Atenția

Limbajul esoteric a creat de numeroase ori probleme profanilor, dar el este necesar din cel puţin două puncte de vedere. Pentru că pe de o parte prin el se încearcă exprimarea unor trăiri şi idei mult superioare vieţii de rutină, iar pe de altă parte el este ca o probă elementară pentru cel care vrea să intre într-o şcoală de elită – „Şcoala realităţilor eterne”.
Dar mai sunt unele învăţături foarte vechi care dintr-un motiv sau altul nu s-au putut concretiza într-o carte până de curând. Una dintre acestea este „ A patra cale” a lui P.D. Uspensky, scrisă la începutul secolului XX. Dacă ar fi să privim lucrurile numai din punct de vedere liniar am putea spune că e o adevărată minune că această învăţătură antică nu s-a pierdut, dar dacă suntem atenţi ne dăm seama că totul se pierde numai Adevărul nu. Ea a existat dintotdeauna dar a aşteptat într-o stare de conservare potrivită apariţia unui om cu un intelect suficient de dezvoltat pentru a fi asimilată. Spunem asta pentru că tabelul hidrogenilor şi teoria octavelor expusă în cartea „ A patra cale” a lui Uspensky întrece prin complexitatea sa tot ce s-a mai scris despre crearea omului nou, precum şi despre metodele prin care Realitatea funcţionează în univers.
Conform acestei şcoli omul se află în această stare jalnică de existenţă datorită somnului în care îşi petrece cea mai mare parte a vieţii. Mai departe se spune că recunoscând că şi-a petrecut aproape toată viaţa în somn omul are şansa să se trezească. Trezindu-se el are dreptul să moară, iar murind se poate naşte.
Deşi autorul este cât se poate de obiectiv şi limbajul său este în concordanţă cu ceea ce exprimă noi nu-l mai putem înţelege şi putem fi cel puţin contrariaţi de cele afirmate. Cum ar putea recunoaşte un om care se respectă „ că doarme”?!
Voi încerca în cele ce urmează să traduc în limbajul omului obişnuit adevărurile incontestabile de mai sus. Somnul la care se referă Uspenski nu poate fi altceva decât lipsa de atenţie. Nu mă refer numai la neatenţia din lucrurile cotidiene, cea care îi face pe unii să cadă în gropi ziua în amiaza mare ci mă refer mai ales la lipsa de atenţie faţă de lucrurile vii – realitatea din noi şi de pretutindeni. Cum ar fi şi câte neajunsuri nu s-ar evita dacă omul ar putea înţelege că tot ce caută şi îşi doreşte din universul colosal al miliardelor de ani lumină se află în întregime în interiorul său?!
Continuând analogia cu cele expuse de Uspenski, dându-şi seama că şi-a trăit aproape întreaga viaţă în neatenţie şi întâmplare, omul poate să înţeleagă rolul atenţie şi modul cum şi-o poate însuşi. Detaliem după cum urmează:
Obţinerea atenţie înseamnă trezire. Fiind atent la lucrurile vii, de fapt la lucrurile care se află în interiorul său şi care nu se schimbă după voia întâmplării, omul îşi poate pierde interesul faţă de lucrurile morbide şi imaginare care îl preocupă acum. Din acel moment se poate spune că el are dreptul să moară pentru această lume goală şi deşartă pentru că prin atenţia din sine a descoperit existenţa unei lume nemărginit mai frumoase şi mai sigure decât cea în care a visat până acum. Acum se poate spune că el se naşte pentru Realitate, adică poate să descopere existenţa a ceea ce se află mai presus de aparenţele care l-au înşelat atâta amar de vreme.
Astfel moartea care v-a speriat probabil în succesiunea – somn, trezire, moarte, naştere, nu înseamnă altceva decât dezbrăcarea de omul vechi cu care v-aţi învelit până acum pentru a ieşi la lumină ca nişte oameni suficienţi prin voi înşivă.
