Translate

duminică, 20 mai 2012

Atenția

Limbajul esoteric a creat de numeroase ori probleme profanilor, dar el este necesar din cel puţin două puncte de vedere. Pentru că pe de o parte prin el se încearcă exprimarea unor trăiri şi idei mult superioare vieţii de rutină, iar pe de altă parte el este ca o probă elementară pentru cel care vrea să intre într-o şcoală de elită – „Şcoala realităţilor eterne”.
Dar mai sunt unele învăţături foarte vechi care dintr-un motiv sau altul nu s-au putut concretiza într-o carte până de curând. Una dintre acestea este „ A patra cale” a lui P.D. Uspensky, scrisă la începutul secolului XX. Dacă ar fi să privim lucrurile numai din punct de vedere liniar am putea spune că e o adevărată minune că această învăţătură antică nu s-a pierdut, dar dacă suntem atenţi ne dăm seama că totul se pierde numai Adevărul nu. Ea a existat dintotdeauna dar a aşteptat într-o stare de conservare potrivită apariţia unui om cu un intelect suficient de dezvoltat pentru a fi asimilată. Spunem asta pentru că tabelul hidrogenilor şi teoria octavelor expusă în cartea „ A patra cale” a lui Uspensky întrece prin complexitatea sa tot ce s-a mai scris despre crearea omului nou, precum şi despre metodele prin care Realitatea funcţionează în univers.
Conform acestei şcoli omul se află în această stare jalnică de existenţă datorită somnului în care îşi petrece cea mai mare parte a vieţii. Mai departe se spune că recunoscând că şi-a petrecut aproape toată viaţa în somn omul are şansa să se trezească. Trezindu-se el are dreptul să moară, iar murind se poate naşte.
Deşi autorul este cât se poate de obiectiv şi limbajul său este în concordanţă cu ceea ce exprimă noi nu-l mai putem înţelege şi putem fi cel puţin contrariaţi de cele afirmate. Cum ar putea recunoaşte un om care se respectă „ că doarme”?!
Voi încerca în cele ce urmează să traduc în limbajul omului obişnuit adevărurile incontestabile de mai sus. Somnul la care se referă Uspenski nu poate fi altceva decât lipsa de atenţie. Nu mă refer numai la neatenţia din lucrurile cotidiene, cea care îi face pe unii să cadă în gropi ziua în amiaza mare ci mă refer mai ales la lipsa de atenţie faţă de lucrurile vii – realitatea din noi şi de pretutindeni. Cum ar fi şi câte neajunsuri nu s-ar evita dacă omul ar putea înţelege că tot ce caută şi îşi doreşte din universul colosal al miliardelor de ani lumină se află în întregime în interiorul său?!
Continuând analogia cu cele expuse de Uspenski, dându-şi seama că şi-a trăit aproape întreaga viaţă în neatenţie şi întâmplare, omul poate să înţeleagă rolul atenţie şi modul cum şi-o poate însuşi. Detaliem după cum urmează:
Obţinerea atenţie înseamnă trezire. Fiind atent la lucrurile vii, de fapt la lucrurile care se află în interiorul său şi care nu se schimbă după voia întâmplării, omul îşi poate pierde interesul faţă de lucrurile morbide şi imaginare care îl preocupă acum. Din acel moment se poate spune că el are dreptul să moară pentru această lume goală şi deşartă pentru că prin atenţia din sine a descoperit existenţa unei lume nemărginit mai frumoase şi mai sigure decât cea în care a visat până acum. Acum se poate spune că el se naşte pentru Realitate, adică poate să descopere existenţa a ceea ce se află mai presus de aparenţele care l-au înşelat atâta amar de vreme.
Astfel moartea care v-a speriat probabil în succesiunea – somn, trezire, moarte, naştere, nu înseamnă altceva decât dezbrăcarea de omul vechi cu care v-aţi învelit până acum pentru a ieşi la lumină ca nişte oameni suficienţi prin voi înşivă.
