este lipsit de proprietăţi, că tot ceea ce diferă este gradul de subtilitate a materiei şi atât. 
Aşadar ce este o inimă bună dacă nu o proprietate a materiei interioare?! O putem menţine sub control prin voinţă, o putem face să înflorească ca o floare de primăvară prin rugăciune, putem folosi o paletă foarte largă de procese mentale pentru a o impulsiona, dar dacă nu o avem în noi prin compoziţia materiei interioare nu putem face nimic. De ce unii o au, iar alţii nu?! Nu cred că e potrivită această întrebare! Mai corect ar fi să spunem: de ce unii o mai au, iar alţii nu?!
Aş vrea să am o soluţie care să aducă tuturor înapoi inima bună, dar cum aş putea când eu însumi o pierd uneori?… E atât de natural să oscilezi între polarităţile materiei cât te afli pe acest pământ încât este practic imposibil să ai permanent o inimă bună...Şi totuşi nu mă pot împăca cu această situaţie! Fiindcă atunci când nu o mai am viaţa mea nu mai are nici un sens!
Este probabil adevărat că ea este o proprietate a materiei subtile, dar de unde putem lua această materie? O putem obţine prin hrană, prin aer, prin lumină, prin gânduri?
Cine ar putea să-mi răspundă, dacă nimeni nu are nici un punct fix în acest domeniu, şi chiar toată filozofia şi religia oamenilor este alcătuită mai mult din speculaţii, decât din dovezi implacabile. Putem spune: este posibil să fie aşa sau aşa, dar certitudini nu avem nici unul. Unii pot avea curajul, izvorât dintr-o anumită naivitate sau teribilism, să spună că ştiu totul, dar noi intuim deja că ei încearcă să ne înşele. Să îi cert, nu aş dovedi decât că mi-am pierdut inima bună, iar acum, în acest moment e în mine. Şi având-o  este natural că vreau să ajut, dar cum?
Poate aş putea să le spun celor care îşi simt adesea inima îngheţată că aceasta nu este o trăsătură permanentă a lor, că trecerea prin stadiul de fiinţă omenească poate să-i facă în mod firesc blânzi şi buni. Vreau să le spun un cuvânt de încurajare, pentru că din păcate, cunosc persoane foarte apropiate, rude şi prieteni, care şi-au pierdut aproape cu desăvârşire inima bună. Justificările lor sunt foarte logice pentru mintea instinctuală, dar pentru conştiinţă sunt absurde, căci ce poate fi logic dacă acel lucru te face să suferi tu și pe cei din jur?...Nu contează în sens absolut că lumea nu ţi-a răspuns aşteptărilor, nu contează că oamenii te-a trădat și te-a minţit. Ce ai crezut tu că se poate întâmpla în această lume a acțiunii și reacțiunii?! De ce laşi frustrările să te copleşească?! Eu chiar cred că tu, cel cu inima îngheţată, eşti o persoană sensibilă, poate mult mai inteligentă decât majoritatea, dar ai găsit o soluţie proastă ca să-ţi exprimi nemulţumirea. Dovedeşte că te respecţi şi alungă-ţi supărarea! Fă-ți curăţenie în suflet şi ia seama că în afara gândurilor ce te otrăvesc mai este foarte importantă și alimentația. Vorbesc despre lucruri experimentate chiar de mine şi verificate în ani de observaţii atente. Plăcerea gustului pe calea descoperirii de sine este un lux mult prea scump ca să merite a fi întreținut.
Poate hrana nu determină în întregime calitatea materiei interne, dar sigur ea reprezintă scânteia de la care se aprinde focul vieţii. Carnea este impregnată de instinctele materiei inferioare, căci provine de la animale inferioare, să nu vă amăgiţi că mestecând-o mintea voastră nu va fi afectată! Apoi cantitatea de hrană în exces poate provoca şi ea tendinţe distructive. Devii ca un foc supraalimentat atunci când mănânci prea mult, arzi ca un balaur totul în preajma ta! Nu îţi mai poţi controla reacţiile! 
Vă asigur că în timp vă veți simți mult mai bine dacă veți elimina carnea și vă veți mulțumi cu alimentele curate, vegetale. E o poveste lungă aici, dar mai mult decât orice aliment de pe Pământ, plantele asimilează cel mai bine lumina, cea mai subtilă formă de hrană din univers.
E o soluţie puţin neaşteptată pentru cei care cred că reacţiile şi sentimentele noastre provin numai din procese mentale, din voinţă, din rugăciune, din meditaţie. Sigur, aceste activități sunt foarte importante, dar nu au forță fără a fi susținute de austeritate și calitatea hranei. Din ce aţi vrea voi să stoarceţi sucul dulce la vieţii? Doar din gândurile pe care nu le puteţi păstra şi nici atinge?!
Dragii mei, vă sfătuiesc să faceţi tot ce vă stă în putere pentru a fi mai buni, să treceți peste toate prejudecățile și reproșurile ce le aveți în minte! O viaţă cu o inimă aspră nici nu merită trăită - este  moarte în cel mai pur înţeles al cuvântului. 
Datoria ta principală, omule, este să transformi materia cu care vii în contact, astfel încât ce ai primit prin naştere ca materie grosieră să dai înapoi vieţii ca substanţă iluminată şi subtilă. Alchimia sau magia divină acționează prin tine. 