Mi-am permis să scriu acest articol pentru că atenţionând că acest blog este o pagină pentru spirit este puţin probabil ca cineva care nu are interes faţă de lucrurile care depăşesc atenţia obişnuită să fi ajuns cu lectura până aici. Dar un om care vrea să înţeleagă sensul existenţei şi motivul pentru care se află pe acest Pământ poate primi ajutor de la orice cuvânt şi de la orice fir de iarbă…
Tot ce îi trebuie la început unui astfel de om este voinţa. Apoi el poate obţine ceva extraordinar dacă îşi face o regulă din a fi atent la viaţa din el mai înainte ca ea să se materializeze în lucruri sau în nume. Cel mai simplu este să fie atent la sunetul din clipa prezentă, dar nu la mesajul pe care îl poartă nişte cuvinte, ciripitul pasărilor, huruitul roţilor pe asfalt sau glasul tunetului. El trebuie să fie atent numai la vibraţia pe care o poartă sunetul din clipa prezentă, mereu şi mereu în această clipă, abandonând orice încercare a minţii de a crea o imagine din ea.
Dar această atenţie solicită extrem de multă energie şi nici o sursă de pe Pământ nu o poate furniza. Trebuie să fim corecţi şi spunem asta încă din capul locului. Din fericire Realitatea nu ne-a lăsat fără soluţii. Este însăşi atenţia, ascultarea sunetului din clipa prezentă, care devine un perpetum mobile ce se poate păstra aproape la infinit deşi, trebuie s-o spunem, doar în locuri izolate.
Această stare de beatitudine, la care s-a mai făcut referire şi în alte scrieri, nu poate fi înţeleasă de un om obişnuit, dar dacă el ar putea compara trăirea maximă din cel mai bun moment al vieţii sale cu aceasta ar vedea că ea este practic nesemnificativă. Un om obişnuit ce-şi trăieşte aproape toată viaţa în somn, cel mult, îşi poate doar închipui cum este să fii fericit!
Atenţia creează tocmai acest lucru – realitatea, şi în realitate, făcându-se o analogie cu lumea noastră mică, este mult mai bine decât în închipuire. Sigur, un om obişnuit va afirma că lumea cunoscută prin intermediul simţurilor grosiere este singura care poate să-i ofere suport real pentru fericire, dar el uită că fericirea este o stare ce nu trebuie obligatoriu asociată de o anume materialitate. Un om fericit ar trebui să fie treaz, şi cum să fie treaz dacă nu este atent?! Cine a fost cel fericit? Cel care deja nu mai este, cel care s-a stins odată cu visul cel vechi când unul hidos a venit peste el?...
Este important să ştim că pentru a controla efectele nedorite trebuie să le cunoaştem cauza, iar pentru a cunoaşte cauza trebuie să fim omul nou care s-a născut pentru Realitate.
Desigur nu sunt de acord ca trecerea la omul nou să se facă prin mijloace brutale dispreţuind natura şi şcoala pe care ea o oferă. Oricum, dacă se poate, condiţiile în care trăim acum, fiind grele, sunt cele mai bune pentru a realiza transformarea. Trecerea din gând în non gând şi invers aşa cum foarte frumos ne învaţă zazenul poate fi o pregătire extrem de necesară.
Omul nou poate să apară numai după ce omul vechi şi-a realizat inutilitatea şi ineficienţa. Deci nu este pentru tineri pentru că ei trebuie să se convingă prin ei însăşi că materialitatea aceasta haotică şi dură nu le poate oferi nici o soluţie de lungă durată.
Totuşi atenţionez că obţinerea atenţie, moartea pentru această lume şi naşterea pentru Realitate nu trebuie privită ca o sursă de avantaje. În această lume noi suntem deja un efect, cauză putem fi doar pentru lumea viitoare.
Viaţa se transferă din formă în formă oricum, indiferent dacă esenţa mai poate păstra ceva din memoria materializării precedente. Indiferent dacă te vei naşte mereu în 1970(citeşte anul în care te-ai născut fizic) aşa cum afirmă această sursă, sau vei urma succesiunea timpului, aşa cum afirmă altele, viaţa din noi nu se va putea pierde niciodată.
Dar dacă nu faci ceva cu tine acum când eşti viu atunci când o vei face?