Mi-am permis să scriu acest articol pentru că atenţionând că acest blog este o pagină pentru spirit este puţin probabil ca cineva care nu are interes faţă de lucrurile care depăşesc atenţia obişnuită să fi ajuns cu lectura până aici. Dar un om care vrea să înţeleagă sensul existenţei şi motivul pentru care se află pe acest Pământ poate primi ajutor de la orice cuvânt şi de la orice fir de iarbă…
Tot ce îi trebuie la început unui astfel de om este voinţa. Apoi el poate obţine ceva extraordinar dacă îşi face o regulă din a fi atent la viaţa din el mai înainte ca ea să se materializeze în lucruri sau în nume. Cel mai simplu este să fie atent la sunetul din clipa prezentă, dar nu la mesajul pe care îl poartă nişte cuvinte, ciripitul pasărilor, huruitul roţilor pe asfalt sau glasul tunetului. El trebuie să fie atent numai la vibraţia pe care o poartă sunetul din clipa prezentă, mereu şi mereu în această clipă, abandonând orice încercare a minţii de a crea o imagine din ea.
Dar această atenţie solicită extrem de multă energie şi nici o sursă de pe Pământ nu o poate furniza. Trebuie să fim corecţi şi spunem asta încă din capul locului. Din fericire Realitatea nu ne-a lăsat fără soluţii. Este însăşi atenţia, ascultarea sunetului din clipa prezentă, care devine un perpetum mobile ce se poate păstra aproape la infinit deşi, trebuie s-o spunem, doar în locuri izolate.
Această stare de beatitudine, la care s-a mai făcut referire şi în alte scrieri, nu poate fi înţeleasă de un om obişnuit, dar dacă el ar putea compara trăirea maximă din cel mai bun moment al vieţii sale cu aceasta ar vedea că ea este practic nesemnificativă. Un om obişnuit ce-şi trăieşte aproape toată viaţa în somn, cel mult, îşi poate doar închipui cum este să fii fericit!
Atenţia creează tocmai acest lucru – realitatea, şi în realitate, făcându-se o analogie cu lumea noastră mică, este mult mai bine decât în închipuire. Sigur, un om obişnuit va afirma că lumea cunoscută prin intermediul simţurilor grosiere este singura care poate să-i ofere suport real pentru fericire, dar el uită că fericirea este o stare ce nu trebuie obligatoriu asociată de o anume materialitate. Un om fericit ar trebui să fie treaz, şi cum să fie treaz dacă nu este atent?! Cine a fost cel fericit? Cel care deja nu mai este, cel care s-a stins odată cu visul cel vechi când unul hidos a venit peste el?...
Este important să ştim că pentru a controla efectele nedorite trebuie să le cunoaştem cauza, iar pentru a cunoaşte cauza trebuie să fim omul nou care s-a născut pentru Realitate.
Desigur nu sunt de acord ca trecerea la omul nou să se facă prin mijloace brutale dispreţuind natura şi şcoala pe care ea o oferă. Oricum, dacă se poate, condiţiile în care trăim acum, fiind grele, sunt cele mai bune pentru a realiza transformarea. Trecerea din gând în non gând şi invers aşa cum foarte frumos ne învaţă zazenul poate fi o pregătire extrem de necesară.
Omul nou poate să apară numai după ce omul vechi şi-a realizat inutilitatea şi ineficienţa. Deci nu este pentru tineri pentru că ei trebuie să se convingă prin ei însăşi că materialitatea aceasta haotică şi dură nu le poate oferi nici o soluţie de lungă durată.
Totuşi atenţionez că obţinerea atenţie, moartea pentru această lume şi naşterea pentru Realitate nu trebuie privită ca o sursă de avantaje. În această lume noi suntem deja un efect, cauză putem fi doar pentru lumea viitoare.
Viaţa se transferă din formă în formă oricum, indiferent dacă esenţa mai poate păstra ceva din memoria materializării precedente. Indiferent dacă te vei naşte mereu în 1970(citeşte anul în care te-ai născut fizic) aşa cum afirmă această sursă, sau vei urma succesiunea timpului, aşa cum afirmă altele, viaţa din noi nu se va putea pierde niciodată.
Dar dacă nu faci ceva cu tine acum când eşti viu atunci când o vei face?