miercuri, 12 octombrie 2011

Beneficiile suferinţei

Lucrurile ce le voi expune în articolul de faţă vor întrece pe alocuri puterea de toleranţă a oamenilor. Vă veţi mira profund de concluziile pe care le voi trage povestind o situaţie care s-a petrecut de curând. S-a întâmplat că o fiinţă foarte dragă mie a contactat o viroză destul de aspră şi încăpăţânată. Nu e relevant sa dau prea multe amănunte asupra cazului, dar trebuie să recunosc că au fost momente când am crezut că viaţa acelei persoane este pusă serios în pericol. Am făcut uz de toate cunoştinţele mele transcendentale, am căutat în mine cele mai puternice forţe ale raţiunii, m-am închinat divinităţii cu o ardoare nemaiîntâlnită până atunci, dar parcă totul se prăbuşea în jurul meu vertiginos şi implacabil. Au fost momente groaznice, nu am crezut că se poate suferi atât! Fusesem destul de sigur până atunci că sensibilitatea mea îmi dăduse destule de îndurat şi în această competiţie eram deja un campion. Dar mi-am dat seama că mă înşelasem groaznic. Se putea mult mai mult!. S-a dovedit că a fost un foc de paie, o viroză mai încăpăţânată şi atât. Copilul s-a făcut bine.
Până aici poate nimic extrem de spectaculos. Practic toţi oamenii trec prin astfel de experienţe. Dar în aceste câteva zile prin mine au trecut înţelegeri care cu greu se pot exprima, apropierea dintre mine şi Dumnezeu la nivel afectiv a ajuns la apogeul cunoaşterii mele, pot să spun că niciodată nu am fost mai detaşat de egoul meu ca în aceste zile.
Evit de ceva timp să mai fac târguri cu Dumnezeu, lucruri din acelea pe care le rosteşte omul aflat în suferinţă : „Doamne dacă mă scoţi din situaţia asta voi fi cel mai fidel slujitor al tău, credinciosul tău cel mai pur, pâinea ta etc”.
Totuşi nu m-am mai închinat parcă niciodată divinităţii ca în aceste zile; mi-am recunoscut neputinţa şi m-am dăruit cu totul voinţei sale. I-am spus că indiferent de ce se va întâmpla mă voi supune hotărârii divine, pentru că legile cosmice sunt juste aşa cum le-a hotărât el în înţelepciunea lui impecabilă. Nu trebuie să vă mai spun că pentru mine Dumnezeu nu este o persoană, ci pur şi simplu existenţa pură. Tot ce se face nu este la cunoştinţa sa cum se spune, ci este parte din fiinţa sa. În acest fel Dumnezeu este întotdeauna just, pentru că el este implicat în tot ceea ce se întâmplă, iar suferinţa tuturor este şi a sa. El nu este cel care judecă de pe un tron, ci este cel care coboară în nămol, el este cel mai de sus şi în acelaşi timp cel mai de jos. Vorbim desigur aici de realitatea iluzorie în care noi oamenii ne avem casă. În principiu toate această suferinţă este ireală. Este un apanaj al simţurilor necesar pentru supravieţuire, dar în sine nu este o realitate absolută. Desigur nu e posibil să-l putem explica pe Dumnezeu în omnipotenţa şi omniprezenţa sa, şi cu atât mai puţin să înţelegem ceea ce reprezintă el în realitate.
Dar în lumea simţurilor lucrurile s-au întâmplat aşa cum v-am spus adineauri. Cea mai subtilă parte a fiinţei mele ştia cu certitudine că nimeni nu moare şi nimeni nu se naşte, dar fiinţa mea afectivă a suferit amarnic în aceste zile. Nu am să pot da acum o notă a realizărilor mele la nivelul conştiinţei, dar vă pot spune cu certitudine că în fiinţa mea s-au produs în aceste zile schimbări care cu greu se puteau realiza într-o viaţă cotidiană obişnuită. Ştiu că limbajul nu mă ajută, dar vă pot spune că atenţia faţă de tot ce există a crescut în mine în mod exponenţial în această perioadă şi este greu de conceput că aş mai putea vreodată să fac rău cuiva cu bună ştiinţă. Posibilitatea ca orice fiinţă care respiră să aibă acelaşi şir de experienţe cu mine mi-a sporit compasiunea enorm de mult. Nu am nici un punct fix ca să pot face o comparaţie, dar cred că în acest domeniu am urcat destul de sus. Dar cât suntem în formă fizică nu putem fi siguri de nimic, este suficient un mic accident al creierului ca să uităm tot ce ştim şi să devenim simple animale.