Scopul vieţii

Există unele lucruri asupra cărora oamenii nu au căzut niciodată de acord. Şi fiindcă nu au ajuns la nici un consens astăzi evită să mai discute despre ele. Primul şi cel mai important de pe această listă este cel cu privire la scopul vieţii. Însă ce poate fi mai rău decât concluzia filozofilor sceptici că viaţa nu are nici un scop?... Şi totuşi ceva nu poate să fie fără să aibă un scop. De ce ar fi? Se poate admite că simţurile ne înşeală şi vedem deformat o mulţime de lucruri, dar că nu suntem vii nimeni nu poate admite. Aşadar suntem vii şi uneori e cazul să ne întrebăm: pentru ce? Întâi să clarificăm ce este viaţa. Este acelaşi lucru cu manifestarea şi numai atât? Sau poate exista atât viaţă manifestată cât şi viaţă nemanifestată? Iar conştiinţa poate fi doar a vieţii manifestate sau poate fi şi a vieţii nemnifestate? Pentru mine e amuzant să aud că nicăieri nu există condiţii de viaţă ca pe Pământ, în consecinţă e puţin probabil să mai existe viaţă undeva în univers. Oare nu suntem prea îngâmfaţi?! Când ne glorificăm unicitatea formei şi a civilizaţiei oare nu facem exact ca orice cioară care îşi laudă puiul său?!
Acest segment minuscul al vieţii, cel manifestat, este el singur în măsură să ne ardă creierii prin complexitatea sa, ce să mai vorbim despre imensitatea de posibilităţi ale vieţii nemanifestate?…
Nu putem fi de acord că plăcerea este scopul vieţii măcar şi din simplul fapt că ea nu poate fi percepută decât după opusul ei, adică după tristeţe, durere, boală suferinţă.
Atunci să fie scopul vieţii cunoaşterea?! Cunoaşterea a ce şi pentru ce?! Cunoaşterea felului cum să obţii plăcerea?! La ce e bună dacă prin prelungirea prea mult în timp a oricărei plăceri ea devine stingheră şi plictisitoare?! Atunci binele să fie scopul vieţii?... Ca şi plăcerea binele nu poate fi perceput decât după rău…
Putem să enumerăm astfel la infinit toate părerile noastre și să nu ajungem la nici un punct fix care să se poată numi scopul vieţii. Şi totuşi dacă este viaţa trebuie să aibă un scop.
Vivekananda spunea că libertatea este scopul vieţii. După părerea mea înţelegerea acestui om reprezintă un vârf al înțelepciunii omeneşti de până acum, dar în manifestare libertatea fără conştiinţă este o sursă continuă de dezordine şi haos. Libertatea este inofensivă numai când nu e însoţită de putere, în speță de manifestare. În viaţa nemanifestată libertatea însă este un nonsens. Iar în viaţa manifestată este imposibilă şi inacceptabilă. Dar libertatea la același nivel cu gradul de conştiinţă poate fi acceptabilă. Însă această libertate nu poate fi decât proporţională cu lipsa necesităţilor... Fără obiecte, fără pasiune, fără cerinţe… Şi atunci de unde să mai vină plăcerea dacă ea nu este decât un efect?! Şi dacă nu e plăcere ce motivaţie mai poate întreţine acţiunea?... Ce vedem acolo unde nu există nici o acţiune? Delăsare, spirit vegetativ, abrutizare… Libertatea de a nu face nimic este aşadar o monstruozitate, dorinţa de a face ceva este o calamitate.
Buddha a spus că dorinţa este cauza suferinţei omenești. Aşadar dacă doreşti suferi, iar dacă nu doreşti te abrutrizezi, şi în cele din urmă nu-ți mai poţi întreţine viața sau eşti ucis din cauza conflictelor pe care le naște lipsa de conştiinţă.
Oricât am scormoni de adânc în filozofia omenească, oricât am face apel la cunoştinţele noastre şi ale altora, oricât am lua experienţele la purificat şi am extrage concluzii din ele vedem că în afară de epuizarea minţii nu am realizat nimic. Şi atunci spunem: Facă-se voia lui Dumnezeu! Eu nu pot ajunge la nici o soluţie!
Dar credeţi că e atât de simplu?! Care poate fi voia lui Dumnezeu?... Și uite așa, încetul cu încetul, ajungem la scopul real al vieţii: Voia lui Dumnezeu este să ne recunoaștem ca origine a tot ce există, uniți cu el însuși, și să rescriem universul.