luni, 2 aprilie 2012

Scopul vieţii


Există unele lucruri asupra cărora oamenii nu au căzut niciodată de acord. Şi fiindcă nu au ajuns la nici un consens astăzi evită să mai discute despre ele. Primul şi cel mai important de pe această listă este cel cu privire la scopul vieţii. Însă ce poate fi mai rău decât concluzia filozofilor sceptici că viaţa nu are nici un scop?... Şi totuşi ceva nu poate să fie fără să aibă un scop. De ce ar fi? Se poate admite că simţurile ne înşeală şi vedem deformat o mulţime de lucruri, dar că nu suntem vii nimeni nu poate admite. Aşadar suntem vii şi uneori e cazul să ne întrebăm: pentru ce? Întâi să clarificăm ce este viaţa. Este acelaşi lucru cu manifestarea şi numai atât? Sau poate exista atât viaţă manifestată cât şi viaţă nemanifestată? Iar conştiinţa poate fi doar a vieţii manifestate sau poate fi şi a vieţii nemnifestate? Pentru mine e amuzant să aud că nicăieri nu există condiţii de viaţă ca pe Pământ, în consecinţă e puţin probabil să mai existe viaţă undeva în univers. Oare nu suntem prea îngâmfaţi?! Când ne glorificăm unicitatea formei şi a civilizaţiei oare nu facem exact ca orice cioară care îşi laudă puiul său?!
Acest segment minuscul al vieţii, cel manifestat, este el singur în măsură să ne ardă creierii prin complexitatea sa, ce să mai vorbim despre imensitatea de posibilităţi ale vieţii nemanifestate?…
Nu putem fi de acord că plăcerea este scopul vieţii măcar şi din simplul fapt că ea nu poate fi percepută decât după opusul ei, adică după tristeţe, durere, boală suferinţă.
Atunci să fie scopul vieţii cunoaşterea?! Cunoaşterea a ce şi pentru ce?! Cunoaşterea felului cum să obţii plăcerea?! La ce e bună dacă prin prelungirea prea mult în timp a oricărei plăceri ea devine stingheră şi plictisitoare?! Atunci binele să fie scopul vieţii?... Ca şi plăcerea binele nu poate fi perceput decât după rău…
Putem să enumerăm astfel la infinit toate părerile noastre și să nu ajungem la nici un punct fix care să se poată numi scopul vieţii. Şi totuşi dacă este viaţa trebuie să aibă un scop.
Vivekananda spunea că libertatea este scopul vieţii. După părerea mea înţelegerea acestui om reprezintă un vârf al înțelepciunii omeneşti de până acum, dar în manifestare libertatea fără conştiinţă este o sursă continuă de dezordine şi haos. Libertatea este inofensivă numai când nu e însoţită de putere, în speță de manifestare. În viaţa nemanifestată libertatea însă este un nonsens. Iar în viaţa manifestată este imposibilă şi inacceptabilă. Dar libertatea la același nivel cu gradul de conştiinţă poate fi acceptabilă. Însă această libertate nu poate fi decât proporţională cu lipsa necesităţilor... Fără obiecte, fără pasiune, fără cerinţe… Şi atunci de unde să mai vină plăcerea dacă ea nu este decât un efect?! Şi dacă nu e plăcere ce motivaţie mai poate întreţine acţiunea?... Ce vedem acolo unde nu există nici o acţiune? Delăsare, spirit vegetativ, abrutizare… Libertatea de a nu face nimic este aşadar o monstruozitate, dorinţa de a face ceva este o calamitate.
Buddha a spus că dorinţa este cauza suferinţei omenești. Aşadar dacă doreşti suferi, iar dacă nu doreşti te abrutrizezi, şi în cele din urmă nu-ți mai poţi întreţine viața sau eşti ucis din cauza conflictelor pe care le naște lipsa de conştiinţă.
Oricât am scormoni de adânc în filozofia omenească, oricât am face apel la cunoştinţele noastre şi ale altora, oricât am lua experienţele la purificat şi am extrage concluzii din ele vedem că în afară de epuizarea minţii nu am realizat nimic. Şi atunci spunem: Facă-se voia lui Dumnezeu! Eu nu pot ajunge la nici o soluţie!
Dar credeţi că e atât de simplu?! Care poate fi voia lui Dumnezeu?... Și uite așa, încetul cu încetul, ajungem la scopul real al vieţii: Voia lui Dumnezeu este să ne recunoaștem ca origine a tot ce există, uniți cu el însuși, și să rescriem universul.
Dar oare suntem aproape de acest ideal?! Există desigur oameni care în virtutea înțelegerii au deja o voinţă de fier, capabili să renunţe la mintea lor, la opiniile lor, la religia lor separtistă pentru a îmbrăţişa natura divină, dar aceștia sunt puţini, iar atitudinea lor nu se poate transmite ca un parfum într-o încăpere.
Se înţelege aşadar care e opinia mea cu privire la scopul vieţii: păstrarea ei cât mai mult posibil ca prin efort constant şi hotărât să se obţină sublimizarea ei!
Observați că ataşamentul faţă de copii este uneori mai puternic decât faţă de propriul nostru trup? De ce?! Fiindcă este ca şi cum am fi predat ştafeta unui tovarăş mai odihnit şi mai tânăr spre a o purta spre finiş, spre absolut. Şi odată cu ştafeta ne-am dat propria noastră viaţă cu toate aspiraţiile ei. Care la început şi mai ales la gradul de conștiință în care ne aflăm poate să treacă adesea prin eroare, dar e important că se continuă cursa şi idealul divinităţii nu este niciodată uitat.
Facă-se dar voia lui Dumnezeu!
Fie ca puţin câte puţin, din generaţie în generaţie, să ajungem tot mai buni şi mai puţin ataşaţi de căi eronate!
Trebuie să existe o cale de a depăşi dualitatea naştere-moarte, bucurie-tristeţe, sănătate-boală, bine-rău, încântare-dezgust. Viața în realitatea Spiritului nu poate fi plictisitoare! Perechea interes-plictiseală poate exista numai cât există perechea naştere-moarte.
Oricât de aspră ar fi lumea în această iluzie, precum umbrele nopții se va trece, și nimic, absolut nimic nu ne va opri să realizăm Fiinţa divină!