Poate veţi spune că forţez lucrurile, dar rememorând istoria umanităţii, îmi dau seama acum mai mult ca niciodată că durerea pe care au suferit-o popoarele de-a lungul timpului le-a ajutat să evolueze mai mult decât orice, că fără această flacără cumplită a experienţelor colective abominabile omul ar fi stat şi astăzi în postura de animal de la gura peşterii sau de pe crengile copacului. Nu vreau să dau nume de popoare, pentru că oamenii sunt predispuşi să judece sumar şi să arunce cu foc în cel care are curajul să spună lucrurilor pe nume, dar fără prezenţa torţionarului victima nu ar fi putut să evolueze înspre o apropiere reală de Dumnezeu, şi nu numai în segmentul său religios. Există apropiere de Dumnezeu la nivelul înţelegerii interiore, sunt stări care nu se pot reproduce prin cuvinte; nu e un secret că deşi ne-am îmbogăţit limbajul nu ne putem transmite stările sufletului decât în mică măsură. Aşa încât concluzia mea este aspră, dar necesară: nu trebuie să ne iubim numai aproapele, trebuie să ne iubim chiar şi torţionarul. Conceptul răzbunării trebuie pur şi simplu să dispară din preocupările noastre. Uciderea sau pedepsirea aspră a vinovatului, aşa cum ne place nouă să spunem celui care s-a aşezat de-a curmezişul vieţii noastre, care apare, chiar fără să o ştim, ca urmare a justiţiei divine, este una din cele mai puternice frâne care ne ţin în lumea activităţilor inferioare. Când orice om va închide televizorul în faţa unui film în care personajul principal şi „pozitiv” îşi răzbună cu sânge pierderea pricinuită, atunci înseamnă că ne-am mai îmbunătăţit cu un vârf de ac.
Voi face comparaţie între lucrurile ce s-au întâmplat în ultima vreme în două ţări îndepărtate şi diferite, China şi România. Dacă una din ele şi-a reeducat sursa opresiunii, ultimul împărat, lăsându-l în viaţa pentru a experimenta greutăţile oamenilor de rând, dându-i posibilitatea să ajungă la înţelegere şi compasiune, cealaltă şi-a împuşcat doi dintre cârmuitorii săi din ultimul veac în cel mai inconştient mod posibil. Şi care este rezultatul: aproape nimeni din ţara asta nu a învăţat nimic, iar beneficiile sperate după ce s-a realizat răzbunarea nu numai că nu au apărut, dar s-a aruncat şi asupra copiilor cu o pedeapsă nemeritată. Justiţia divină vede tot şi răsplăteşte tot! Dacă China urcă continuu atât la nivelul conştiinţei, cât şi la nivelul bogăţiei naţionale, România, fără o minune, va mai înota în mocirlă mult timp. Aş vrea să fie altfel, dar ţinând cont de condiţia etnică şi de nivelul de conştiinţă a cetăţenilor, este greu de crezut că mă pot înşela.
Desigur nu e relevant orice amănunt în această comparaţie, nici în China nu curge doar lapte şi miere, nici în România, numai otravă. Dar oricum este ceva de meditat şi de luat în seamă în această comparaţie.
Îndreptarea păcătosului prin educaţie şi iubire este o treaptă grea şi înaltă pe scara vieţii. Cu curaj sau târâş va trebui să o urcăm neapărat. Altfel, cu oameni abrutizaţi împrejurul nostru va fi imposibil să avem o viaţă frumoasă!