Dar oare suntem aproape de acest ideal?! Există desigur oameni care în virtutea înțelegerii au deja o voinţă de fier, capabili să renunţe la mintea lor, la opiniile lor, la religia lor separtistă pentru a îmbrăţişa natura divină, dar aceștia sunt puţini, iar atitudinea lor nu se poate transmite ca un parfum într-o încăpere.
Se înţelege aşadar care e opinia mea cu privire la scopul vieţii: păstrarea ei cât mai mult posibil ca prin efort constant şi hotărât să se obţină sublimizarea ei!
Observați că ataşamentul faţă de copii este uneori mai puternic decât faţă de propriul nostru trup? De ce?! Fiindcă este ca şi cum am fi predat ştafeta unui tovarăş mai odihnit şi mai tânăr spre a o purta spre finiş, spre absolut. Şi odată cu ştafeta ne-am dat propria noastră viaţă cu toate aspiraţiile ei. Care la început şi mai ales la gradul de conștiință în care ne aflăm poate să treacă adesea prin eroare, dar e important că se continuă cursa şi idealul divinităţii nu este niciodată uitat.
Facă-se dar voia lui Dumnezeu!
Fie ca puţin câte puţin, din generaţie în generaţie, să ajungem tot mai buni şi mai puţin ataşaţi de căi eronate!
Trebuie să existe o cale de a depăşi dualitatea naştere-moarte, bucurie-tristeţe, sănătate-boală, bine-rău, încântare-dezgust. Viața în realitatea Spiritului nu poate fi plictisitoare! Perechea interes-plictiseală poate exista numai cât există perechea naştere-moarte.
Oricât de aspră ar fi lumea în această iluzie, precum umbrele nopții se va trece, și nimic, absolut nimic nu ne va opri să realizăm Fiinţa divină!

Sistemul esenian

Oare de ce mintea omului este atât de încâlcită și imprevizibilă?! Este ca şi cum voind să rezolve probleme extraordinar de complicate ea mai întâi le-a inventat ca să aibă motive apoi să se extindă și să conducă lumea. Dar viaţa în realitate nu poate fi aşa! E un fel plastic de a face o observaţie despre viaţă, căci inteligenţa care a proiectat universul nu este nici pe departe așa cum ne-o închipuim noi. Si ca Dumnezeu-Viaţa să fie absolvit de toate vinovăţiile care i se impută universul ca proiecţie mentală este cea mai probabilă realitate. Altfel nu s-ar putea explica de ce pe coordonatele existenţei materiale totul este atât de nedrept. Dacă este adevărat că în această lume nu se poate trăi fără anumite mijloace materiale de ce unii le au în surplus, iar alţii nici măcar cât să trăiască? Este rezultatul acestei distribuiri reflecţia unei inteligenţe cosmice sau pur şi simplu este doar un efect al întâmplării?...
Eu nu cred că există vreo autoritate conştientă şi inteligentă care să conducă lumea, că toate combinaţiile sunt produsul întâmplării, iar această întâmplare a complicat într-atât de mult lucrurile încât nu mai există nici o minte capabilă să găsească soluţii. Practic sistemul psihic a devenit atât de imens şi bolnav încât soluţiile ce le oferă sunt ca boala ce îmbolnăvind vrea să vindece. Este imposibil așa!
Calea luminii este o soluție, dar mai sunt și altele. Sistemul esenian, despre care vreau să vă vorbesc în continuate, este o altă posibilitate. Esenienii au mai fost numiţi și gnostici, un cuvânt ce derivă din cunoaștere, dar nu e vorba despre acea cunoaștere obținută prin intelect, căci adevărurile la care ei au ajuns nu a fost extrase în primul rând din analiza lumii, ci prin intuiția supraconștientă.
Este arhicunoscută butada că Isus nu a fost niciodată creștin. Dar a fost esenian, deși reprezentanții creștinismului nu vor să o recunoască. Religiile deşi s-au născut din dorinţa de găsi leacuri pentru suflet au sfârșit prin a face din om un sclav. Era imposibil pentru creştinism să supraviețuiască prin oameni a căror învățătură este extrasă din sine, asemeni lui Isus, cel din evangheliile necanonice.