luni, 9 ianuarie 2012

Instrumentul total


Lumina este cel mai puternic instrument pe care putem să-l folosim pentru a repara ceea ce s-a stricat în unitatea noastră fizico-mentală. Dar pentru a reuși ea are nevoie de conștiența minții personale.
În sens larg aceasta este alcătuită din trei părţi. Prima este partea intuitivă exprimată prin credinţă, a doua este partea volitivă exprimată prin voinţă, şi a treia este partea intelectuală exprimată prin analiză. Oricât ar părea de ciudat credinţa este superioară voinţei, iar voinţa este superioară puterii de a face. Cel care are credinţă vrea să facă şi pentru că vrea să facă, poate.

Desigur nu putem păcătui prin hrană şi gânduri greşite fără să fim pedepsiţi într-un fel sau altul. Cel care s-a îmbolnăvit trebuie să-şi recunoască greșelile și să nu le mai repete.
Sublimul acestui moment de trezire este unic, astfel încât bolile nu sunt rele în sine, dacă ajută la trezirea Conştiinţei. Ele îi astâmpără pe cei pătimaşi din nebunia lor, şi după ce îi trece prin calvarul suferinţei îi spală de toate păcatele lor.
Mai demult, lucrurile pe care vi le-am expus în acest articol erau doar crâmpeie de gânduri ce nu se legau pentru că arătau ca un edificiu şubred şi incomplet. În timp însă elementele lipsă s-au completat, iar astăzi el poate rezista îndoielilor. Tot ce mai rămâne de avut în vedere este răbdarea cu care trebuie privită această idee. Dacă se vrea rezultate mari cu muncă și credinţă puţină nu vor exista beneficii.
Lumina este una indiferent dacă este produsă de mintea personală sau este preluată din spațiul cosmic. Ea trebuie vizualizată atât în interiorul corpulului cât și împrejurul lui ca un întreg indivizibil.
Ființa evoluată își creează propria ei sferă de lumină care îi susține buna dispoziție și totodată o protejează de orice atac al întunericului de afară.


P. S. Conducerea conștientă a luminii este un exercitiu elementar ce va înceta de la sine atunci când va putea fi executat supraconștient, odată cu evoluția persoanei în cauză. Adevăratele benefecii ale luminii sunt supraconștiente.