duminică, 9 octombrie 2011

Mintea închinată divinităţii

Dumnezeu este idealul în compania căruia am vrea să trăim. El nu este în niciun caz acea ființă pedantă și plicticoasă pe care o prezintă unele religii. El nu este în primul rând o persoană. Oamenii l-au personificat. În filozofia care a descris cea mai profundă cale a evoluției, yoga, se spune că materia este minte în formă şi substanţă. Iisus, ființa divină care a creat creştinismul, ne-a transmis că puterea credinţei poate ridica un munte și să-l arunce în mare. Astfel dacă mintea creează realitatea, preocuparea permanenta faţă de calităţile lui Dumnezeu nu numai că poate crea momente de o emoţie şi de o frumuseţe interioară inegalabilă, dar în timp poate transforma materia umană în cea mai subtilă stare de existenţă, ființa divină. Cel care renunţă la preocuparea faţă de idividualitatea egoistă, îndreptându-şi toată atenţia spre Divinitate, în timp, din experienţă în experienţă, ajunge la realitatea supremă.
Acest articol nu este o înşiruire de cuvinte necugetate, el este produsul şi concluzia vieţii mele de până acum, dar şi a tuturor cărţilor de înţelepciune spirituală autentică. Credinţa care înlocuieşte această materialitate firavă şi efemeră cu capacităţile atribuite Divinității este calea cea mai de preţ a fiinţelor vii de realizare a păcii și fericirii. Ea nu furnizează obiecte, ci produce pur şi simplu emoția pură. Toate celelalte activități se substituie emoției; având emoția adecvată, în special dragostea, toate lucrurile se transformă sub ochii noștri.
Când mâncăm, dansăm sau cântăm urmărim să obținem o emoție pozitivă. Preocuparea de Divinitate este prin ea însăși o stare de bine, care nu necesită mișcare fizică.
Oricât de terifiante ar fi experienţele unei fiinţe, oricât de mult ar lovi într-un om forţele naturii, dacă el îşi are mintea fixată asupra Divinității, percepând splendoarea ei absolută şi indestructibilă, trece peste orice încercare cu zâmbetul pe buze. El înţelege că totul vine de la Dumnezeu şi  experimentarea suferinţei este calea prin care se obține înțelepciunea. După acest moment omul nu mai are nevoie de legi aspre care să-l împiedice să facă răul.
Bisericile trebuie văzute ca o oază în deşert. Ele sunt un centru de energie pozitivă ce trebuie păstrat în omenire până când fiinţa umană va ajunge de aceeaşi natură cu Divinitatea. Fixarea minţii asupra Divinității aduce în atenţie tot ce emai frumos şi mai cald din toată existența. Euforia, surpriza şi entuziasmul devin parte integrantă a ființei vii și sunt trăite din plin.

Curajul de a fi tu însuți - cartea

(Use the Translate widget above to view this article in your preferred language) Constantin Luntraru Curajul de a fi tu însuți Anul publicăr...