Regimul alimentar al esenienilor era alcătuit din produse simple şi vegetale. Tocmai pentru că mâncau puţin trăiau într-o linişte interioară de neînchipuit pentru oamenii de azi. Au înţeles că această lume este o încercare, o luptă cu iluzia, nicidecum un prilej de a pune în ordine un univers mental fără legi precise şi coerente. Nu au încercat să-şi înfigă rădăcinile în iad pentru a-l stăpâni, au trăit în tăcere ca simpli observatori ai haosului, nu s-au implicat în acesta.
Încerc să amintesc şi să explic câteva din învăţăturile lor. În primul rând esenienii au înţeles că frământarea minţii şi gândirea creatoare nu sunt de dorit şi le-au respins prin însăşi provenienţa lor: proteina animală şi cantitatea de hrană. Au ştiut că hrana puţină şi vegetală este cheia prin care se poate opri mintea să creeze şi să distrugă într-o succesiune eternă. Naşterea şi moarte înseamnă tocmai acest lucru – transferarea propriei vieţi într-o altă formă, sperând că aceasta din urmă să găsească soluţia care să oprească distrugerea.
Esenienii au înţeles foarte bine capcanele minţii şi au încercat să-i taie cât mai mult din rădăcini. Continuitatea individualităţii fără un trup fizic, în condiţiile Pământului, au ştiut că nu e posibilă, dar prin reducerea cantităţii de hrană într-o singură masă pe zi şi prin vegetarianism ei au reuşit să schimbe ceva din programul mental al omului - maşină. Cine îi apreciază pe creatori implicit îi apreciază pe ucigași și pe cuceritori; imperiile au crescut prin sânge, civilizaţia prin iluzie. Esenienii şi-au folosit energia pentru descoperirea valorilor spiritului, oamenii de azi şi-o consumă toată pentru crearea obiectelor care să le excite simțurile...
Calea pe care au propus-o esenienii şi pe care eu o susţin este extrem de dificilă pentru oamenii de astăzi. Puțini au hotărârea și rezistența necesară... Pofta este una din cele mai puternice forţe ale minţii, iar mintea cere să fie alimentată cât mai consistent şi mai rafinat. Reţetele culinare sofisticate şi plăcerea gustului sunt cele mai puternice pârghii prin care ea lucrează. Trebuie mai întâi să înţelegi prin fiecare celulă a trupului rostul acestei renunţări, altfel nu poţi merge nici un pas înainte. În sprijinul Căii mai am un argument extrem de solid. Vorbim despre consumul de carne. El oferă cea mai puternică sursă de proteine pentru gândire şi acţiune, dar în acelaşi timp este cauza celei mai cumplite boli a trupului – cancerul. Este ca şi cum mintea ar fi fabricat eşarfe negre pentru oameni ca să nu vadă adevărul, pentru că altfel nu-mi explic cum aceştia nu au înţeles că proteina care intră prin cavitatea bucală sub formă de carne este ca o sămânţă care îşi caută teren unde să-şi înfigă rădăcinile. Cu cât hrana este compusă mai mult din carne cu atât mai mari sunt şansele ca această nouă formă de viaţă, independentă şi autonomă, să paraziteze corpul uman şi să-l distrugă. Cancerul este ca un arbust plin de spini; unde se stabileşte, susţinut de proteina animală proliferează şi înfloreşte. Atâta inconştienţă nu am crezut că poate să existe... Iar dacă a fost câţiva oameni care a observat principiul, cum este cazul lui Rudolf Breus, aceştia au fost alungaţi din lumea „civilizată” deoarece mesajul lor descuraja consumul şi dependenţa.
În concluzie nu cred că e posibil ca omul să se schimbe atât cât se va mai afla în acest trup de materie inferioară. Eforturile mentale vor fi mereu o suferinţă inutilă pentru că hrana este ca un soft ce ne dictează toate mişcările. Singura noastră şansă este să ne trezim şi să ne opunem. Dar cum am putea rămâne în Viață fără această materie inferioară care se eternizează prin hrănire, nu vă pot spune. Numai o minune cosmică ne mai poate ajuta. În această minte plină de instincte animale şi vegetative este prostește să mai avem vreo încredere.

Instrumentul total

Lumina este cel mai puternic instrument pe care putem să-l folosim pentru a repara ceea ce s-a stricat în unitatea noastră fizico-mentală. Dar pentru a reuși ea are nevoie de conștiența minții personale.