vineri, 21 octombrie 2011

Pericolul inimii îngeţate

Este extrem de greu să ai permanent o inimă bună. Cum ar zice românul hâtru atunci când greşeşte: ce să-i faci dacă materialul din care sunt făcut este prost! Şi totuşi nici unul dintre noi nu se poate împăca cu prostia. Dorinţa de îmbunătăţire este un impuls natural al oricărei fiinţe vii, şi, dacă vreţi, nu numai la nivel spiritual, dar şi la nivel fizic. Vedem însă lucrurile prin ochii noştri pământeşti, credem că îmbunătăţirea fizică stă doar în armonia formelor şi mărimea muşchilor, fără să mai conştientizăm faptul că frumuseţea corpului omenesc este mai degrabă un instinct al speciei decât o realitate în sine.
Haideţi însă să ne ocupăm nu numai de frumuseţea conturului, lucrul pe care cu folos îl face arta, haideţi să conştientizăm şi realitatea că materia noastră interioară ne determină întreaga paletă de gânduri şi acţiuni, că frumuseţea interioară este poate infinit mai importantă decât frumuseţea marginilor. Se spune că de la ultima bucată de minereu, de la ultimul vierme şi până la divinitate, nimic nu este lipsit de materialitate, şi în consecinţă nimic nu este lipsit de proprietăţi, că tot ceea ce diferă este gradul de subtilitate a materiei şi atât. 
Aşadar ce este o inimă bună dacă nu o proprietate a materiei interioare?! O putem menţine sub control prin voinţă, o putem face să înflorească ca o floare de primăvară prin rugăciune, putem folosi o paletă foarte largă de procese mentale pentru a o impulsiona, dar dacă nu o avem în noi prin compoziţia materiei interioare nu putem face nimic. De ce unii o au, iar alţii nu?! Nu cred că e potrivită această întrebare! Mai corect ar fi să spunem: de ce unii o mai au, iar alţii nu?!
Aş vrea să am o soluţie care să aducă tuturor înapoi inima bună, dar cum aş putea când eu însumi o pierd uneori?… E atât de natural să oscilezi între polarităţile materiei cât te afli pe acest pământ încât este practic imposibil să ai permanent o inimă bună...Şi totuşi nu mă pot împăca cu această situaţie! Fiindcă atunci când nu o mai am viaţa mea nu mai are nici un sens!
Este probabil adevărat că ea este o proprietate a materiei subtile, dar de unde putem lua această materie? O putem obţine prin hrană, prin aer, prin lumină, prin gânduri?
Cine ar putea să-mi răspundă, dacă nimeni nu are nici un punct fix în acest domeniu, şi chiar toată filozofia şi religia oamenilor este alcătuită mai mult din speculaţii, decât din dovezi implacabile. Putem spune: este posibil să fie aşa sau aşa, dar certitudini nu avem nici unul. Unii pot avea curajul, izvorât dintr-o anumită naivitate sau teribilism, să spună că ştiu totul, dar noi intuim deja că ei încearcă să ne înşele. Să îi cert, nu aş dovedi decât că mi-am pierdut inima bună, iar acum, în acest moment e în mine. Şi având-o  este natural că vreau să ajut, dar cum?