În sens larg aceasta este alcătuită din trei părţi. Prima este partea intuitivă exprimată prin credinţă, a doua este partea volitivă exprimată prin voinţă, şi a treia este partea intelectuală exprimată prin analiză. Oricât ar părea de ciudat credinţa este superioară voinţei, iar voinţa este superioară puterii de a face. Cel care are credinţă vrea să facă şi pentru că vrea să facă, poate.

Desigur nu putem păcătui prin hrană şi gânduri greşite fără să fim pedepsiţi într-un fel sau altul. Cel care s-a îmbolnăvit trebuie să-şi recunoască greșelile și să nu le mai repete.
Sublimul acestui moment de trezire este unic, astfel încât bolile nu sunt rele în sine, dacă ajută la trezirea Conştiinţei. Ele îi astâmpără pe cei pătimaşi din nebunia lor, şi după ce îi trece prin calvarul suferinţei îi spală de toate păcatele lor.
Mai demult, lucrurile pe care vi le-am expus în acest articol erau doar crâmpeie de gânduri ce nu se legau pentru că arătau ca un edificiu şubred şi incomplet. În timp însă elementele lipsă s-au completat, iar astăzi el poate rezista îndoielilor. Tot ce mai rămâne de avut în vedere este răbdarea cu care trebuie privită această idee. Dacă se vrea rezultate mari cu muncă și credinţă puţină nu vor exista beneficii.
Lumina este una indiferent dacă este produsă de mintea personală sau este preluată din spațiul cosmic. Ea trebuie vizualizată atât în interiorul corpulului cât și împrejurul lui ca un întreg indivizibil.
Ființa evoluată își creează propria ei sferă de lumină care îi susține buna dispoziție și totodată o protejează de orice atac al întunericului de afară.


P. S. Conducerea conștientă a luminii este un exercitiu elementar ce va înceta de la sine atunci când va putea fi executat supraconștient, odată cu evoluția persoanei în cauză. Adevăratele benefecii ale luminii sunt supraconștiente.

Pericolul inimii îngeţate

Este extrem de greu să ai permanent o inimă bună. Cum ar zice românul hâtru atunci când greşeşte: ce să-i faci dacă materialul din care sunt făcut este prost! Şi totuşi nici unul dintre noi nu se poate împăca cu prostia. Dorinţa de îmbunătăţire este un impuls natural al oricărei fiinţe vii, şi, dacă vreţi, nu numai la nivel spiritual, dar şi la nivel fizic. Vedem însă lucrurile prin ochii noştri pământeşti, credem că îmbunătăţirea fizică stă doar în armonia formelor şi mărimea muşchilor, fără să mai conştientizăm faptul că frumuseţea corpului omenesc este mai degrabă un instinct al speciei decât o realitate în sine.

Haideţi însă să ne ocupăm nu numai de frumuseţea conturului, lucrul pe care cu folos îl face arta, haideţi să conştientizăm şi realitatea că materia noastră interioară ne determină întreaga paletă de gânduri şi acţiuni, că frumuseţea interioară este poate infinit mai importantă decât frumuseţea marginilor. Se spune că de la ultima bucată de minereu, de la ultimul vierme şi până la divinitate, nimic nu este lipsit de materialitate, şi în consecinţă nimic nu este lipsit de proprietăţi, că tot ceea ce diferă este gradul de subtilitate a materiei şi atât. 
Aşadar ce este o inimă bună dacă nu o proprietate a materiei interioare?! O putem menţine sub control prin voinţă, o putem face să înflorească ca o floare de primăvară prin rugăciune, putem folosi o paletă foarte largă de procese mentale pentru a o impulsiona, dar dacă nu o avem în noi prin compoziţia materiei interioare nu putem face nimic. De ce unii o au, iar alţii nu?! Nu cred că e potrivită această întrebare! Mai corect ar fi să spunem: de ce unii o mai au, iar alţii nu?!
Aş vrea să am o soluţie care să aducă tuturor înapoi inima bună, dar cum aş putea când eu însumi o pierd uneori?… E atât de natural să oscilezi între polarităţile materiei cât te afli pe acest pământ încât este practic imposibil să ai permanent o inimă bună...Şi totuşi nu mă pot împăca cu această situaţie! Fiindcă atunci când nu o mai am viaţa mea nu mai are nici un sens!