Poate aş putea să le spun celor care îşi simt adesea inima îngheţată că aceasta nu este o trăsătură permanentă a lor, că trecerea prin stadiul de fiinţă omenească poate să-i facă în mod firesc blânzi şi buni. Vreau să le spun un cuvânt de încurajare, pentru că din păcate, cunosc persoane foarte apropiate, rude şi prieteni, care şi-au pierdut aproape cu desăvârşire inima bună. Justificările lor sunt foarte logice pentru mintea instinctuală, dar pentru conştiinţă sunt absurde, căci ce poate fi logic dacă acel lucru te face să suferi tu și pe cei din jur?...Nu contează în sens absolut că lumea nu ţi-a răspuns aşteptărilor, nu contează că oamenii te-a trădat și te-a minţit. Ce ai crezut tu că se poate întâmpla în această lume a acțiunii și reacțiunii?! De ce laşi frustrările să te copleşească?! Eu chiar cred că tu, cel cu inima îngheţată, eşti o persoană sensibilă, poate mult mai inteligentă decât majoritatea, dar ai găsit o soluţie proastă ca să-ţi exprimi nemulţumirea. Dovedeşte că te respecţi şi alungă-ţi supărarea! Fă-ți curăţenie în suflet şi ia seama că în afara gândurilor ce te otrăvesc mai este foarte importantă și alimentația. Vorbesc despre lucruri experimentate chiar de mine şi verificate în ani de observaţii atente. Plăcerea gustului pe calea descoperirii de sine este un lux mult prea scump ca să merite a fi întreținut.
Poate hrana nu determină în întregime calitatea materiei interne, dar sigur ea reprezintă scânteia de la care se aprinde focul vieţii. Carnea este impregnată de instinctele materiei inferioare, căci provine de la animale inferioare, să nu vă amăgiţi că mestecând-o mintea voastră nu va fi afectată! Apoi cantitatea de hrană în exces poate provoca şi ea tendinţe distructive. Devii ca un foc supraalimentat atunci când mănânci prea mult, arzi ca un balaur totul în preajma ta! Nu îţi mai poţi controla reacţiile! 
Vă asigur că în timp vă veți simți mult mai bine dacă veți elimina carnea și vă veți mulțumi cu alimentele curate, vegetale. E o poveste lungă aici, dar mai mult decât orice aliment de pe Pământ, plantele asimilează cel mai bine lumina, cea mai subtilă formă de hrană din univers.
E o soluţie puţin neaşteptată pentru cei care cred că reacţiile şi sentimentele noastre provin numai din procese mentale, din voinţă, din rugăciune, din meditaţie. Sigur, aceste activități sunt foarte importante, dar nu au forță fără a fi susținute de austeritate și calitatea hranei. Din ce aţi vrea voi să stoarceţi sucul dulce la vieţii? Doar din gândurile pe care nu le puteţi păstra şi nici atinge?!
Dragii mei, vă sfătuiesc să faceţi tot ce vă stă în putere pentru a fi mai buni, să treceți peste toate prejudecățile și reproșurile ce le aveți în minte! O viaţă cu o inimă aspră nici nu merită trăită - este  moarte în cel mai pur înţeles al cuvântului. 
Datoria ta principală, omule, este să transformi materia cu care vii în contact, astfel încât ce ai primit prin naştere ca materie grosieră să dai înapoi vieţii ca substanţă iluminată şi subtilă. Alchimia sau magia divină acționează prin tine. 

miercuri, 12 octombrie 2011

Beneficiile suferinţei

Lucrurile ce le voi expune în articolul de faţă vor întrece pe alocuri puterea de toleranţă a oamenilor. Vă veţi mira profund de concluziile pe care le voi trage povestind o situaţie care s-a petrecut de curând. S-a întâmplat că o fiinţă foarte dragă mie a contactat o viroză destul de aspră şi încăpăţânată. Nu e relevant sa dau prea multe amănunte asupra cazului, dar trebuie să recunosc că au fost momente când am crezut că viaţa acelei persoane este pusă serios în pericol. Am făcut uz de toate cunoştinţele mele transcendentale, am căutat în mine cele mai puternice forţe ale raţiunii, m-am închinat divinităţii cu o ardoare nemaiîntâlnită până atunci, dar parcă totul se prăbuşea în jurul meu vertiginos şi implacabil. Au fost momente groaznice, nu am crezut că se poate suferi atât! Fusesem destul de sigur până atunci că sensibilitatea mea îmi dăduse destule de îndurat şi în această competiţie eram deja un campion. Dar mi-am dat seama că mă înşelasem groaznic. Se putea mult mai mult!. S-a dovedit că a fost un foc de paie, o viroză mai încăpăţânată şi atât. Copilul s-a făcut bine.
Până aici poate nimic extrem de spectaculos. Practic toţi oamenii trec prin astfel de experienţe. Dar în aceste câteva zile prin mine au trecut înţelegeri care cu greu se pot exprima, apropierea dintre mine şi Dumnezeu la nivel afectiv a ajuns la apogeul cunoaşterii mele, pot să spun că niciodată nu am fost mai detaşat de egoul meu ca în aceste zile.
Evit de ceva timp să mai fac târguri cu Dumnezeu, lucruri din acelea pe care le rosteşte omul aflat în suferinţă : „Doamne dacă mă scoţi din situaţia asta voi fi cel mai fidel slujitor al tău, credinciosul tău cel mai pur, pâinea ta etc”.
Totuşi nu m-am mai închinat parcă niciodată divinităţii ca în aceste zile; mi-am recunoscut neputinţa şi m-am dăruit cu totul voinţei sale. I-am spus că indiferent de ce se va întâmpla mă voi supune hotărârii divine, pentru că legile cosmice sunt juste aşa cum le-a hotărât el în înţelepciunea lui impecabilă. Nu trebuie să vă mai spun că pentru mine Dumnezeu nu este o persoană, ci pur şi simplu existenţa pură. Tot ce se face nu este la cunoştinţa sa cum se spune, ci este parte din fiinţa sa. În acest fel Dumnezeu este întotdeauna just, pentru că el este implicat în tot ceea ce se întâmplă, iar suferinţa tuturor este şi a sa. El nu este cel care judecă de pe un tron, ci este cel care coboară în nămol, el este cel mai de sus şi în acelaşi timp cel mai de jos. Vorbim desigur aici de realitatea iluzorie în care noi oamenii ne avem casă. În principiu toate această suferinţă este ireală. Este un apanaj al simţurilor necesar pentru supravieţuire, dar în sine nu este o realitate absolută. Desigur nu e posibil să-l putem explica pe Dumnezeu în omnipotenţa şi omniprezenţa sa, şi cu atât mai puţin să înţelegem ceea ce reprezintă el în realitate.
Dar în lumea simţurilor lucrurile s-au întâmplat aşa cum v-am spus adineauri. Cea mai subtilă parte a fiinţei mele ştia cu certitudine că nimeni nu moare şi nimeni nu se naşte, dar fiinţa mea afectivă a suferit amarnic în aceste zile. Nu am să pot da acum o notă a realizărilor mele la nivelul conştiinţei, dar vă pot spune cu certitudine că în fiinţa mea s-au produs în aceste zile schimbări care cu greu se puteau realiza într-o viaţă cotidiană obişnuită. Ştiu că limbajul nu mă ajută, dar vă pot spune că atenţia faţă de tot ce există a crescut în mine în mod exponenţial în această perioadă şi este greu de conceput că aş mai putea vreodată să fac rău cuiva cu bună ştiinţă. Posibilitatea ca orice fiinţă care respiră să aibă acelaşi şir de experienţe cu mine mi-a sporit compasiunea enorm de mult. Nu am nici un punct fix ca să pot face o comparaţie, dar cred că în acest domeniu am urcat destul de sus. Dar cât suntem în formă fizică nu putem fi siguri de nimic, este suficient un mic accident al creierului ca să uităm tot ce ştim şi să devenim simple animale.