Este probabil adevărat că ea este o proprietate a materiei subtile, dar de unde putem lua această materie? O putem obţine prin hrană, prin aer, prin lumină, prin gânduri?
Cine ar putea să-mi răspundă, dacă nimeni nu are nici un punct fix în acest domeniu, şi chiar toată filozofia şi religia oamenilor este alcătuită mai mult din speculaţii, decât din dovezi implacabile. Putem spune: este posibil să fie aşa sau aşa, dar certitudini nu avem nici unul. Unii pot avea curajul, izvorât dintr-o anumită naivitate sau teribilism, să spună că ştiu totul, dar noi intuim deja că ei încearcă să ne înşele. Să îi cert, nu aş dovedi decât că mi-am pierdut inima bună, iar acum, în acest moment e în mine. Şi având-o  este natural că vreau să ajut, dar cum?
Poate aş putea să le spun celor care îşi simt adesea inima îngheţată că aceasta nu este o trăsătură permanentă a lor, că trecerea prin stadiul de fiinţă omenească poate să-i facă în mod firesc blânzi şi buni. Vreau să le spun un cuvânt de încurajare, pentru că din păcate, cunosc persoane foarte apropiate, rude şi prieteni, care şi-au pierdut aproape cu desăvârşire inima bună. Justificările lor sunt foarte logice pentru mintea instinctuală, dar pentru conştiinţă sunt absurde, căci ce poate fi logic dacă acel lucru te face să suferi tu și pe cei din jur?...Nu contează în sens absolut că lumea nu ţi-a răspuns aşteptărilor, nu contează că oamenii te-a trădat și te-a minţit. Ce ai crezut tu că se poate întâmpla în această lume a acțiunii și reacțiunii?! De ce laşi frustrările să te copleşească?! Eu chiar cred că tu, cel cu inima îngheţată, eşti o persoană sensibilă, poate mult mai inteligentă decât majoritatea, dar ai găsit o soluţie proastă ca să-ţi exprimi nemulţumirea. Dovedeşte că te respecţi şi alungă-ţi supărarea! Fă-ți curăţenie în suflet şi ia seama că în afara gândurilor ce te otrăvesc mai este foarte importantă și alimentația. Vorbesc despre lucruri experimentate chiar de mine şi verificate în ani de observaţii atente. Plăcerea gustului pe calea descoperirii de sine este un lux mult prea scump ca să merite a fi întreținut.
Poate hrana nu determină în întregime calitatea materiei interne, dar sigur ea reprezintă scânteia de la care se aprinde focul vieţii. Carnea este impregnată de instinctele materiei inferioare, căci provine de la animale inferioare, să nu vă amăgiţi că mestecând-o mintea voastră nu va fi afectată! Apoi cantitatea de hrană în exces poate provoca şi ea tendinţe distructive. Devii ca un foc supraalimentat atunci când mănânci prea mult, arzi ca un balaur totul în preajma ta! Nu îţi mai poţi controla reacţiile! 
Vă asigur că în timp vă veți simți mult mai bine dacă veți elimina carnea și vă veți mulțumi cu alimentele curate, vegetale. E o poveste lungă aici, dar mai mult decât orice aliment de pe Pământ, plantele asimilează cel mai bine lumina, cea mai subtilă formă de hrană din univers.
E o soluţie puţin neaşteptată pentru cei care cred că reacţiile şi sentimentele noastre provin numai din procese mentale, din voinţă, din rugăciune, din meditaţie. Sigur, aceste activități sunt foarte importante, dar nu au forță fără a fi susținute de austeritate și calitatea hranei. Din ce aţi vrea voi să stoarceţi sucul dulce la vieţii? Doar din gândurile pe care nu le puteţi păstra şi nici atinge?!
Dragii mei, vă sfătuiesc să faceţi tot ce vă stă în putere pentru a fi mai buni, să treceți peste toate prejudecățile și reproșurile ce le aveți în minte! O viaţă cu o inimă aspră nici nu merită trăită - este  moarte în cel mai pur înţeles al cuvântului. 
Datoria ta principală, omule, este să transformi materia cu care vii în contact, astfel încât ce ai primit prin naştere ca materie grosieră să dai înapoi vieţii ca substanţă iluminată şi subtilă. Alchimia sau magia divină acționează prin tine.