Poate veţi spune că forţez lucrurile, dar rememorând istoria umanităţii, îmi dau seama acum mai mult ca niciodată că durerea pe care au suferit-o popoarele de-a lungul timpului le-a ajutat să evolueze mai mult decât orice, că fără această flacără cumplită a experienţelor colective abominabile omul ar fi stat şi astăzi în postura de animal de la gura peşterii sau de pe crengile copacului. Nu vreau să dau nume de popoare, pentru că oamenii sunt predispuşi să judece sumar şi să arunce cu foc în cel care are curajul să spună lucrurilor pe nume, dar fără prezenţa torţionarului victima nu ar fi putut să evolueze înspre o apropiere reală de Dumnezeu, şi nu numai în segmentul său religios. Există apropiere de Dumnezeu la nivelul înţelegerii interiore, sunt stări care nu se pot reproduce prin cuvinte; nu e un secret că deşi ne-am îmbogăţit limbajul nu ne putem transmite stările sufletului decât în mică măsură. Aşa încât concluzia mea este aspră, dar necesară: nu trebuie să ne iubim numai aproapele, trebuie să ne iubim chiar şi torţionarul. Conceptul răzbunării trebuie pur şi simplu să dispară din preocupările noastre. Uciderea sau pedepsirea aspră a vinovatului, aşa cum ne place nouă să spunem celui care s-a aşezat de-a curmezişul vieţii noastre, care apare, chiar fără să o ştim, ca urmare a justiţiei divine, este una din cele mai puternice frâne care ne ţin în lumea activităţilor inferioare. Când orice om va închide televizorul în faţa unui film în care personajul principal şi „pozitiv” îşi răzbună cu sânge pierderea pricinuită, atunci înseamnă că ne-am mai îmbunătăţit cu un vârf de ac.
Voi face comparaţie între lucrurile ce s-au întâmplat în ultima vreme în două ţări îndepărtate şi diferite, China şi România. Dacă una din ele şi-a reeducat sursa opresiunii, ultimul împărat, lăsându-l în viaţa pentru a experimenta greutăţile oamenilor de rând, dându-i posibilitatea să ajungă la înţelegere şi compasiune, cealaltă şi-a împuşcat doi dintre cârmuitorii săi din ultimul veac în cel mai inconştient mod posibil. Şi care este rezultatul: aproape nimeni din ţara asta nu a învăţat nimic, iar beneficiile sperate după ce s-a realizat răzbunarea nu numai că nu au apărut, dar s-a aruncat şi asupra copiilor cu o pedeapsă nemeritată. Justiţia divină vede tot şi răsplăteşte tot! Dacă China urcă continuu atât la nivelul conştiinţei, cât şi la nivelul bogăţiei naţionale, România, fără o minune, va mai înota în mocirlă mult timp. Aş vrea să fie altfel, dar ţinând cont de condiţia etnică şi de nivelul de conştiinţă a cetăţenilor, este greu de crezut că mă pot înşela.
Desigur nu e relevant orice amănunt în această comparaţie, nici în China nu curge doar lapte şi miere, nici în România, numai otravă. Dar oricum este ceva de meditat şi de luat în seamă în această comparaţie.
Îndreptarea păcătosului prin educaţie şi iubire este o treaptă grea şi înaltă pe scara vieţii. Cu curaj sau târâş va trebui să o urcăm neapărat. Altfel, cu oameni abrutizaţi împrejurul nostru va fi imposibil să avem o viaţă frumoasă!


Om înspre înger - cartea revizuită

Constantin Luntraru Om înspre înger Anul publicării: Cartea întâi    - 2006 A doua carte  - 2007 A treia carte   - 2010 *** Nu există niciun...